„Credința este încredințarea despre cele nădăjduite și dovedirea lucrurilor celor nevăzute.” (Evrei 11, 1)
Prin credință înțelegem tainele care depășesc puterile minții: „Prin credință înțelegem că s-au întemeiat veacurile prin cuvântul lui Dumnezeu, de s-au făcut din nimic cele ce se văd” (Evrei 11, 3).
Prin credință, sufletul nostru se ridică până la Dumnezeu, cu Care unindu-ne, ne putem mântui.
„Credința în Hristos este credința în Hristos cel din noi, credința din puterea Lui, aflător în noi; e iradierea în noi a prezenței și puterii lui Hristos sălășluit în noi, în chip nevăzut. Credința aceasta include în ea iubirea față de Cel ce S-a jertfit, a înviat pentru noi și s-a sălășluit în noi, ca din starea Lui de jertfă și înviere să luăm putere să murim și noi față de păcat și să ducem și noi o viață nouă din El și cu El. Hristos însuși ne umple de iubire față de El, prin iubirea Lui față de noi. Iar iubirea ne dă puterea să ne facem asemenea Lui: să murim față de păcat, să ne manifestăm cu iubire față de oricine, față de orice... Credința în Hristos e iubire față de Hristos și însușirea iubirii lui Hristos față de oameni... este începutul deschiderii și încrederii în infinitatea iubirii lui Hristos” (Pr. prof. Dumitru Stăniloae, „Teologia dogmatică ortodoxă”, vol. II, pp. 377–379).
Credința este comuniune cu Hristos și prin El cu oamenii, manifestată în faptele de iubire care se arată prin lucruri.
Credința este bucurie, fericire, cum a spus Mântuitorul sfântului Apostol Toma, când s-a arătat și lui în a opta zi după Înviere: „Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut” (Ioan 20, 29).
„Binecuvântat fie Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Care după mare mila Sa, prin învierea lui Iisus Hristos din morți, ne-a născut din nou, spre nădejde vie, spre moștenirea nestricăcioasă și neîntinată și neveștejită, păstrată în ceruri pentru voi. Cei ce sunteți păziți cu puterea lui Dumnezeu, prin credință spre mântuire, gata să se dea pe față în vremea de apoi. Întru aceasta să vă bucurați, măcar că acum ar trebui să fiți triști, încercați fiind de multe feluri de ispite, pentru puțină vreme, pentru ca credința voastră încercată, mult mai de preț decât aurul cel pieritor, dar lămurit în foc, să fie găsită spre laudă și spre slavă și spre cinste la arătarea lui Iisus Hristos. Pe El fără să-L fi văzut Îl iubiți, întru El, deși acum nu-L vedeți, voi credeți și vă bucurați cu bucurie negrăită și preamărită, dobândind răsplata credinței voastre, mântuirea sufletelor” (I Petru 1, 3–9). Credința creștină aduce alinare în suferință, cum ne-o spune Mântuitorul atât de limpede în predica de pe muntele fericirilor: „Fericiți veți fi voi când vă vor ocărî și vă vor prigoni și vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mințind din pricina Mea. Bucurați-vă și vă veseliți că plata voastră multă este în ceruri” (Matei 5, 10–11).
Credința este împletită cu suferința: „Căci vouă vi s-a dăruit, pentru Hristos, nu numai să credeți în El, ci să și pătimiți pentru El” (Filipeni 1, 29), iar această credință, împletită cu pătimirea necazurilor aduce bucurie, bucurie mântuitoare: „... și chemând pe Apostoli – care erau închiși (n.n.) – și bătându-i, le-a poruncit să nu mai vorbească în numele lui Iisus și le-a dat drumul. Iar ei au plecat din fața sinedriului, bucurându-se că s-au învrednicit să sufere ocară pentru numele Lui” (Faptele Apostolilor 5, 40–41).
Trăirea creștinului este o trăire prin credință, „neprivind noi la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd, fiindcă cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt veșnice” (Corinteni 4, 18; 5, 7).
Bucuria credinței este dată de comuniunea noastră cu Dumnezeu, cu oamenii și împreună cu ei cu Dumnezeu. Cea mai mare și mai deplină bucurie nu poate fi decât cea dată de credință, de credința creștină; este o bucurie care dă sănătate trupului și sufletului. Bucuria izvorâtă din bunurile materiale folosite într-un mod străin de legile, poruncile lui Dumnezeu, este o bucurie care îmbolnăvește atât trupul cât și sufletul.
Trăirea credinței în duhul adevărului revelat de Dumnezeu, cercetând cât mai des casa lui Dumnezeu, sfânta biserică, aduce adevărata bucurie, vecină cu cea pe care omul plinitor al poruncilor lui Dumnezeu o va trăi în viața veacului ce va să vie, Împărăția Cerurilor (I Corinteni 2, 9).
Harul lui Dumnezeu care ni se împărtășește în Sfintele Taine îl primim și lucrează în noi pe măsura credinței noastre; harul lui Dumnezeu înseamnă bucurie, este bucuria comuniunii noastre cu Dumnezeu, este bucuria cunoașterii lui Dumnezeu și a trăirii noastre în Dumnezeu.
În sfânta taină a spovedaniei, dacă mărturisim păcatele noastre cu smerenie, zdrobirea inimii, căința și credința că Dumnezeu ne iartă, primim și trăim cea mai mare bucurie: bucuria iertării păcatelor mărturisite (Romani 4, 7).
Înainte de a primi Sfânta Împărtășanie, dumnezeiescul Trup al Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, mărturisim credința noastră că ceea ce primim nu este ceea ce vedem cu ochii trupului – pâine și vin – ci ceea ce credem și mărturisim: Trupul și Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. După ce ne împărtășim, rostim: „Am văzut lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc, am aflat credința cea adevărată, nedespărțitei Sfintei Treimi închinându-ne, că aceasta ne-a mântuit pe noi”. Este bucuria nemărginită adusă de credință în dumnezeiasca împărtășanie.
Lumea de astăzi este foarte răvășită sufletește, este nefericită pentru că a slăbit în credință sau chiar s-a lepădat de credință.
Pacea și bucuria omului nu vin decât dacă trăim cu toată credința, împlinind poruncile lui Dumnezeu: „Fericiți cei fără prihană în cale, care umblă în legea Domnului. Fericiți ce ce păzesc poruncile Lui și-L caută cu toată inima lor” (Psalmul 118).