A fi român în Basarabia este un adevărat curaj pe care nu mulți sunt în stare să și-l asume. Chiar dacă sunt mulți dintre cei care împărtășesc această credință, puțini sunt cei care au curajul să o declare în mod deschis.
Tata mi-a spus de copiliță că suntem români, indiferent de ce spun cei din jur. Îmi amintesc desele cazuri când de sărbători mama era mâhnită că tata iar a „spart petrecerea” cu declarațiile lui despre români, fapt ce năștea, inevitabil, controverse între el și unii invitați contaminați de „bolșevism”. Nu că mama n-ar fi fost de acord cu ce spunea tata, doar că ea nu a avut niciodată curajul să înfrunte o majoritate, ci a preferat să tacă... Așa ne-a rugat și pe noi să facem când în 1997, printr-o adevărată minune, am devenit români în sensul deplin al cuvântului (anume atunci am primit cetățenia românească). Ne-a interzis să spunem cuiva că am făcut acest pas; probabil că frica i-a fost împlântată și mai adânc de mărturisirile bunicilor mei deportați în Siberia. Teama că istoria se poate repeta a și făcut-o să ne educe în așa mod ca să nu urmăm exemplul tatei, care a reușit performanța de a se certa, din motive „politice”, cu majoritatea rudelor din sat.
Eu și fratele meu am crescut însă într-o altă generație, una mai puțin trecută prin regimul sovietic, iar acest fapt ne-a și motivat să ne cerem drepturile, să nu ne temem să spunem lucrurilor pe nume. Mama mai încearcă din când în când să potolească acest elan al nostru, dar tata ne susține în totalitate. Fiind profesor de română, mi-a insuflat de mică dragostea față de literatura și istoria românilor, iar din vasta bibliotecă pe care o avem acasă nu au lipsit niciodată cărțile românești, o bună parte dintre care au fost strânse, cu mult greu, de către el în anii de studenție, lucru care l-a și făcut să absolvească cu un impunător dosar la SIS.
Alegerile din 5 aprilie 2009 ne-au lovit ca un fulger. Părinții mei sunt în Italia și au mers la 300 de kilometri să voteze. Așa au făcut mii de basarabeni rătăciți prin lume, care nu sunt indiferenți de soarta țării și vor, cu toată suflarea, să stârpească sămânța de comunism atât de bine înrădăcinată în Moldova. Așa am făcut și noi, cei de pe loc, însă se pare că dreptatea ne-a fost eclipsată de lăcomia și atitudinea ostilă a unui regim hrăpăreț și fără frica lui Dumnezeu. Suntem cu toții de părere că ni s-a furat ceea ce am visat cu toții – Libertatea. Poarta spre un viitor mai bun ne-a fost trântită în față, iar tuturor celor care au avut „tupeul” să declare că sunt români, li s-a pus călușul în gură și li s-a dat cu bastoanele de cauciuc peste cap. Patru tineri au murit nevinovați. Singura lor vină este că au spus adevărul, că au încercat să ceară ceea ce le aparține.
Doar Bunul Dumnezeu ne mai poate face dreptate, doar credința ne face puternici și ne dă curajul să mergem mai departe, cu fruntea sus, mândri și demni că suntem români. Sperăm că nu ne vom îneca la mal și doar consolidându-ne eforturile, fără violență, ci doar cu încredere în ceea ce suntem, vom izbuti. Noi, tinerii basarabeni, suntem o forță și nu mai vrem să plătim cu sânge pentru lucruri pe care nu le-am făcut. Ne dorim un viitor mai bun și vrem să ne simțim stăpâni la noi acasă, să întrebăm și să ni se răspundă în limba strămoșilor noștri, nu într-o limbă străină.