12 aprilie 2008
Pentru a sărbători începutul domniei sfinte a lui Ștefan cel Mare, la Mănăstirea Putna s-a făcut slujba Acatistului voievodului în fața mormântului său. Au participat părinți ai mănăstirii, pelerinii aflați în vizită, dar și un grup de elevi și cadre didactice de la Grupul Școlar „Ion Nistor” – Vicovu de Sus veniți special pentru acest moment festiv.
Îmbrăcați în costume populare, elevii au fost însoțiți de Ionel Cristinel Puha, profesor de istorie, Mihai Cârdei, profesor de psihologie, preot Ilie Nistor, profesor de religie, și Lucian Lefter, doctorand în istorie la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași.
După slujirea Acatistului, Starețul mănăstirii Putna, Părintele Arhimandrit Melchisedec Velnic, a adresat elevilor un cuvânt despre ce a însemnat Ștefan cel Mare în vremea sa și despre învățătura pe care o putem desprinde noi cei de astăzi din faptele sale. Spicuim câteva fragmente din acest cuvânt.
„Dumnezeu a rânduit ca în 1457, în 12 aprilie, în Miercurea Mare, cârma Moldovei să o ia Ștefan cel Mare, după ce l-a înfrânt pe Petru Aron la Doljești, pe apa Siretului, în apropiere de Cetatea Romanului. A fost uns, proclamat ca domn al Țării Moldovei și a fost cu el, cum spun cronicarii, «gândul lui Dumnezeu».
Nu e puțin să scrie cineva despre tine după ce ai trecut din viața aceasta că a fost gândul lui Dumnezeu cu tine, că a gândit Dumnezeu cu tine, că tu ai fost rânduit de Dumnezeu ca să fii în acele vremuri conducător, părinte al Moldovei.
Pe lângă aceasta, Ștefan cel Mare a avut o smerenie deosebită. O adâncă smerenie. Puțini sunt cei care în ziua de astăzi mai înțeleg taina smereniei.
Cel care înțelege taina smereniei, înțelege taina Întrupării lui Hristos. Înțelege ce este dumnezeirea, ce este Dumnezeu, ce este Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ce este Maica Domnului.
Oamenii semeți, oamenii mândri au și puțină credință. Omul mândru se desparte foarte ușor de Dumnezeu. Smerenia este aceea care te ține legat strâns de Dumnezeu.
În pisaniile pe care le a pus la biserici și mănăstiri – în jur de 30 sunt atestate documentar ca fiind ctitorite de el – se scrie că a ridicat biserica spre slava lui Dumnezeu sau a sfântului al cărui hram se punea la biserică.
Tot în pisanii spune că, atunci când a fost înfrânt, aceasta s-a întâmplat din cauza păcatelor sale. Relele, înfrângerea le punea pe seama lui; binele îl punea pe seama lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă în gândirea Bisericii noastre cugetarea cea smerită.
Să ne ajute bunul Dumnezeu ca să înțelegem mai mult faptele înaintașilor noștri.
Să iubim istoria, să iubiți istoria, să iubiți viața și faptele înaintașilor căci fără a cunoaște faptele înaintașilor suntem ca niște pomi fără de rădăcină.
Un neam, un popor care nu-și cunoaște istoria, poate fi dezbinat foarte ușor, poate fi dezrădăcinat. De aceea cei care nu-și cunosc bine tradiția, credința, istoria se pleacă foarte ușor în fața celor care vin cu viclenie împotriva lor. Căci, așa cum ați auzit în rugăciune, unii ne cuceresc «nu cu paloșul, ci cu viclenia și minciuna».
Ne-am rugat și pentru surparea eresului. Eresul nu este altceva decât mândrie, închipuire și dezrădăcinare. Să ținem la valorile noastre, să iubim valorile noastre sfinte, să ne cinstim înaintașii, căci un popor, un neam va dăinui atunci când merge pe urmele strămoșilor cuminți, așa cum îndemna frumos Nicolae Iorga în cuvântul său din anul 1904, când se împlineau 400 de ani de la moartea voievodului Ștefan.
Acest îndemn vi-l fac astăzi, la acest popas aniversar în drumul dumneavoastră pe urmele strămoșilor cuminți: să vă aduceți aminte permanent de acești sfinți ai noștri, de «cum și-au încheiat ei viața», cum spune sfântul Apostol Pavel, și să le urmați credința. Așa să ne ajute bunul Dumnezeu pe toți!”
Pe urmele strămoșilor cuminți
După ce s-au închinat după cuviință, elevii au îngenuncheat alături de profesorii lor, ascultând, sau, mai bine spus, trăind o scurtă lecție de istorie predată nu de la catedră, ci de la mormântul Sfântului Ștefan.
Profesorul Puha ne-a spus: „A fost un pelerinaj ad-hoc. Ieri, la lecția de istorie am venit cu cărțile profesorului meu, Ștefan Sorin Gorovei, despre Ștefan cel Mare și epoca sa. Elevii au fost foarte receptivi. Le-am propus să ne întâlnim astăzi la Putna. Așa s-a întâmplat. Azi unii au venit la Putna pe jos.
I-am întrebat dacă vor să se îmbrace în costum național. Și așa au venit. Fiecare cu portul de la el: din Straja, din Laura, din Vicovu de Sus, din Vicovu de Jos, din Bilca. M-am bucurat mult când le-am văzut chipurile luminoase. Când au intrat în biserică, cei care erau deja acolo au rămas cu ochii ațintiți asupra lor, s-au emoționat și ei. S-au înfiorat. Nu oricând se îmbracă în costum național. O astfel de zi înseamnă sărbătoare, înseamnă viață.
După acatist ne-am închinat și am păstrat un moment de reculegere la mormântul Sfântului Ștefan. Le-am spus câteva lucruri generale despre Putna ca Ierusalimul neamului românesc, despre Putna ca leagăn de spiritualitate, punte spre sacru.
Impactul a fost pozitiv. Marți, miercuri și joi vom mai face acțiuni legate de înscăunarea lui Ștefan cel Mare, de începutul acestei epoci de glorie.
Consider că misiunea oricărui profesor este să promoveze adevărul, iar a profesorului de istorie să prezinte istoria adevărată, să calce pe urmele istoriei. Prin ceea ce facem dorim să construim un dialog, căci tinerii au nevoie de dialog, de comunicare. Un dialog bazat pe tradiții, pe adevăratele valori ale creștinismului. Acum bombardamentul informațional pervertește simțul familiei și copiii nu mai știu încotro să apuce.
Împreună cu alți profesori încercăm să deschidem un dialog cu tinerii, să îi orientăm spre valori prin modele. Încercăm să le oferim alternative.”
Fiecare sărbătoare are duhul ei, mesajul ei pentru fiecare dintre noi. Sărbătorim începutul domniei lui Ștefan cel Mare pentru că este un început al perseverării în bine. Din tinerețe, căci era foarte tânăr când a luat pe umeri greaua povară a cârmuirii poporului, și până la bătrânețe, viața lui a fost o viață de zbucium întru binele celorlalți. În vremuri de necazuri cumplite, l-a slujit pe Dumnezeu conducând țara după legile și poruncile dumnezeiești, a slujit poporul conducându-l pe drumul drept al voii lui Dumnezeu.
Greutățile vieții și rana de la picior pe care a purtat-o 42 de ani nu l-au făcut să slăbească în credință. De la 12 aprilie 1457, trecând 47 de ani, două luni și trei săptămâni de necontenită jertfă, sufletul său sfânt s-a mutat în lăcașurile cerești și se roagă pentru noi. Știind aceasta, și noi i-am spus la 551 de ani de la înscăunarea sa:
Sfinte Ștefane voievod, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!