Profesorul Neagu Djuvara s-a născut la București, în anul 1916; este licențiat în Litere și Istorie și doctor în Drept (Paris, 1940). În anul 1972 obține doctoratul de stat (docență) la Sorbona cu o teză de filozofie a istoriei. Din 1991 este profesor asociat la Universitatea din București și membru de onoare al Institutului de Istorie „A. D. Xenopol” din Iași și al Institutului de Istorie „Nicolae Iorga” din București. A publicat numeroase volume în limbile română și franceză, dintre care amintim câteva: „Amintiri din pribegie”, Albatros; 2002, Humanitas 2005, 2006; „O scurtă istorie a românilor”, Humanitas, 2002; „Civilizații și tipare istorice. Un studiu comparat al civilizațiilor”, Humanitas, 2006. La cei 92 de ani ai săi, atât prin pregătirea de excepție, cât și prin experiența de viață, domnul Neagu Djuvara este una dintre cele mai cunoscute și apreciate personalități culturale din România. El este o dovadă vie a puterii creatoare de care au dat dovadă intelectualii români formați în perioada interbelică.
Reporter: Unui tânăr de astăzi, care este presat de problemele economice, care nu are prea mult timp, la ce-i folosește cunoașterea istoriei și a religiei?
Neagu Djuvara: Părerea mea este că istoria trebuie învățată în toate școlile până la un anumit grad, însă nu doar într-o oră pe săptămână. E prea puțin o oră, fiindcă, în momentul în care nu-ți cunoști trecutul, nu îți înțelegi prezentul și nu-ți poți pregăti viitorul. Eu cred că este foarte necesară o cunoaștere cinstită a istoriei. Adevărata istorie, nu numai a neamului nostru, dar a Europei și a lumii este foarte important să o știe copilul, chiar dacă n-are poftă să învețe; dacă știi să povestești în mod inteligent, el poate să prindă multe idei și să-i rămână multe informații, ca să înțeleagă pe ce lume trăiește. Eu am impresia că majoritatea tinerilor habar n-au pe ce lume trăiesc. Ei nu mai știu decât ceea ce se vede la televizor, ceea ce descoperă pe internet, toate niște chestii care-s așa de descusute, așa fără de contact cu moștenirea lor personală, și familială, și națională...
Mă întrebați cu ce ne poate ajuta religia? În primul rând trebuie subliniat că Europa, toată civilizația europeană, este de neînțeles dacă nu treci prin creștinism. Apoi, dacă noi nu mai credem și dacă nu ne rugăm zilnic – indiferent de cât păcătuim, să continuăm iarăși să cădem în genunchi și iarăși să ne rugăm – nu ne putem perfecționa, nu ne putem desăvârși. Este exclus. Familia are aici un rol foarte important. De când e micuț copilul, tata și mama trebuie să-l îndemne să se roage, să se gândească la ce a făcut rău și cum să facă binele.
Părinții dumneavoastră v-au făcut astfel de îndemnuri?
Daaa… Pe tatăl meu nu l-am cunoscut întrucât a murit la război. Dar mama era foarte credincioasă. Aș vrea să vă povestesc cum a murit ea la 94 de ani. Din păcate nici eu, nici fratele meu nu am putut fi atunci lângă ea.
O doamnă, care fusese pe vremuri în serviciul unchiului meu, ambasadorul Radu Djuvara, se legase așa de mult de familie, că o iubea pe această bătrână care rămăsese singură într-un mititel apartament făcut de fratele meu într-un garaj. Această persoană a fost lângă mama în ultimele ei săptămâni de viață. Ea lucra la un serviciu, dar stătea noaptea cu ea, dimineața în grabă o îmbrăca, îi pregătea o mâncărică și pe urmă pleca și o lăsa singură și se întorcea seara. Într-o dimineață, mama-i spune: „Cornelia, azi noapte a venit Fecioara Maria la mine și mi-a zis: Vin să te iau peste 8 zile!”. Și Cornelia, care nu era foarte bisericoasă, i-a răspuns: „… ‛coană Tinca, astea sunt niște simple vise”. Dânsa a zis: „Nu… să știi că așa este!” Și așa a fost. Exact peste 8 zile a murit. Vedeți… ce adâncă credință, ca să fie sigură că a venit Maica Domnului și i-a spus: „te iau peste 8 zile”.
Revenind la necesitatea cunoașterii istoriei, dorim să vă punem o întrebare: ce credeți că am putea învăța înainte de toate din perioada marilor noștri voievozi?
E o întrebare importantă. Lucrurile sunt foarte diferite nu numai în interiorul țării, dar și în ceea ce privește contextul european și mondial. Putem să învățăm de la marii noștri voievozi din această dârzenie pe care au avut-o de a-și apăra țara și credința, precum și din iubirea lor de ordine care, în fond, nu prea este în caracterul românului. El este din păcate destul de dezordonat și nedisciplinat.
Totuși, cu ajutorul lui Dumnezeu, se poate schimba.
Se poate schimba, nu zic nu, dar, în orice caz, este un risc ca să existe un sâmbure de indisciplină în poporul nostru. Și de aceea este interesantă cunoașterea trecutului ca să vedem că de fiecare dată când am avut o personalitate puternică, bine orientată, lucrurile s-au ordonat. Avem nevoie de personalități puternice. Până și-n politica democratică se vede exemplul dinastiei Brătienilor care-i trăgeau după ei pe ceilalți.
Una dintre aceste personalități catalizatoare a fost și Ștefan cel Mare.
Ștefan Vodă a avut darul de a fi iubit și preamărit chiar din vremea lungii sale domnii atât de însemnate pentru închegarea neamului românesc și intrarea lui în istoria europeană. Faptul că a fost atât de credincios și a ctitorit atâtea așezăminte bisericești a făcut vox populi să-i zică „cel Sfânt”, cu mult înainte ca Biserica să-l canonizeze.
La concursul „Mari Români” organizat acum doi ani de televiziunea națională, Sfântul Ștefan a ieșit pe primul loc datorită cinstei pe care mulți români o arată față de domnul moldav. Au fost unele voci care au afirmat apoi că Ștefan cel Mare și Sfânt a fost preferat de români întrucât aceștia așa au fost educați în perioada comunistă. Vi se pare corectă o asemenea afirmație?
Afirmația este stupidă. Ca istoric, la vârsta de 92 de ani, vă pot afirma că Ștefan cel Mare a avut dintotdeauna aceeași aură de glorie și de dragoste din partea românilor.
Ce ar putea să învețe politicienii de astăzi de la Sfântul Ștefan cel Mare?
Nu pot învăța nimic din aceste pilde ale trecutului, fiindcă nu sunt în stare să pună dragostea de țară și interesul public înainte de interesele private.
Poate fi valabilă astăzi o politică inspirată de principiile creștine, așa cum a fost cea promovată de Sfântul Ștefan?
Nimic nu este imposibil, dar trebuie constatat că în conjunctura actuală a civilizației noastre nu mai apare religia ca inspiratoare în politică. Nici partidele apărute în Europa Occidentală cu eticheta „democrație creștină” nu par să se fi distins cu adevărat ca aplicând preceptele creștine. Iar statisticile dovedesc că în toată Europa practica religioasă nu mai depășește procentul de 10–15%. Astfel fiind, nu e de mirare că majoritatea politicienilor adunați pentru a redacta o Constituție a Uniunii Europene au refuzat orice aluzie la trecutul creștin al Europei!
Lumea de astăzi nu mai este atât de credincioasă ca în trecut. Cu atât mai vârtos, să ceri acestor afaceriști – care invadează parlamentele, mai cu seamă la noi – să fie inspirați de Duhul Sfânt după modelul sfinților noștri voievozi, este un lucru nerealist.
Am dori să aflăm câteva lucruri privitoare la istoria pe care ați trăit-o. Mai întâi, vă rugăm să faceți o comparație între modul de a fi al tinerilor din perioada interbelică și cel al tinerilor români de astăzi.
Tineretul din perioada interbelică a fost pasionat de politică și de patriotism. Este o prăpastie între mentalitatea din tinerețea mea și cea de acum; generațiile de astăzi sunt total debusolate, după mai mult de 50 de ani de comunism (căci nici în anii de după decembrie ’89, din timpul „domniei” lui Ion Iliescu, nu am scăpat de mentalitatea comunistă).
Această prăpastie dintre mentalități este cauzată de diferența calitativă dintre învățământul românesc interbelic și cel de astăzi? Puteți să faceți o comparație între aceste două sisteme de învățământ?
Am plecat din România în 1928, la vârsta de 12 ani. Totuși, pot să-mi dau seama de cum am fost învățat în școala primară, nici măcar în București, ci într-un orășel cum era Sinaia. Am avut niște învățători remarcabili. Am avut apoi un prim an de liceu la Sinaia așa de bun că, ajungând în Franța și refăcând același an – fiindcă la francezi începea latina din clasa întâi de liceu – am ajuns în puține luni primul în clasă, datorită bazei pe care o aduceam de la noi, din România. Era așa de bun învățământul de la noi că era absolut echivalent cu cel din Franța. Dacă ne gândim când s-a început la noi învățământul de tip occidental, este remarcabil că, deja în perioada interbelică, școala noastră era la nivelul celei din Franța. Mă întrebați ce este acum? Nu prea știu ce este în liceele de astăzi. Îmi dau seama de un singur lucru pe care-l găsesc foarte negativ: se pune accentul pe învățatul pe dinafară și nu pe dezvoltarea gândirii. Asta este catastrofal! Catastrofal! Mulți dintre cei care apar la televiziune, prin tot felul de ziare, se comportă ca niște papagali care au învățat pe dinafară niște informații. Asta nu este inteligență! Acum 500 de ani, un mare gânditor francez, Montaigne, spunea: „faceți un cap de copil bine format, nu plin”. Am impresia din păcate că tehnica din liceele noastre este să facă pe bandă capete pline și, drept urmare, majoritatea elevilor uită de pe o zi pe alta ce au învățat.
Vă dau un exemplu tipic: acum câteva săptămâni mă descoperă într-o seară, într-o poștă, diriginta acelei poște. Mă cunoștea de la televizor și-mi spune: „Haideți domnule profesor, veniți la noi!” Mă cheamă în odaia unde era ea cu asistenta ei. Pregăteau un concurs, săracele, ca să poată înainta în grad. Concursul era de Drept Roman. Eu sunt doctor în drept, am făcut la Paris Dreptul Roman. Dar întrebările care se puneau acestor fete funcționare dintr-o poștă mi s-au părut demențiale, totul era atât de complicat. Le cereau să știe cum era votat magistratul cutare, câte voturi…, sute de întrebări care erau pur, pur, pur întrebări de memorie, iar nu de reflecție, de gândire, de concepere.
În Occident situația este mai bună?
În Occident se strică foarte mult învățământul, dar din alte motive. Imigrația masivă aduce în școli o cantitate foarte mare de oameni de tradiții diferite. Ce-l interesează pe un tânăr algerian, sau un negru, sau tamu – care reprezintă acum jumătate din elevii dintr-o școală primară franceză – istoria Franței? Sau filosofia creștină? Europa nu mai are copii și se miră că este invadată de nord-africani sau de chinezi, de toate liftele păgâne. Nu ei ne invadează. Noi am făcut un gol care este umplut de ei.
Dacă, statistic vorbind, în toată Europa, din Portugalia și până-n fundul Rusiei, nu mai sunt înlocuiți an de an morții cu nou-născuți, înseamnă că Europa, în mod inconștient, se sinucide. Este clar. Și asta de zeci de ani. De altfel, ați văzut că, din când în când, se trage câte un semnal de alarmă și se spune: băgați de seamă că populația în România a scăzut cu 2 milioane de locuitori în ultimii ani; dacă va continua așa, peste 50 de ani nu o să mai aibă decât 15 milioane de locuitori. Eu vă spun că, dacă vom continua să mergem în aceeași direcție, România nu o să ajungă la 15 milioane de locuitori, vor fi tot 21, dar cu 6 milioane de străini. O să vină turci, o să vină chinezi, țiganii o să se înmulțească mai mult decât românii și rezultatul va fi că nu va mai exista neamul românesc așa cum ne-am dori.
Eu cred, de asemenea, că peste 100 de ani, Franța integral va fi metisă. Iar ceea ce se întâmplă acum în Franța, din punctul de vedere al metisajului, mi se pare a fi imaginea Europei de peste 100 de ani. Ai noștri nu mai fac copii, iar pe de altă parte nu mai avem destui muncitori pentru construcții. Atunci aducem turci și chinezi? Păi ei or să rămână în țară. Și francezii au făcut aceeași eroare imediat după război; au început reconstrucția țării și au adus milioane de muncitori din afară, gândindu-se că la un moment dat aceștia vor pleca din Franța. Dar nu a plecat aproape niciunul. Deci să fim atenți, să nu ne intereseze numai viitorul imediat.
Întorcându-ne puțin la perioada tinereții, vă rugăm să ne spuneți ce amintiri păstrați din anul 1941, când ați participat la campania din Basarabia și Transnistria?
În iunie 1941 am plecat mulți tineri cu mare entuziasm la acest teribil război. Voiam să ștergem rușinea din anul precedent, când cedasem în fața ultimatumului sovietic fără să tragem un foc de pușcă. Formidabila armată germană ne-a dat falsa iluzie că era de acum invincibilă și că alături de ea izbânda era sigură – ceea ce, de altfel, scădea meritul jertfei noastre. Mi-au trebuit ani, chiar zeci de ani, ca să înțeleg eroarea mea de viziune.
Ce ne puteți spune despre drepturile românești asupra Basarabiei?
În Basarabia drepturile noastre, după părerea mea, sunt integrale și, cu toate că au deportat atâta lume, cu toate că au infiltrat atâția străini, noi suntem astăzi circa 66% din populație. Tragedia este că basarabenii care vor unirea cu România nu sunt încă destul de curajoși și sunt minoritari. În puținele zile cât am stat la Chișinău și am fost în legătură cu tineretul universitar, mi-am dat seama că studenții aceștia sunt foarte români. Eu sunt absolut convins că în cel mult 10–20 de ani ei vor cere unirea Republicii Moldova – invenția asta năstrușnică – cu România. Noi suntem într-un caz foarte asemănător cu Germania de Est care trebuia să se unească cu Germania de Vest. Ideea că exista o Germanie la Est și una la Vest era aberantă și așa este și cu această Românie de la răsărit de Prutul nostru. Eu sunt absolut convins că ea va cere să se unească cu România. În sensul acesta sunt optimist pentru viitor. Să dispară, să treacă generația asta de oameni compromiși, căci niște tipi ca Voronin et compagnie sunt niște trădători ai românismului. Și să nu fim îngrijorați nici din partea Europei, fiindcă Europa de acum, în care am intrat, de teamă să nu apară tulburări, ne spune: „nu faceți… ”; ba să facem! Să facem propagandă pentru adevărul nostru, cu televiziunea, cu radioul, prin toate mijloacele! Să le spunem basarabenilor: fraților, sunteți de-ai noștri și așteptăm ca să vă pronunțați să reveniți la matcă! Nu există două Moldove; Moldova e România.
La finalul acestui interviu, avem câteva întrebări care credem că i-ar interesa pe tinerii de astăzi. Ce s-ar putea face pentru revigorarea societății românești?
Ar trebui ca toți învățătorii și toți profesorii, împreună cu reprezentanții Bisericii, să-i învețe pe copii încă din primele clase să fie cinstiți. Ar fi foarte necesar așa ceva și este singurul lucru care ar putea avea în timp un efect puternic asupra românului care, din păcate, are tendința de a fi hoț. Întrucât istoria românului justifică oarecum o asemenea tendință – în vechime au fost situații când, dacă nu fura, i se lua totul de la gură – el s-a cam învățat cu furtișagul. Or, noi trebuie să luptăm împotriva acestui lucru, fiindcă nu-i vorba numai de furt. Necinstea înseamnă și lipsa de cuvânt, inexactitatea, adică îi dau întâlnire la 10, dar el vine abia la 11. Toate problemele acestea sunt din păcate caracteristice multora dintre românii de astăzi, lucruri pe care le știe și străinul. Deci eu cred că acesta ar fi unul dintre lucrurile care ar trebui făcute în primul rând: învățătorul, începând din prima clasă, să-i spună elevului că a fura, a fi necinstit, este o crimă.
Asistăm astăzi la o avalanșă a kitsch-ului, a pseudo-culturii, a pornografiei și a minciunii mai mult sau mai puțin dirijate. Cum este și firesc, toate acestea afectează în special tânăra generație. Ce îi sfătuiți pe tineri să facă într-un asemenea context?
Recunosc că avalanșa de pornografie și mai cu seamă ofensiva, chiar dramatică, în favoarea autorizării căsătoriilor homosexuale și a dreptului de adopțiune de copii pentru asemenea cupluri bizare sunt fenomene extrem de îngrijorătoare, care ne amintesc de Sodoma și Gomora. Ar putea fi unul dintre simptomele cele mai clare că civilizația noastră e în ajun de prăbușire totală. Este convingerea pe care am exprimat-o deja acum vreo 40 de ani în teza mea de filosofie a istoriei (din care a ieșit o carte tradusă în românește sub titlul „Civilizații și tipare istorice”).
Ce îndemn ați dori să le adresați tinerilor?
Îndemnul – singurul pe care îl pot da, fiindcă este de o actualitate arzătoare – este acela ca tinerii să se întoarcă din străinătate, dacă sunt plecați cu gândul de a rămâne în altă țară. Îl încurajez pe tânărul român care obține o bursă în străinătate să nu profite de ea ca să rămână definitiv acolo.
În încheiere, vă rugăm să comentați cuvintele lui Petre Țuțea: „La pușcărie am demonstrat vreme de două ore că istoria românilor dezgolită de crucile de pe scuturile voievozilor este egală cu zero. Că doar voievozii nu s-au bătut pentru ridicarea nivelului de trai! Istoria se face cu Biserica!”
Admirabile cuvintele lui Petre Țuțea! Materialismul dominant din vremea noastră ne face să uităm cu totul resorturile religioase și morale ale istoriei.
Vă mulțumim!
A consemnat Ieromonah Teofan, monah Timotei Tiron
*
Cuvinte despre Ștefan cel Mare I
Ierodiaconul Gherasim Putneanul, A. D. Xenopol, Dimitrie Onciul
Cu ocazia concursului „Cel mai mare român”, în care Sfântul Ștefan a dovedit încă o dată că este figura tutelară a românilor, au fost reluate unele afirmații potrivit cărora popularitatea lui Ștefan printre români se datorează propagandei comuniste. Dincolo de falsitatea acestor afirmații care sunt în contradicție cu cercetarea istorică onestă, cele trei discursuri rostite în epoci diferite – cca. 1770, 1871 și 1904 – ne înfățișează aceeași percepție din partea poporului: Ștefan este cel Mare, cel Sfânt, cel Bun – este suveranul model.
*
Cuvinte despre Ștefan cel Mare II
Mircea Eliade, Emil Turdeanu, Faust Brădescu
În cel de-al doilea volum care prezintă receptarea de-a lungul timpului a lui Ștefan cel Mare de către români sunt adunate articolele lui Mircea Eliade, Emil Turdeanu și Faust Brădescu. Toate trei au fost publicate pentru prima dată în afara hotarelor României și în toate aflăm o adâncă reflexie asupra rolului Sfântului Ștefan în vremea sa, reflexie determinată de gravele probleme politice, militare și etice prin care a trecut lumea în perioada dinaintea și de după cel de-al doilea război mondial. Continuitatea lor față de textele primului volum este remarcabilă, deși împrejurările sociale și politice diferite i-ar fi putut determina pe autori să evalueze diferit faptele voievodului.
*
Pomenirea lui Ștefan cel Mare
N. Iorga
Este marele merit al lui N. Iorga faptul că a adunat în paginile unei broșuri descrierea sărbătoririi a 400 de ani de la trecerea la cele veșnice a Sfântului Ștefan. Aceasta pentru că paginile ei alcătuiesc pe de o parte un portret al stării morale și de credință a românilor în anul 1904, iar pe de altă parte ele se constituie într-o oglindă în care neamul nostru poate privi pentru a vedea unde se află el față de strămoșii de la 1904. În paginile cărții citim istoria unui imn de dragoste și de evlavie cântat de români la începutul secolului XX celui despre care generații de români au simțit că le este model.