Fiecare om este o persoană unică, veșnică, irepetabilă, călătorind dinspre neființă înspre veșnicia dumnezeirii. Fiecare dintre noi are unicitatea unui fulg de zăpadă, unul din zecile de miliarde, iar ca el nu a mai fost altul și nici nu va mai fi vreodată în Creație. Pentru că fiecare eu este creat după chipul lui Dumnezeu, modelul desăvârșit. De aceea, doar privindu-L pe El și cunoscându-L vom afla și răspunsul la întrebarea „Cine sunt eu?”.
De la acest adevăr, omul secolului XX s-a îndepărtat la o distanță uriașă, pierzându-și odată cu credința și conștiința identității sale. Acestui om înstrăinat de el însuși i se propun modele și moduri de acțiune. Criza existențială a omului modern, mai profundă ca niciodată (este grăitoare creșterea numărului sinuciderilor, mai ales ale copiilor) a determinat căutarea unei soluții.
Cine avea să-l salveze pe omul modern? În Cer, nu avea ce să mai caute, căci tocmai îl crezuse pe Nietzsche care spunea că „Dumnezeu a murit”. Nietzsche citase o cântare din Vinerea Mare, fără a fi fost capabil, din păcate, să ajungă la „Hristos a înviat” din Duminica Paștilor. Nici omul modern nu mai putea vedea lumina ce izvora din Înviere. Erezia și păcatul îi întunecaseră ochii sufletului.
Atunci omul modern s-a hotărât să inventeze el singur pe Salvator. De unde să se inspire? „O, ești atât de puternic!” îi spusese Nietzsche înainte de a înnebuni. El, supraomul, nu trebuie decât să privească în oglindă și să-l închipuie pe Salvator după chipul său.
Au apărut astfel eroii modernității: poetul, filosoful, boemul, don-juanul, războinicul, bancherul, revoluționarul, muncitorul, vedeta de cinema, omul politic, sex-simbolul, sportivul. Noului Parnas al modernității îi lipsea sfântul și sfințenia. Iar ca modalitate de raportare la restul umanității, acestor noi semizei le lipsea jertfa de sine și discreția. O singură caracteristică au părut a păstra din vechile valori și modele: dragostea. În secolul XX se va vorbi despre dragoste enorm.
În numele dragostei de neam transformată în idolatrie se vor porni două războaie mondiale care vor culmina în bomba atomică. În numele dragostei de popor, comunismul va face, numai în Rusia, în jur de 100.000.000 de victime (cf. Florin Matrescu, Holocaustul) și alte zeci de milioane, nenumărate nici până astăzi, în estul Europei și în alte părți ale lumii. În numele dragostei pentru om va fi legalizat avortul și va exploda contracepția (avortivă, în cazul majorității metodelor) și sute de milioane de copii nu au mai văzut lumina zilei.
Noii „eroi” vor propovădui dragostea și binele general al umanității, ei nefiind totuși în stare să-i iubească pe cei de aproape ai lor. Cei mai mulți dintre ei își vor sfârși viața pământească abrupt și neîmpliniți, prea mândri ca să-și recunoască eșecul.
Un singur exemplu: John Lennon, intrat în istoria ideilor ca promotor al păcii și înțelegerii dintre oameni, cel care declarase că „The Beatles” sunt mai populari decât Iisus Hristos, se desparte de soție, este motivul dezintegrării formației și va fi ucis de un fan care dorea ca prin acest gest să nu i se uite numele.
Foarte puțini dintre ei vor avea curajul să mărturisească adevărul, precum copilul-minune al fotbalului din anii ’70, George Best. Pe patul de spital, unde murea la 40 de ani, după ce-și întrerupsese cariera sportivă din cauza drogurilor, a băuturii și a desfrânării, el spunea: „Să nu muriți ca mine!”.
Dar majoritatea acestor eroi-modele își vor ascunde golul sufletesc sub fardul circului întreținut de industria spectacolului. „Spectacolul trebuie să continue” îi îndeamnă Freddy Mercury pe adolescenții fascinați de muzica lui, fără să le spună că pe el acest spectacol l-a dus la SIDA.
Întreținut de oameni care știu să exploateze patimile altora pentru a și le satisface pe ale lor, spectacolul continuă. În realitate, nu are nici o importanță împlinirea sufletească a persoanelor scoase la vânzare în industria modelelor. După ce au trecut frumusețea, bogăția și voga de star, numele și imaginea lui vor trece în istoria genului respectiv. Prea puțin se va aminti, de exemplu, de eșecul sufletesc al lui Elvis Presley, care a murit din cauza drogurilor. Tristețea cântecelor formației Nirvana nu va fi însoțită de anunțul: „acest stil de viață l-a dus pe conducătorul grupului la sinucidere”. O imagine de cele mai multe ori paralelă cu viața reală rămâne a fi vândută pe mai departe. Grav este că această imagine idilică va fi imitată de adolescenții mereu revoltați, dar mereu în căutare de modele. Urmând exemple nepotrivite, ei vor fi conduși la neîmplinire, la moartea spirituală și, uneori, chiar fizică.
Cu ce am crescut noi, copiii sfârșitului de secol XX, într-o lume ceva mai stabilă decât cea de acum?
Printre cele mai de succes și aparent nedăunătoare modele a fost cel al cosmonautului. Omul înaltului, omul cerului, nelimitat de legile fizice și de neputințele omenești. Câți dintre noi nu am avut acest vis când eram copii, fără să vedem trufia din spatele lui? Cine nu-și amintește cum eram vrăjiți de seriile Star Trek, unde ni se declama pe ton profetic: „Spațiul – ultima frontieră”. Doar la atât mai putea năzui bietul om dezdumnezeit, să răscolească un spațiu din care-L alungase pe Creator.
Nu puțini am fost fascinați de aura de mister și înțelepciune a așa-ziselor „arte marțiale” de sorginte asiatică. Karatistul care îi dobora pe toți, deși propovăduia pacea interioară și starea „dincolo de luptă”. Dar nu mai conta această contradicție. Eroul era dinamic, viu, interesant.
Încă și mai fascinant, deși cu priză poate mai mică, a fost iluminatul indian, detașat de toate, până și de el însuși. Un vid fără iubire și fără viață, seducător prin misterul depărtării.
Nu departe erau filosofii, o modă pentru cei mai cerebrali și mai aplecați spre lectură. Dar cuvintele lor n-au fost decât suflare de vânt; gândul lor dezgolit de credință se înalță puțin și apoi moare ca o pasăre cu aripile tăiate.
Modelele cele mai multe au fost din rândul vedetelor de muzică și de film. Mai ușor de imitat, mai accesibile din punct de vedere intelectual, au dat naștere la isterii colective; să ne gândim numai la concertul din 1992 de la București al lui Michael Jackson și la imaginile de după spectacol, cu tineri care plâng și spun: „a plecat și n-o să mai vină niciodată”.
Confruntați cu nevoia de bani, ni s-a propus afaceristul de succes, de tip american, întreprinzătorul nebiruit, cel care câștigă mereu. Personajul are în sine ceva grotesc, el este un animal de pradă, iar societatea este jungla lui.
Să încheiem cu un model recent: omul neo al Matrix-ului, liber de constrângeri, de bariere, propriul lui dumnezeu, dar la fel de neputincios în fața suferinței și a morții și incapabil de a transfigura firea umană.
Toți aceștia ne-au ispitit visele noastre de nemurire, dar toți s-au dovedit fără răspuns la întrebările fundamentale ale ființei: Cine sunt eu? Ce sens are moartea? Unde este fericirea? Care este rostul meu pe lume?
La aceste întrebări ne-a dat un răspuns pe limba noastră basmul românesc „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, al lui Petre Ispirescu. Ne amintim că „mai înainte de a veni ceasul nașterii, copilul (Făt-Frumos) se puse pe un plâns de n-a putut nici un vraci să-l împace”, la care împăratul făgăduia „taci, dragul tatei (...) că ți-oi da împărăția cutare sau cutare, că ți-oi da de soție pe cutare sau cutare fată de împărat, și alte multe d-alde astea; în sfârșit, dacă văzu că nu tace, îi mai zise: taci, fătul meu că ți-oi da Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte! Atunci copilul tăcu și se născu”.
Pentru nimic altceva nu merită să ne naștem, pentru nimic mai puțin. Pentru nici o împărăție, sau cinste, sau putere, sau faimă. Hristos este modelul nostru, chemându-ne la desăvârșire. Hristos – Tinerețea fără Bătrânețe și Viața fără de Moarte!
*
Fața nevăzută a televiziunii
Treptat, începe să se contureze tot mai bine profilul celui care, în viziunea TV, trebuie să salveze lumea. Izbăvitorul este din ce în ce mai puțin un om obișnuit; el este înzestrat cu o inteligență și o putere extraordinară. El devine treptat un personaj nemuritor, investit cu puteri supranaturale, cum ar fi „alesul” din Matrix și din Războiul Stelelor, sau extraterestrul gen Superman, care se întruchipează într-un om pentru a salva omenirea. Oricum ar fi „alesul”, el luptă cu reprezentanții răului, cei care vor să distrugă lumea, și în final biruie, dar numai apelând la puterile sale paranormale, magice. Nu poate exista nici un dubiu că salvatorul din acele filme produse de Holywood, care îi învață pe oameni cum va arăta „mesia” ce va veni „să salveze” lumea, nu are nimic în comun cu Hristos, ci cu ușurință poate fi identificat cu persoana antihristului.