M-a întrebat, nu demult, cineva:
– Credeți că se mai poate face ceva cu tineretul acesta? Orașele, mai ales cele mari, sunt pline de discoteci, stadioane, restaurante și locuri de distracții unde mii de tineri se manifestă zgomotos, sfidând orice bună cuviință și fiind departe de cumințenia pe care o aveau altădată românii.
Am încercat să răspund printr-o întâmplare, petrecută la Iași, pe când eram student, la sfârșitul anilor ’90.
Era seară și destul de cald afară. Ieșenii urmăreau la televizor, ca aproape toată țara, un meci de fotbal: România – Anglia. Mă plimbam cu un prieten pe aleile din curtea mănăstirii Sfinții Trei Ierarhi. Era un aer plăcut, iar noi aveam o dispoziție bună pentru meditație și conversație. Din când în când se auzeau strigăte de încurajare sau dezamăgire de pe la blocurile din fața mănăstirii, și chiar de mai departe.
– Este meci – remarc cu voce tare.
– Da. Cine joacă?
– Nu știu. Parcă România – Anglia. Oricum cred că este un meci important pentru că nu se mai vede țipenie de om pe stradă.
Erau orele 21.30 – 22.00. La vremea asta, de obicei, centrul, Piața Unirii, Copoul, Tudorul erau destul de animate. Am continuat să ne plimbăm și să ne odihnim sufletele. Mai schimbam câte un gând căutând să tocmim vreo idee. Am uitat de meci. Strigătele pasionaților de fotbal se auzeau în continuare, la răstimpuri, dar ne-am învățat cu ele și nu ne mai distrăgeau atenția. Eram absorbiți de ale noastre când o izbucnire de „goooool...! gol! gol! gol!” ne-a făcut să ne oprim.
Strigăte de bucurie, de entuziasm. Vibrau blocurile. Unii mai ieșeau pe balcon, apoi intrau iarăși în casă, cu gesturi scurte din mână, cu pumnul strâns, neștiind parcă cum să-și mai manifeste bucuria.
Meciul a mai durat puțin și s-a încheiat. A urmat apoi o bucurie generală: vibrație, balcoanele pline de oameni, claxoane, mașinile străbăteau străzile cu steaguri fluturând, scoase pe geamurile; ieșenii erau în stradă, mișcându-se spre nici unde. Totul într-un iureș de zgomote și voci. Apăreau continuu mașini după mașini, toate cu tineri. Apar apoi echipajele poliției care anunță la megafoane: „Se oprește circulația pe bulevardul Ștefan cel Mare, vă rugăm eliberați bulevardul”.
Va fi un miting al studenților din Tudor până sus în Târgușor. O manifestare de bucurie. Vreo 10.000 de studenți din complexul Tudor Vladimirescu vor să-și arate solidaritatea față de echipa României. Cine poate să-i oprească? N-au mai făcut cerere la Primărie cu 48 de ore înainte pentru accept. Asta e. După vreo 15–20 de minute a început să se audă: Ro-mâ-ni-a! Ro-mâ-ni-a!
Colegul meu era nemulțumit, chiar tulburat, văzând toată brambureala asta și-mi spunea: – Vai de noi! Uite în ce hal a ajuns tineretul ăsta. Golani, golani. Încotro merge țara asta?
Din când în când scăpa cuvinte și mai aspre care m-au făcut să mă abțin pentru moment de la vreo observație ca să nu tensionez dialogul.
Frontul studenților ajunse în fața Palatului Culturii și de acum intra în linie dreaptă pe bulevardul Sfântului Ștefan. Erau mulți. Studenților li s-au alăturat și mulți ieșeni. În față erau mai rari, dar, după primii, urma front compact. O coloană de vreo 200 de metri sau chiar mai mult de oameni. Când am văzut atâta lume, care ajunsese deja în fața mănăstirii Trei Ierarhi, ne-am tras mai spre interiorul curții.
Era o gălăgie încât nu mă mai puteam înțelege cu prietenul meu. L-am privit și avea o expresie de nemulțumire și de dezaprobare adâncă pe chip.
Când mijlocul frontului de studenți și ieșeni a ajuns în dreptul porții noastre, s-a întâmplat ceva neașteptat.
Într-un moment scurt, de liniște, dintre două scandări, s-a auzit vocea unuia dintre tineri: „Băi, Tatăl nostru!” Și am asistat la o scenă rară. N-ar fi putut fi regizată nici cu 30 de repetiții. Nu s-ar fi executat atât de rapid nici dacă le-ar fi comandat vreun general de armată.
Nu am avut timp să ne dăm seama prea bine ce se întâmplă. Într-o clipă au fost în genunchi cu fața spre biserica Trei Ierarhi și au început să rostească rar și tare:
„Tatăl nostru, care ești în ceruri, sfințească-Se numele Tău...”. Noi, parcă rușinați, ne-am dat după o tuie. Trăiam un sentiment straniu. S-a creat o stare de spirit specială și măreață. Cuvintele rostite de studenții în genunchi și cu mâinile împreunate în dreptul bărbiei, se loveau de Palatul Culturii și se întorceau spre Mitropolie oprindu-se în blocul turn cu multe scări din fața bisericii. Se forma un ecou care dubla cuvintele. Sunetele se zbăteau între clădiri dar parcă lunecau și de-a lungul șoselei împrumutând ceva de la ea, un timbru specific. Aerul reverbera. Aveai impresia că trăiești o adevărată exorcizare a văzduhului.
„...și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel viclean. Amin.”
Colegul meu a început să-și facă semnul Sfintei Cruci. Larg și rar. A mai spus apoi doar de câteva ori : Na... na...
Studenții s-au ridicat și și-au continuat drumul spre Mitropolie, Universitate, Târgușor, cu aceleași ovații de „România! România!”
M-am gândit atunci că tinerii aceștia nu sunt pierduți și nu sunt golani. Sunt tinerii noștri, români, care scandează numele țării și care știu încă să spună „Tatăl nostru”.
*
Tinerii nu trebuie judecați, ci ajutați. Dar, mai întâi, trebuie înțeleși.
Secularizarea vieții morale și spirituale atinge în epoca noastră nu numai pe maturi ci, mai ales, pe copii și pe tineri, care nu au încă un discernământ format.
Putem observa, fără prea mult efort, cum, în câțiva ani de la Revoluție, atitudinile, obiceiurile și felul de a acționa al generațiilor tinere s-au schimbat radical datorită societății de consum.
Mijloacele de informare moderne au un mare impact asupra adolescenților care nu au puterea de a controla și evalua informația primită; aceasta din urmă se transformă în timp într-o convingere ce influențează limbajul și atitudinea tânărului.
El începe a primi tot acest complex de opinii relative, de informații, cel mai adesea contradictorii, chiar din copilărie. În interiorul acestui pluralism de idei și de atitudini, Dumnezeu, credința și Biserica devin, adesea, foarte relative și ele, ca și celelelte valori umane.
Din punct de vedere psihologic, tânărul este întotdeauna în căutarea idealului, a lui însuși, și, de multe ori, este în divergență cu sine însuși deoarece trăiește într-o lume contradictorie, aflată într-o continuă schimbare. Cum să se descurce? O fată de liceu de 15-16 ani spunea o dată: „lumea crede că trebuie să fim fericiți doar pentru că suntem tineri”. Ei nu văd războaiele pe care le purtăm zi de zi.
Aproape toate cercetările asupra condiției tinerilor pun în prim plan constatarea că majoritatea acestora trăiesc mai mult sau mai puțin o criză a propriei identități.
Copilul de ieri care era foarte legat de judecățile părinților săi caută un nou echilibru cu el însuși, cu spațiul familial, social, moral în care trăiește și cu propriul său mod de acțiune și gândire. Cu alte cuvinte, încearcă să experimenteze o nouă identitate.
Modelul de identitate pe care societatea îl oferă este modelul unei identități fragmentare, ambivalente, contradictorii și neajunse la maturitate.
Este de înțeles apariția acestei crize a identității personale, atunci când tânărul nu mai reușește să se adapteze la schimbări atât de rapide și dese, din sistemul de învățământ și din spațiul socio-cultural. A nu avea o identitate coerentă în lumea zilelor noastre e reținut de foarte mulți tineri ca fiind un lucru normal.
Un alt lucru care-l caracterizează poate în primul rând pe adolescent este dorința sa de autonomie. Afirmarea autonomiei la această vârstă se exprimă uneori în forme bizare, ca de exemplu revolta împotriva la toate și la toți (sfidarea diferitelor forme ale autorității, ș.a.). Să ne gândim că mulți trăiesc în familii cu probleme mai mari sau mai mici. Cu părinți alcoolici sau divorțați. Noi îi întâlnim pe acești tineri, dar nu știm de unde vin.
În condițiile acestea, ce este de făcut? Criticismul este ineficient. Ignorarea lor este vinovată, iar retragerea în autoritarism creează distanță și nu duce nicăieri.
Toți tinerii au ceva în comun: căutarea. (Se și zice că „Doar un tânăr în căutare, este cu adevărat tânăr”). Ei trebuie ajutați în această căutare. Este necesar un dialog continuu cu tinerele generații pentru a le deschide inima spre frumusețea ortodoxiei. Altfel, există riscul ca ei să găsească „soluții” în alte părți, adică să eșueze.
Tinerii sunt un univers special. Au mare nevoie de prietenia noastră. Au mare nevoie să fie ascultați și înțeleși. Și, de asemenea, au nevoie să li se răspundă în mod adecvat. Să avem răbdare cu ei, să le acordăm timp. Și, peste toate, de dragoste.
Dacă mă preocupă viața unui tânăr, nu îmi rămâne decât să îl iau în serios.