Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, și toți sfinții îngeri cu El, atunci va ședea pe tronul slavei Sale. Și se vor aduna înaintea Lui toate neamurile și-i va despărți pe unii de alții, precum desparte păstorul oile de capre. Și va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga.
Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit; gol am fost și M-ați îmbrăcat; bolnav am fost și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine.
Atunci drepții Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând și Te-am hrănit? Sau însetat și Ți-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin și Te-am primit, sau gol și Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniță și am venit la Tine?
Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi-ați făcut.
Atunci va zice și celor de-a stânga: Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care este gătit diavolului și îngerilor lui. Căci flămând am fost și nu Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și nu Mi-ați dat să beau; străin am fost și nu M-ați primit; gol, și nu M-ați îmbrăcat; bolnav și în temniță, și nu M-ați cercetat.
Atunci vor răspunde și ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniță și nu Ți-am slujit?
El însă le va răspunde, zicând: Adevărat zic vouă: Întrucât nu ați făcut unuia dintre acești prea mici, nici Mie nu Mi-ați făcut.
Și vor merge aceștia la osândă veșnică, iar drepții la viață veșnică.
Matei 25, 31–46
Să ne amintim de momentul Schimbării la Față de pe muntele Taborului. Alături de Mântuitorul Hristos apar Moise și Ilie, iar apostolii sunt căzuți cu fața la pământ fiindcă nu pot privi la strălucirea feței lui Hristos, care este mai puternică decât lumina soarelui.
Atunci când va fi cea de-a doua venire a Mântuitorului și când va fi învierea morților, deci și învierea noastră, a tuturor, lumea întreagă va fi un Tabor generalizat. Lumina lui Hristos va umple lumea întreagă. Prin aceasta, toată zidirea, întreaga creație se va îndumnezei, se va transfigura. Toată creația va deveni transparentă și lumea va avea o frumusețe de neînchipuit. Unitatea iubirii, comuniunea în dragoste va uni sufletele drepților și, împreună cu îngerii, aceștia Îl vor preamări pe Dumnezeu. Dar toate acestea se vor întâmpla cu sufletele și cu trupurile celor care s-au străduit să urmeze voii lui Dumnezeu.
Cu cei împietriți, cu cei care au făgăduit la Botez că-L vor urma cu adevărat pe Dumnezeu, iar mai târziu nu au vrut să împlinească această făgăduință, se va întâmpla altceva. Ei nu se vor împărtăși de aceeași lumină și nu se vor îndumnezei. Iată ce spune Biserica, prin cuvântul părintelui Dumitru Stăniloae, despre starea celor osândiți: „trupurile păcătoșilor la Înviere vor fi și ele spirituale, dar de o spiritualitate întunecată, răutatea și tristețea se va arăta pe chipurile lor chinuite de demoni. Lipsa de iubire și de comuniune le va da o stare de încremenire”. Pentru că în această viață au fost lipsiți de iubire și de comuniune, lumina trupului înviat al lui Hristos va sta departe de ei. „În ei, între ei, nu există decât întuneric, răutate, egoism, și se văd unii pe alții ca niște umbre”. Cât de îngrozitoare va fi acea stare!
Bine ar fi să luăm aminte la cum vor fi trupurile celor care au bineplăcut lui Dumnezeu și cum vor fi trupurile celor care nu au bineplăcut lui Dumnezeu. Și să ne înfricoșeze gândul la Învierea cea de obște de la sfârșitul lumii.
Iadul
Dacă ne gândim la cele pe care le-am prezentat până acum, într-adevăr îi dăm dreptate Sfântului Ilie Edictul, care spunea că se teme de trei momente: de ieșirea sufletului din trup, de înfățișarea înaintea Mântuitorului Iisus Hristos și de pronunțarea sentinței pentru soarta noastră veșnică. De aceste trei lucruri trebuie să ne temem și noi.
Cum va fi starea celor care vor merge la osânda veșnică? Biserica noastră, cea sfântă și dreaptă, ne învață că iadul nu este altceva decât o veșnică existență nefericită și aceasta vine din absența totală a lui Dumnezeu, a luminii lui Hristos, a efectului binefăcător al iubirii Lui. Iată ce ne spune și Sfântul Isaac Sirul: „Cei din osânda veșnică vor fi biciuiți de flăcările iubirii. Cât de crunt va fi acest chin al iubirii, căci iubirea lui Dumnezeu va deveni pentru ei suferință; dacă în ei nu a existat iubire în această lume, nu se vor putea face părtași la iubirea cea veșnică”. Acest chin veșnic este pe drept. Putem să învinuim pe cineva? Putem să-i spunem Stăpânului că este nedrept, că a trimis la osândă pe cei care nu au iubit? El ne-a spus: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții” (Ioan 13, 34–35).
Domnul nostru Iisus Hristos stă pe tronul Său de judecată, dar El este și în starea de jertfă de pe Cruce prin care a răscumpărat neamul omenesc. Și noi deopotrivă trebuie să fim permanent în stare de jertfă, de dragoste față de aproapele nostru. Căci altfel vom avea parte de acele chinuri care sunt fără de sfârșit. În această lume de multe ori o zi ni se pare lungă sau un ceas ni se pare fără sfârșit. Când așteptăm pe cineva și acela întârzie o oră sau două, de multe ori e greu pentru noi să suportăm această întârziere. Dar ce va fi când va veni momentul veșniciei, al osândei celei veșnice?
Iată ce ne spune un alt părinte bisericesc: „cei din iad sunt într-o nebunie totală, orbi și surzi față de ceilalți”. Orbi și surzi. Nu văd, nu aud. Neputincioși în a comunica unul cu altul, plângând și scrâșnind din dinți cu disperare, din cauza răutății ce și-o varsă unul asupra celuilalt. Căci fiecare vede în cel de lângă el chipul satanei și, astfel, această stare îl roade ca un vierme neadormit în veci.
Despre faptul că cei din iad nu-și văd fața unul altuia ne vorbește Sfântul Macarie cel Mare. Odată Sfântul Macarie a găsit în calea sa o căpățână și a început a se ruga pentru sufletul omului al cărui craniu îl avea în față. Și Dumnezeu a făcut în așa fel încât rugăciunea lui a primit răspuns. A aflat că era vorba despre craniul unui preot păgân, slujitor al zeilor. Acesta i-a spus: „Când voi creștinii vă rugați pentru cei din iad, noi simțim o mângâiere”. A întrebat Sfântul pe acea căpățână: „Spune care este mângâierea pe care o simțiți atunci când noi ne rugăm pentru voi?” Răspunsul a fost acesta: „În acel moment ne vedem fața unul altuia”. Dacă aceasta este mângâiere, atunci vai de sufletul aceluia care va ajunge acolo!
Raiul
Iubiți credincioși! Total opusă este starea celor din rai. Ei intră în comuniune cu Dumnezeu, cu îngerii, se fac una cu îngerii. Această stare este mai presus de cuvintele noastre. Ea nu este ceva monoton, ci este o stare de continuă desăvârșire, de continuă descoperire a tainei iubirii întru Dumnezeu; este o continuă gustare din plenitudinea lui Dumnezeu, este o perma-nentă descoperire a frumuseții lui Dumnezeu. Raiul este intrarea în acea stare de lumină, în acel Tabor generalizat, în bucuria care este fără de sfârșit.
În lumea noastră putem simți câte o mângâiere la rugăciune, atunci când facem o faptă bună, atunci când ne smerim sau când ne împărtășim cu Sfintele Taine. Și bucuria aceasta simțim că vine din altă lume, simțim că este de dincolo. Este o bucurie necreată.
Și dacă aici, când gustăm puțin – ca „prin oglindă” sau „în ghicitură” după cum spune Sfântul Apostol Pavel – simțim atâta bucurie, cum va fi bucuria cea veșnică? Cum va fi bucuria care izvorăște din comuniunea deplină cu Dumnezeu? Putem spune despre cei din Rai că intră în bucuria lui Dumnezeu. Aceasta cred că este starea de plenitudine a omului, de a intra întru bucuria lui Dumnezeu sau, cum frumos spune Sfânta Scriptură, în odihna lui Dumnezeu. Atunci te odihnești în Dumnezeu și pe Dumnezeu Îl odihnești întru tine.
Dar să știți că această odihnă trebuie să o căutăm și acum, în viața pământească. Căci dacă nu o gustăm de aici, nu o vom gusta nici dincolo. Această odihnă nu este monotonă, ci este mereu nouă, mereu surprinzătoare, deși mereu aceeași.
În viața veșnică, ne spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, nu va exista plictiseală, ci fiecare, după cât va fi capabil să primească, se va umple continuu de lumina și iubirea lui Dumnezeu. De aceea spune Sfântul Grigorie de Nyssa că „cel ce urcă, nu se oprește niciodată, mergând din începuturi în începuturi, prin începuturi care nu au sfârșit”.
Iată, iubiți credincioși, starea celor din rai. O stare de lumină, de bucurie, după cum zice și Sfântul Ioan Hrisostom: „totul va fi zi, splendoare, lumină, nu lumina pe care o vedem astăzi, ci o alta, a cărei strălucire va întrece pe cea a luminii de aici, așa precum strălucirea soarelui o întrece pe cea a unei lumânări”.
Împărăția lui Dumnezeu este o veșnică tinerețe, căci acolo – după cum spune același sfânt părinte – nu mai este „nici bătrânețe, nici nevoile bătrâneții, ci tot ce este stricăcios este înlăturat”.
Porunca iubirii
Frați creștini, se cuvine să ne punem cât mai adesea aceste întrebări: Doamne, ce să facem acum, aici, ca să ne bucurăm veșnic cu Tine, ca să rămânem veșnic întru Tine, ca să rămânem veșnic în odihna Ta? Ce să facem ca să avem un suflet veșnic tânăr?
După cum se spune în Sfânta Evanghelie a acestei duminici, criteriul judecății finale va fi practicarea sau nepracticarea iubirii de oameni. De aceea, cu cât în această viață omul spo-rește în adevărata iubire, cu atât el intră încă de pe acum în odihna lui Dumnezeu. Iată ce spune în acest sens părintele Stăniloae: „cel ce iubește se realizează ca chip al lui Dumnezeu, ca om adevărat. Căci el, iubind pe alții, conlucrează cu Dumnezeu și se unește cu Dumnezeu în lucrarea Lui, iar prin aceasta se actualizează el însuși deplin ca om”.
Tot acest mare teolog ne ajută să înțelegem că „fiecare dintre noi va iubi pe Hristos deplin numai când va iubi pe orice om”, căci atunci când nu iubim un om nu iubim o rază a lui Hristos.
Așadar, pe un singur om dacă nu-l iubim, nu-L putem iubi pe Hristos deplin, căci neiubind un om nu iubim o rază a lui Hristos și nu putem ajunge la Hristos cu lipsuri.
Noi nu Îl vedem acum în aproapele nostru pe Hristos decât dacă avem o credință puternică. La Judecata din urmă însă, în fie-care om vom vedea o rază a feței lui Hristos, iar în Hristos vom vedea atunci chipul fiecărui om.
Dumnezeu să ne învrednicească pe toți, tineri și bătrâni, să dobândim iubirea și lumina Duhului Sfânt. Dumnezeu să ne dăruiască trezvie ca să avem pururea înaintea ochilor cuvintele dătătoare de viață ale Scripturii: „Cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit, și la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (1 Corinteni 2, 9).