Mănăstirea Putna adăpostește între zidurile ei vechi trei morminte ale unor mitropoliți ai Bisericii Ortodoxe din Moldova și Transilvania. Ierarhii îngropați în această necropolă voievodală sunt personalități remarcabile ale istoriei noastre naționale și bisericești; de aceea cunoașterea viețiii lor este o necesitate și ea poate aduce cu sine nu numai o îmbogățire culturală, ci mai ales un real folos duhovnicesc.
Mitropolitul Teoctist
Vlădica Teoctist – de la a cărui trecere la cele veșnice, se împlinesc anul acesta 530 de ani – a fost mitropolit al Moldovei timp de 25 de ani (1453–1478). El a fost acela care, în primăvara anului 1457, a uns domn pe Ștefan cel Mare, despre care istoricul polon Jan Dlugosz spunea că „este cel mai vrednic să i se încredințeze conducerea și stăpânirea lumii” (Historia polonica). Întronizarea mitropolitului Teoctist a avut loc în anul când Constantinopolul, capitala Imperiului Bizantin, fusese cucerită la 29 mai 1453 de Mahomed al II-lea, eveniment cu multiple consecințe pe termen lung, atât în domeniul politic cât și în cel religios.
Deoarece Moldova se aflase până atunci sub jurisdicția bisericească a Constantinopolului, sultanul voia să o integreze cel puțin din punct de vedere religios zonei de ocupație otomană. În diploma de investitură din ianuarie 1457, sultanul recunoaștea și întărea patriarhului ortodox al Constantinopolului, Ghenadie al II-lea, jurisdicția sa atât asupra creștinilor ortodocși din interiorul Imperiului, cât și asupra celor din afara lui. Această situație a determinat Moldova să rupă orice relație cu Patriarhia Constantinopolului, Biserica Moldovei devenind, practic, autocefală.
Teoctist, cel care a inaugurat această perioadă de autonomie bisericească, a fost probabil călugărit la mănăstirea Neamț. Mai târziu, el a primit hirotonia întru arhiereu la Peci, fiind sfințit de către patriarhul sârb, Nicodim. Există unele opinii conform cărora hirotonirea mitropolitului Teoctist la Peci și-ar putea găsi justificarea prin faptul că Biserica Serbiei nu-și trimisese delegați la sinodul unionist de la Ferrara–Florența din 1439, iar moldovenii doreau ca sfințirea mitropolitului lor să fie făcută de către o Biserică ce nu putea fi acuzată de schimbarea credinței.
În timpul păstoririi sale, mitropolitul Teoctist a făcut parte din sfatul domnesc, numele său fiind menționat într-un număr mare de documente interne, dar și în unele tratate internaționale (cum ar fi cel din 2 martie 1462, în care pecetea mitropolitului Teoctist apare între celelalte peceți boierești).
Acțiunile lui Ștefan cel Mare nu se pot concepe în afara sfătuirii și acordului celui mai înalt ierarh al Moldovei – mitropolitul. De aceea, încurajarea, sfatul și binecuvântarea acestuia trebuie să le vedem în toate faptele voievodului. Cronicile sunt presărate cu numeroase mărturii despre această împreună-lucrare. Dintre ele nu vom aminti decât înălțătorul moment din 1475 când mitropolitul, bătrân de-acum, are bucuria să-l întâmpine pe Ștefan împreună cu călugării și locuitorii din cetatea Sucevei la întoarcerea oastei de după victoria de la Vaslui. Mitropolitul și poporul îl vor aclama atunci pe voievod, numindu-l, asemenea conducătorilor Imperiului Bizantin, „împărat”, și, asemenea sfinților militari, „purtător de biruință”. Era glasul unei comunități conștiente că în fața ei s-a împlinit voia lui Dumnezeu prin aleșii Săi: „Și s-a întors Ștefan voievod cu toți oștenii lui ca un purtător de biruințe în cetatea sa de scaun a Sucevei și i-au ieșit în întâmpinare mitropoliții și preoții, purtând Sfânta Evanghelie în mâini și slujind și lăudând pe Dumnezeu pentru cele ce au fost ca dar de la cel Preaînalt și binecuvântând pe împăratul: „Să trăiască împăratul” (Letopisețul Țării Moldovei).
Poate cea mai grăitoare mărturie despre cinstirea pe care voievodul a acordat-o mitropolitului Teoctist este alegerea datei de sfințire a mănăstirii Putna tocmai de ziua Cuviosului Teoctist, în 3 septembrie. Cronicele noastre amintesc acel moment, precizând că „multă adunare de călugări au fostu: Theoctistu mitropolitu și Tarasie episcopul, dimpreună cu Iosif arhimandritul și egumenul Putnii... arhiepiscopi și episcopi și diaconi, 64 la Jertfelnic” (Grigore Ureche).
Mai mult, mitropolitul Teoctist a fost înmormântat la Mănăstirea Putna, necropola domnească, unde fusese deja înmormântată doamna Maria Asanina, a doua soție a Sfântului Ștefan. Inscripția de pe piatra funerară a ierarhului ne spune: „Binecredinciosul domn al țării Moldovei, Io Ștefan voievod, fiul lui Bogdan voievod, a împodobit mormântul acesta părintelui nostru, mitropolitul Sucevii, preasfințitul chir Teoctist, care a și murit în anul 6986 <1478>, luna noiembrie 18”. Apelativul „părinte” prezent într-un asemenea text este suficient pentru a intui rolul acestui ierarh în viața și domnia lui Ștefan cel Mare și pentru a înțelege hotărârea domnului de a-l număra, la Putna, printre membrii familiei sale.
Peste 26 de ani, Sfântul Voievod Ștefan își va afla și el odihna sub aceleași lespezi ale Putnei. Alăturarea mormintelor lor ne sunt peste veacuri mărturie a legăturii dragostei dintre ei și a împreună-lucrării lor în această lume, și, credem, și a împreună-petrecerii lor în sânul Părintelui Ceresc, alături de toți sfinții.
Mitropolitul Iacov Putneanul
Cel de al doilea mitropolit înmormântat la Putna este Iacov, de la a cărui trecere la veșnicele lăcașuri, se împlinesc anul acesta 230 de ani. Născut la Rădăuți, în 20 ianuarie 1719, el a intrat în obștea mănăstirii Putna de tânăr, fiind călugărit în anul 1733 de către mitropolitul Antonie (1730–1739).
Acest tânăr cu înțelepciune de bătrân și viață aleasă a fost hirotonit întru preot la numai 17 ani, a fost ales egumen al mănăstirii Putna la 25 de ani și episcop de Rădăuți la 26 de ani. Ca episcop, el continuă activitatea înaintașului său, Sfântul Mitropolit Varlaam, tipărind într-un scurt răstimp cinci cărți de cult printre care Liturghierul slavo-român (1745) și înființând o școală pentru învățarea limbilor slavonă și greacă.
Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, după doar cinci ani, văzându-se vrednicia și râvna sa, i-a fost încredințat scaunul de Mitropolit al Moldovei de la Iași. Aici, între 1750 și 1760, desfășoară o intensă activitate pastorală și socială, promovând cultura și tiparul românesc și ocupându-se de traducerea cărților folositoare de suflet. Mută la Iași tipografia de la Rădăuți și tipărește mai bine de 15 cărți de slujbă și învățătură, toate în limba română: Alfavita sufletească pentru folosul de obște (1755), Apostolul (1756), Sinopsis. Cartea păstoriului cătră preoți (1755), Adunare de multe învățături (1757), Psaltirea (1757). Ele s-au folosit în bisericile și mănăstirile din toate zonele locuite de români și în special în Transilvania.
A înțeles, ca puțini alții, rostul și folosul științei de carte. Astfel, el a privit învățătura ca unealtă dată de Dumnezeu oamenilor spre a-i ajuta la cunoașterea și înfăptuirea binelui. De aceea a fost mereu preocupat de educarea copiilor prin școală, îndemnând poporul să-și dea copii la învățătură. El însuși tipărește în 1755 un Bucvar (Abecedar). Tot la propunerea acestui vrednic mitropolit, prin hrisovul domnesc din 25 iunie 1759, se înființează în satul Putna prima școală elementară rurală din Moldova, atestată documentar, care funcționează fără întrerupere până în ziua de astăzi. Îl putem considera unul dintre părinții învățământului românesc, pe care l-a slujit cu multă sârguință și l-a fundamentat pe temelia duhovnicească a credinței.
Mitropolitul Iacov a rămas în amintirea neamului său și ca unul care a ocrotit pe cei săraci, asemenea Sfântului Ioan Gură de Aur. În câteva rânduri el a intrat în conflict cu domnii țării, cerându-le încetarea abuzurilor. Apogeul acestor conflicte l-a reprezentat problema văcăritului, un impozit anual pentru vite pe care țăranii trebuiau să-l plătească domniei. Deși în anul 1698 Antioh Cantemir (1696–1700 și 1705–1707) desființase această taxă și un sobor de ierarhi aruncase blestem asupra acelora care ar îndrăzni să o reintroducă, hotătârea lui Antioh nu a fost respectată.
Astfel că, în 1757, „după duhovnicescul sfat al preasfințitului Iacov, mitropolitul Moldovei”, domnul Constantin Racoviță (1749–1753, 1756–1757) a desființat din nou văcăritul, iar mitropolitul a aruncat iarăși blestem asupra acelora care nici acum nu vor respecta hotărârea domnului. Blestemul a fost rostit în timpul Sfintei Liturghii, în momentul ieșirii cu Sfintele Daruri, în prezența domnului, a dregătorilor și a înaltului cler. După numai două săptămâni însă, noul domn, Scarlat Ghica (1757–1758), a și început să facă presiuni asupra mitropolitului pentru a ridica blestemul. Demn, Înalt Prea Sfințitul Iacov l-a refuzat categoric, și, pentru a-l asigura de statornicia gândului său, i-a arătat domnului cârja și mitropolia zicând: „Luați și faceți ce știți!”. Ceea ce părea a fi inevitabil s-a întâmplat: următorul domn, Ioan Teodor Callimachi (1758–1761) împreună cu marii boieri i-au cerut mitropolitului Iacov să renunțe la scaunul mitropolitan. În primele luni ale anului 1760, acesta a făcut paretisis, retrăgându-se la mănăstirea sa de metanie, Putna.
Cel care va pofti din tot sufletul lui ca să câștige raiul cel negândit, acest fel de înfrumusețare, acest fel de bucurie, acest fel de lumină neapusă, acest fel de fericire veșnică, se cade, după cea datornică datorie, să arate fapte și lucruri vitejești, ostenitoare și plăcute lui Dumnezeu. (Mitropolitul Iacov Putneanul)
Dacă renunțarea la demnitatea și slujirea de mitropolit a însemnat o grea pierdere pentru Biserica Moldovei, întoarcerea lui Iacov la Putna a însemnat pentru această mănăstire începutul unei perioade de renaștere spirituală și materială. Având colaborator pe călugărul cărturar Vartolomeu Măzăreanu, Iacov a continuat opera sa de înnoire și consolidare a mănăstirii Putna, începută pe când era mitropolit la Iași. Catapeteasma mănăstirii a fost în întregime refăcută în anul 1773, iar icoana Maicii Domnului, a fost ferecată în argint, spre închinare, tămăduire și binecuvântare celor bolnavi, făcând în acea perioadă multe minuni. Biserica a fost înzestrată cu noi odoare, în parte aduse din afara Moldovei. Au fost copiate numeroase manuscrise, a fost întocmită condica tuturor scrisorilor mănăstirii Putna și a fost reînnoit pomelnicul mănăstirii.
Mitropolitul Iacov a trecut la cele veșnice la 15 mai 1778 în Miercurea Mare, după ce, cu cinci zile înainte, îmbrăcase marea schimă, primind numele Eftimie. Potrivit dorinței sale, mormântul i-a fost săpat în pridvorul bisericii mănăstirii Putna, purtând următoarea inscripție: „Acest grobnic este al preosfințitului mitropolit al Moldovei și înnoitoriul acestii sfinte mănăstiri, chir Iacov, care s-au mutat către veacinicile lăcașuri la anii 7286 <1778>, în luna mai, 15, carele din shimă s-au numit Euthymii, 1778”.
Sfântul Ierarh Ilie Iorest
Cel de al treilea mitropolit îngropat la Putna a avut o păstorire oarecum diferită față de cea a vlădicilor Teoctist și Iacov. El nu a fost mitropolit în Moldova, țară în care credința ortodoxă era protejată de domn și boieri, unde ierarhii erau numiți „părinți” de capetele încoronate și unde mai toți locuitorii țării erau ortodocși. Sfântul Ierarh Iorest a fost mitropolit în Transilvania, într-una dintre cele mai grele perioade pentru românii din această parte a țării noastre; la mijlocul secolului al XVII-lea, catolici și protestanți deopotrivă încercau să înstrăineze sufletul românesc de ceea ce avea el mai scump, credința ortodoxă. Un moment important al pătrundării protestantismului în această zonă l-a constituit publicarea în anul 1640 a Catehismului calvinesc „cu voia și cu porunca” principelui Gheorghe Rakozcy.
Prea multe date biografice despre mitropolitul Iorest nu se cunosc. Se știe doar că era originar din Transilvania și că, din botez, se numea Ilie. Încă din copilărie a fost dat la carte în mănăstirea Putna, unde mai târziu a și fost călugărit, primind numele Iorest. După ce a fost hirotonit preot, a fost ales mitropolit al Transilvaniei la stăruințele domnului Vasile Lupu. Hirotonia întru arhiereu a fost săvârșită de mitropolitul Teofil al Ungrovlahiei, în luna noiembrie a anului 1640, la Târgoviște.
Noului mitropolit i s-a fixat un „program” de către principele Rakozcy, prin care i se cerea, printre altele, traducerea, tipărirea și răspândirea printre ortodocși a rugăciunilor calvine și, mai ales, a Catehismului calvinesc, acesta urmând a fi predat copiilor ortodocși în cadrul unor ore speciale. Pentru că a refuzat să-și înstrăineze păstoriții de la dreapta credință, „a îndemnat diavolul pe popa cel mare al Craiului, pe Gheorghe Csulay, care este în eresul luterănesc precum și însuși Craiul și toți ungurii, și au calomniat pe acest Orest la craiul, aducănd asupra lui un mare neadevăr. I-au luat tot ce avea, și pre dânsul l-au închis în temniță unde a șezut nouă luni, împreună cu mulți ierei și creștini, nu pentru vre-o vinovăție ci pentru credința creștinească pentru că nu voia a se perverti la luteranism” (fragment dintr-o scrisoare adresată țarului Rusiei de către ierarhii moldoveni, în anul 1645).
În noiembrie 1643, mitropolitul Iorest a reușit să se elibereze din închisoare pe baza chezășiei a 24 de persoane, obligându-se să plătească, în schimb, vistieriei crăiești 1000 de taleri. Din Transilvania, Iorest s-a întors la Putna și de aici a plecat în Rusia pentru a strânge milostenie. La 26 august 1645, vlădica Iorest a fost primit de țar, căruia i-a dăruit părticele din moaștele sfântului Dumitru. După câteva luni petrecute în Moscova, mitropolitul Iorest s-a înapoiat în Moldova cu daruri bogate, răscumpărându-și chezașii.
Restul vieții, mitropolitul Iorest și l-a petrecut la mănăstirea sa de metanie, Putna, unde a trăit până spre sfârșitul deceniului opt al veacului al XVIII-lea. Pe una din filele unui Minei putnean s-a găsit următoarea însemnare: „Să se știe când a murit vlădica Iorest: anul 1678, martie, 12”. După tradiție, mormântul mitropolitului se găsește lângă sfântul altar, în exteriorul bisericii Putnei. Pentru suferințele îndurate, precum și pentru mărturisirea dreptei credințe în Transilvania, mitropolitul Ilie Iorest a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română la 28 februarie 1950, fiind pomenit în fiecare an în ziua de 24 aprilie.
Prin viața lor, ierarhii de la Putna rămân pilde vii în conștiința românească, iar prin rugăciunile lor străjuiesc „Ierusalimul neamului românesc” până la sfârșitul veacurilor!