Tinerii vor avea de luptat împotriva lupilor, mai ales împotriva celor îmbrăcați în piei de oaie, în această lume care retrăiește acea vorbă: homo homini lupus. Vor avea de înfruntat această atitudine socială.
*
Pentru occidentali, sacrul aproape că nu mai există. Mireanul face acolo un act formal, mergând la biserică. Deci Biserica noastră trebuie apărată, iar călugării au misiune de la Duhul Sfânt să refacă ceea ce mi se pare aproape imposibil de refăcut: spiritualitatea neamului acestuia. Ei sunt și modele și nădejdea, conducătorii modelelor și conducătorii nădejdii.
*
Oamenii Renașterii au socotit că ei înșiși sunt niște sfere. Nu mai aveau legătura cu Dumnezeu. Unghiul se tăiase. Ei erau demiurgii. Ei erau creatorii. Asemănători oarecum Creatorului, fără dorința de concurență sau competiție cu Dumnezeu, dar totuși... Egocentrismul lor lua aspecte din ce în ce mai puternice, pentru ca, mai târziu, în secolul al XVIII-lea, francezii să înceapă să aibă tot felul de tendințe de depărtare de Dumnezeu. Din secolul al XVIII-lea, numit „al luminilor”, se trage toată nefericirea Europei.
*
Noi românii, oare nu putem învia? Oare nu ne putem trezi? Oare trebuie să acceptăm dezrădăcinările acestea? Noi, ca creștini, putem să acceptăm, așa, să vedem cum copiii noștri vor intra de mici în desfrâu? Ce se aude cu familia, vom mai avea familie oare, nucleul societății? Dacă se termină cu familia, ce am făcut? Se termină neamul.
*
Discotecile sunt un pericol public, o sălbăticie. Când am văzut luminile acelea nebunești și când am auzit urletele, am ieșit imediat. Este o ispită luciferică. Pusă intenționat pentru a debusola tineretul: fetele își pierd curăția, băieții așișderea, se consumă alcool, droguri.
*
Ceea ce lipsește sunt modelele. Și din cauza aceasta tinerii nu știu cum să se comporte, cum să trăiască. Dar și părinții sunt de vină. Ei aplaudă pornirile copiilor lor. S-a distrus și satul, care era matricea spiritualității neamului. La noi, majoritatea oamenilor mari au ieșit de la țară; începând cu Brâncuși, Enescu, Pârvan, Simion Mehedinți. Am desființat satul, am desființat și familia și credința. Și atunci, ce facem, cum ieșim din acestă încurcătură îngrozitoare pe care noi înșine ne-am făcut-o și am acceptat-o ca atare?
*
Noi nu mai avem țărani adevărați. Comunismul a desființat țărănimea. Dar rădăcinile nu se pot tăia în cele din urmă. Măicuța Domnului nu ne lasă. Avem prea mult sânge de martir și prea multe moaște anonime. Dar trebuie să înfruntăm primejdiile întâlnirii cu necredincioșii.
*
Tinerii să se păstreze într-o atitudine de respect față de sexul celălalt, de stimă, de afecțiune. În clipa în care unul din tineri se gândește la celălalt cu afecțiune, se gândește la ceea ce este binecuvântat de Dumnezeu. Așa se întemeiază sfânta familie. Conștiința legăturii sufletești dintre soț și soție trebuie să fie vie și nesupusă variațiilor de temperatură a simțurilor.
*
Am început mileniul al III-lea. Două milenii, creștinismul a rezistat. Acum, iubirea aproapelui a început să dispară; în clipa în care tu te crezi demiurg, nu te mai interesează persoana de lângă tine. Piere mila, piere interesul pentru semenul tău. Tu ești capul genial, tu ești cel care inventezi, care descoperi și dai oamenilor cunoaștere. Umbli printre planete și vezi ce se petrece pe Marte.
Dar cu noi, cum rămâne? Ne întrebăm: Cum mergem mai departe? Nietzsche zicea: „O să vină o vreme și a și venit, în care nu va mai exista aproapele, ci departele nostru”.
Era ateu și recunoștea cu durere că nu-l mai are pe Dumnezeu. Își numea ateismul „infirmitatea mea”. Însă chestiunea cu aproapele care a devenit departele nostru începe să mi se pară puțin profetică. După două totalitarisme teribile care au demonstrat lumii că, într-adevăr, aproapele nu mai există – dușmănie, ură, zavistie, popor peste popor, bomba atomică –, totul a fost un fel de prefigurare a unei apocalipse a sufletului omenesc.
*
Am intrat în libertate... Am scăpat de totalitarisme, și..., vorba francezului, Vive la joie, adică „Acuma-i de noi”. Dăm drumul tuturor plăcerilor, tuturor pornirilor noastre de toate ordinele, mai cu seamă celor inferioare. Apare societatea de consum care a instituit cultul Vițelului de aur.
*
Pentru omul de rând, libertatea înseamnă a ieși cu bâta la drum. Pentru omul superior, libertatea nu este decât interioară, ceea ce e un adevăr trist. În general, adevărurile sunt cam triste și de aceea lumea nu le iubește.
*
Să ne întoarcem către omul lăuntric, către rugăciune, care este instrumentul apărării din toate punctele de vedere. Să ne întoarcem către Biserica noastră. Suntem înnebuniți de secte care nu fac altceva decât să fojgăie în țara noastră și să ne îndepărteze și mai mult de Mântuitorul.
*
Tineretul se va întări cu lecturi ce întăresc sufletele, precum Viețile Sfinților. Pe urmă, participarea la Sfânta Liturghie este foarte importantă. Este esențială, pentru că transfigurarea care intervine la epicleză este un moment covârșitor de dialog al nostru cu Dumnezeu. Întrevedem într-o clipită ființa noastră transfigurată.
*
Cei din viitor vor împlini această Fericire: „Fericiți veți fi voi când vă vor ocărî și vă vor prigoni și vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mințind din pricina Mea” (Matei 5, 11). Ei vor fi intrați pe calea luptei, a martirajului, a misiunii împlinite pentru a reface neamul în pământul nostru, sperăm întreg. Este o misiune de o noblețe nemaiauzită.
*
Cei buni sunt puțini și nu îndrăznesc să se manifeste. N-au curaj, fiindcă împrejur este o altă lume. Dar ei sunt niște modele. Trebuie să se transforme din model în luptător, acela care își dă și viața pentru credința lui, pentru neamul lui, pentru ceea ce înseamnă spiritualitatea acestui neam.
*
Computerul ne golește de logos, de duhul cuvântului. Cartea îți este prietenul permanent, te întorci la ea, îți mai spune de fiecare dată altceva.
*
Astăzi, noi luptăm împotriva Logos-ului. A părăsi cartea, ceea ce este statornic în viața noastră, esențial, a părăsi cuvântul, înseamnă că ne risipim, ne irosim facultățile intelectuale, iar spiritul nu mai are cu ce se hrăni. Fiindcă în clipa în care intrăm în această nebunie uităm și rugăciunea. Nu mai poți strânge mintea în rugăciune atâta vreme cât ești năucit de imagini, de televiziune. Și atunci, ce alegem? Cei necredincioși poate nu au aflat ce deosebire există între cele două lumi – a cuvântului și a imaginii. Cuvântul e statornic, creator. Imaginea e răvășitoare, înșelătoare, trece, iar pentru suflet nu rămâne nimic.
*
Pe de altă parte, Domnul ne poate și lăsa, dacă rămânem împietriți în necredința noastră și în cufundarea noastră în materie. Și am o temere. În februarie anul trecut (2003 n.n.) a început să plângă icoana Maicii Domnului. E un semn, fără îndoială, dar aceste semne au mai fost, și nu numai la noi. Anul acesta însă, în februarie, pentru prima dată pe glob, a plâns Mântuitorul, Copilul, Pruncul, în brațele Măicuței Sale. Este uimitor. Pentru mine e un semn de mare durere. Plânge pentru mizeria spirituală și morală a omenirii. Ce înseamnă? Că e la capătul răbdării? Că poate va veni sfârșitul? Că va elibera pe vrășmașul de acolo de unde l-a legat? Cine știe?
*
Cum să facem noi să iubim pe aproapele din nou? Să încercăm. Să încercăm să vedem în el chipul Mântuitorului. Așa trebuie să fie. Suntem făcuți după chipul Lui și în vederea unei nesfârșite asemănări cu El. Să ne iubim unii pe alții. Sfântul evanghelist Ioan zicea mereu: „Iubiți-vă! Iubiți-vă!”
Să încercăm și această probă a regăsirii aproapelui nostru, a semenului nostru. Să terminăm cu departele nostru. Când întâlnim un om, să spunem și noi ca, oarecând, faimosul sfânt Serafim de Sarov: „Bucuria mea”. Omul din fața lui era bucuria lui. Și ce-i comunica? „Hristos a înviat!”
*
În orice zi, oricând, să ne dăruiască Dumnezeu măcar puterea iertării și a iubirii dintre noi. Cât de cât. Numai așa va putea înceta această atmosferă de neliniște, de zavistie, de vrajbă dintre noi. Numai cu dragoste. Și cu iertare. N-avem altcum. Și numai așa putem înblânzi pe Dumnezeu. Măicuța Domnului se zbate să ne scoată din pericolul dispariției noastre, dar Domnul nu poate aștepta la nesfârșit învierea noastră. Așa încât, să învățăm de la Iisus iubirea și iertarea; cum să trecem peste toate durerile cu bucuria așteptării întâlnirii în Împărăția Lui.
*
În nesfârșitul dragostei de Dumnezeu, se așează demn toate înfățișările concrete de care s-a făcut vrednică frumusețea. A o trăi multiplu, comunicativ și grav, cu devoțiunea recunoscătoare proprie unei mântuințe, poate fi un destin adânc, peste zădărnicia efemerului și ispitele orgolioase. Maica Benedicta și l-a asumat deplin, pentru creșterea spirituală a unor generații întregi, chemate rodnic înspre cugetul drept și credință.