Un cronicar, vrând să vorbească despre el, ar începe astfel: „Fost-a acest Iachint un om...” și cred că s-ar opri aici, negăsind cuvântul cu care să continue. Dacă stăm și ne gândim la viața și trăirea Părintelui Iachint, putem spune că el era asemenea părinților sporiți despre care citim în Paterice. El a reușit deci să le adune pe toate. În el găsim pe călugărul smerit, pe rugătorul fierbinte, pe postitorul aspru, pe slujitorul plin de fiorul divin, pe duhovnicul iscusit, pe primitorul de străini, pe preotul înflăcărat.
Toate acestea au făcut din el un Părinte.
Sunt 10 ani de când, în 23 iunie 1998, la ora 18.00 pleca pe drumul veșniciei Părintele Arhimandrit Iachint, blândul și bunul duhovnic al Putnei și al Bucovinei întregi.
Cine a fost?
S-a născut la 10 septembrie 1924 în satul Mănăstirea, comuna Dagâța, județul Iași, din părinții Anton și Aneta Unciuleac și la botez s-a numit Ioan. A urmat școala primară în satul natal, a făcut serviciul militar la aviație, iar în 1950-51 a absolvit Școala de Cântăreți la Roman.
La 20 decembrie 1953 este tuns în monahism la Mănăstirea Sihăstria. În 21 mai 1954 este hirotonit diacon de Mitropolitul Moldovei și Bucovinei Sebastian Rusan.
Pe 21 mai 1956, împreună cu un grup de părinți din Mănăstirea Sihăstria, vine la Putna pentru reorganizarea mănăstirii.
În același an a absolvit Seminarul Monahal Superior de la Mănăstirea Neamț.
La 1 ianuarie 1958 este hirotonit ieromonah de Episcopul Partenie Ciopron la Suceava. Va primi apoi rangul de protosinghel și arhimandrit.
La 1 iulie 1977 a fost ales stareț al Mănăstirii Putna, pe care o conduce până la 1 decembrie 1992
S-a dovedit a fi un gospodar desăvârșit prin continuarea lucrărilor de restaurare a monumentului istoric, reconstruirea chiliilor necesare obștii monahilor și refacerea Paraclisului Sfinții Apostoli Petru și Pavel, căruia i-a fost adăugat pridvorul și a fost pictat în tehnica a fresco.
În timpul stăreției sale, cu sprijinul Mitropoliei Moldovei și Sucevei, a Patriarhului Teoctist, a reconstruit pe vechile temelii Casa Domnească „Ștefan cel Mare”, a refăcut zidul de incintă și a reamenajat cimitirul mănăstirii.
Nimeni nu l-a iubit pe Slăvitul Voievod Ștefan așa cum l-a iubit, l-a cântat, l-a dăruit celor ce veneau să-și plece genunchii la mormântul său precum părintele Iachint. Nici un altul n-a ținut mai mult la demnitatea și la credința Măriei Sale așa cum a ținut părintele Iachint. Nici unul nu a transmis mai departe dragostea de neam și țară așa cum a transmis-o părintele Iachint.
Ca o concluzie a vieții sale, a faptele sale știute și mai puțin știute, putem reține cu toții: „întreaga sa activitate s-a constituit într-o rezistență eficace față de politica atee a regimului comunist. A răspuns cu toată ființa sa la durerile Bucovinei, Basarabiei și ale întregii țări.”
Pentru viața sa duhovnicească de mare profunzime, mulți l-au numit, pe bună dreptate, „podoabă a cinului călugăresc”.
La zece ani de la mutarea sa cele veșnice îi aducem cuvânt de laudă:
Bucură-te, aleasă podoabă a cinului călugăresc!
Bucură-te, propovăduitor fără tihnă al Măriei Sale!
Bucură-te, izvor duhovnicesc al Bucovinei!
Bucură-te, părinte Iachint, cel cu cuget smerit și cu preablând chip!
Din cuvintele părintelui Iachint
Care sunt roadele ascultării duhovnicești?
Din ascultare se naște smerenia, blândețea, răbdarea, fără-de-grija vieții, nădejdea mântuirii, rugăciunea cu lacrimi, netemerea de moarte, bucuria duhovnicească și pacea inimii. Ce alte daruri mai mari ne dorim în viață, decât acestea? Și cine este oare mai bogat sufletește decât cel ce iubește ascultarea de Hristos și de Biserică, de părinți și de duhovnic? Cea mai ușoară și sigură cale de mântuire este a celui ce trăiește toată viața în ascultare, adică face toate cu sfat și binecuvântare, cu rugăciune și întrebare. Și cea mai grea mântuire este a celui ce trăiește pe pământ de capul său, fără Biserică, fără părinți, fără duhovnic, fără cărți sfinte, fără rugăciune și bucurie duhovnicească în inimă. Viața aceluia este încă de pe pământ un iad.
Nu vedem urmările neascultării? Când a lipsit ascultarea din cer și din rai, îngerii s-au prefăcut în diavoli și oamenii au căzut pe pământ în robia morții. Când lipsește ascultarea din familie, copiii devin răi și părinții plâng fără mângâiere. Când lipsește ascultarea din Biserică, creștinii se dezbină, se rup de dreapta credință și se duc la secte. Când lipsește ascultarea din societate, locul ei îl ia haosul și dezordinea. Iar când lipsește ascultarea dintr-o mănăstire, obștea aceea se dezbină și mănăstirea se pustiește. Iar unde domnește adevărata ascultare, nu cea de frica legilor și a pedepsei, ci ascultarea din iubire creștină, acolo viața este fericită, pentru că acolo este Însuși Dumnezeu, Mântuitorul, Care s-a smerit sub ascultare până la moartea pe cruce. Să ne dea Domnul darul adevăratei ascultări, că cel ce iubește pe toți și trăiește sub ascultare nu poate ajunge în iad.
Cum trăiau strămoșii?
Cu vrednicie la primejdii, neclintiți la nevoi, cu modestie la fericire. Ei stârneau mirarea împăraților și a popoarelor, săvârșind fapte mari cu mijloace mici, împletind virtutea daco-romană cu credința în Dumnezeu. Asta a fost viața strămoșilor, și aici se vede că strămoșii noștri au moștenit ereditar de la daco-romani virtuți și simțire pe care nu le întâlnim la alte popoare: ospitalitate și omenie, virtuți care în ultimul timp parcă s-au mai pierdut câte puțin.
Ce aducem la mormântul Sfântului Ștefan?
Aducem o lacrimă, o lumânare și o floare, simboluri ale recunoștinței. Neamul nostru a avut și alți oameni mari, Mihai Eminescu... Ștefan mânuia un paloș, Eminescu alt paloș, paloșul condeiului, și de aceea cred că poporul român a avut întotdeauna și are încă oameni mari. Dar, să mă ierte Dumnezeu, n-au curajul să pună mâna pe conducere și să pună piciorul în prag.
Cum să trăim?
Să avem pururea pe Dumnezeu în fața ochilor noștri, să avem temei din Sfânta Scriptură și din Sfinții Părinți pentru toate câte lucrăm și să nu fim schimbători, adică azi să vrem binele și mâine să cedăm răului.
*
Cum a murit Părintele Iachint?
„În scaunul de spovedanie, cu capul aplecat spre inima iubitoare și cu mâna dreaptă întinsă încă pentru alte multe deslegări.”
*
Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârșit, credința am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptății, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecător, și nu numai mie, ci și tuturor celor ce au iubit arătarea Lui.