În ziua de 1 mai a anului 1488, Ștefan cel Mare dăruia Mănăstirii Putna o cunună din argint aurit pentru capul Sfântului Ghenadie. Inscripția ei („Io Ștefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Țării Moldovei, a ferecat acest cap al Sfântului Ghenadie și l-a pus în mănăstirea de la Putna, în anul 6996 <1488>, mai 1”) nu oferă nici o lămurire asupra identității lui Ghenadie.
Sinaxarele amintesc puțini sfinți cu acest nume, dintre care unii au trăit în locuri cu care Moldova lui Ștefan cel Mare nu a avut legături (insula Cipru, de exemplu), ori într-o vreme mult prea apropiată de a lui, ori mult mai târziu. Potrivit tradiției de la Mănăstirea Putna, Ghenadie ar fi fost ierarh și în această calitate este el venerat până în zilele noastre. În calendarul ortodox există doar doi ierarhi numiți astfel: arhiepiscopul de Novgorod (care se bucură, însă, doar de un cult local) și patriarhul de Constantinopol, Ghenadie I (458–471). Din pricina omonimiei, patriarhul Ghenadie I a fost confundat încă din vechime (cel puțin din secolul al XVIII-lea) cu patriarhul Ghenadie Scholarios și astfel s-a ajuns la credința că la Putna s-ar afla capul primului patriarh al Constantinopolului de după căderea Bizanțului sub turci. În realitate, patriarhul Ghenadie al II-lea Scholarios nu a fost trecut în rândul sfinților după moartea sa, întâmplată prin 1472–1473. În secolul al XVI-lea abia, „Pomenirea Prea Fericitului Patriarh Ghenadie” a fost înscrisă în Synodicon-ul Duminicii Ortodoxiei. Prin urmare, în Moldova anului 1488 nu putea exista un cult al lui Ghenadie Scholarios. În afară de aceasta, prezența unei părți a trupului patriarhului în Moldova este cu desăvârșire exclusă: Ghenadie a fost înmormântat la Mănăstirea Prodromu de pe muntele Meneceu, în apropierea orașului Serres, iar mormântul lui a fost deschis abia în secolul al XIX-lea, reînhumarea având loc la 7 mai 1854. Inscripția lespezii de mormânt, realizată cu acel prilej, nu îl numește sfânt și nici nu lasă loc vreunui dubiu cu privire la integritatea rămășițelor sale pământești, pentru care, de altfel, nu se folosește termenul de moaște: „Mormântul patriarhului Constantinopolului, Ghenadie Scholarios, cel dintâi după căderea orașului. S-a făcut mutarea osemintelor lui în anul 1854, la 7 mai, sub păstorirea strălucitului patriarh Antim Kutalianos și a mitropolitului de Serres, Iacob Patmios, și în timpul egumeniei lui Antim, ieromonah de Serres și a lui Teodor Dikaios”. Întorcându-ne la patriarhul Constantinopolului Ghenadie I, posibilitatea ca moaștele sale să fi fost venerate în vremea lui Ștefan cel Mare nu poate fi nici ea avută în vedere, pentru că Moldova celei de-a doua jumătăți a secolului al XV-lea nu a întreținut relații cu Patriarhia de Constantinopol. Pe de altă parte, dacă moaștele de la Putna ar fi aparținut unui patriarh al Constantinopolului, unui sfânt important al Ortodoxiei întregi, acest lucru ar fi fost precizat în inscripția ferecăturii lor, după un obicei cunoscut și urmat în toată lumea creștină.
Încă un amănunt mai trebuie precizat: ziua înscrisă pe cununa de la Putna nu corespunde cu nici una din datele de prăznuire a vreunui sfânt cu numele Ghenadie.
Sfinți români din perioada medievală
În Viața și petrecerea svinților, carte publicată în deceniul nouă al secolului al XVII-lea, mitropolitul Dosoftei al Moldovei scria: „Dară tocma și din rumâni mulț [sfinți] sânt, carii am și vădzut viața și traiul lor, dară nu s-au căutat, fără numai Daniil de Voroneț și Rafail de Agapia, i-am sărutat și svintele moștii. Apucat-am în dzâlele noastre părinț nalț la bunătăț și-n podvig, și plecaț la smerenie adâncă. Părintele Chiriac de Beserecani, gol și ticăloșit în munte 60 de ani. Și Chiriac de Tazlău, Epifanie de Voroneț, Partenie de Agapia. Dară Ioan de Râșca, arhiepiscopul acel svânt și minunat, Inochentie de Pobrata și Istatie”. Mitropolitul Dosoftei menționează două categorii de sfinți români: unii pe care îi cunoscuse el însuși și care îi fuseseră, deci, contemporani (Chiriac de la Bisericani, Chiriac de la Tazlău, Epifanie de la Voroneț, Partenie de la Agapia, Ioan de la Râșca, Inochentie de la Probota și Eustatie) și alții mai vechi, dintre care amintește pe Daniil de la Voroneț (Daniil Sihastrul) și pe Rafail de la Agapia, despre care spune că i-ar fi sărutat și moaștele.
Cu o jumătate de veac mai înainte, teologul Zaharia Kopistenskij din Kiev pomenea, între sfinții făcători de minuni din lumea ortodoxă, și pe acei ai românilor: Sfântul Ioan cel Nou, ale cărui moaște se aflau în biserica mitropolitană din Suceava, Sfântul Leontie, care „zace cu trupul întreg” în biserica episcopală de la Rădăuți, Sfântul Daniil în mănăstirea de la Voroneț și Sfântul Vasilie în mănăstirea de la Moldovița. Spre deosebire de mitropolitul Dosoftei, Zaharia Kopistenskij nu spune nimic despre Sfântul Rafail și moaștele sale de la Agapia, în schimb îl menționează și el pe Daniil Sihastrul și, în plus, îi adaugă pe Leontie de la Rădăuți și pe Vasilie de la Moldovița.
În afara celor amintiți, în Moldova au mai existat, însă, și alți sfinți. Unul dintre aceștia, Sfântul Simeon de la Peon („Peonski”), nu pare să fie amintit de nici un izvor scris. Singura sa atestare datează de la mijlocul secolului al XVI-lea și se datorează „maistorului” Dosoftei de la Putna, care l-a înfățișat într-o scenă de pe o cruce sculptată, cu capul nimbat și binecuvântând un grup de oameni. Determinativul „Peonski” dovedește că Sfântul Simeon era legat de Mănăstirea Peonul, cunoscută și sub numele de Hangul.
Pe la 1570–1572, ieromonahul Anastasie de la Moldovița a așternut în scris întâmplări povestite de starețul de la Pângărați, Amfilohie (din schimnicie, Enoh), așa luând naștere Cuvântul pentru zidirea Sfintei Mănăstiri Pângărați. În Cuvântul acesta se vorbește de un monah, Simeon, stareț al așezământului de la Pângărați care a precedat ctitoria lui Alexandru Lăpușneanu. Când, la 1476, turcii au ars biserica închinată Sfântului Dimitrie, construită de Ștefan cel Mare la Pângărați, Simeon și ucenicii lui au pribegit peste munți, în Transilvania, la Mănăstirea Cașiva. Acolo, Simeon și-a aflat sfârșitul. După ce turcii s-au retras din Moldova, „au trimis Ștefan voievod și i-au adus sfintele lui moaște într-o raclă cinstită și le ținea în vistieria sa cu cinste. Și apoi, luând o parte din sfintele lui moaște, le-au poprit pentru blagoslovenie, și cu aromate și bune miresme și cu tămâie le tămâia totdeauna, spre credința și bună întărirea a blagocestivei domniei sale, iar mai vârtos pentru dragostea și căldura duhovnicească ce avea mai nainte cătră dânsul”. Această istorie nu poate fi pusă sub semnul îndoielii. Monahul Amfilohie, cel care o povestise autorului scrierii, murise la 7 septembrie 1570, în vârstă de 83 de ani, ceea ce înseamnă că se născuse în zilele lui Ștefan cel Mare, pe la 1487, și că, deci, auzise întâmplările despre Simeon chiar de la cei care-i fuseseră acestuia în preajmă. Consemnarea este deosebit de importantă, pentru că ea atestă venerarea, de către Ștefan cel Mare, a unui sfânt local, neatestat nici în sinaxare, nici în scrierile mitropolitului Dosoftei sau ale lui Zaharia Kopistenskij.
În ceea ce-l privește pe Amfilohie, autorul Cuvântului pentru zidirea Sfintei Mănăstiri Pângărați îl numește în mai multe rânduri „sfântul stareț”. Documentele de cancelarie din vremea lui Alexandru Lăpușneanu confirmă această informație, ele atestându-l pe Amfilohie ca sihastru și ca prim egumen al Mănăstirii Pângărați. „Sfântul părinte” Amfilohie – cum îl numește ieromonahul Anastasie – nu se numără nici el printre sfinții care, potrivit lui Dosoftei sau lui Zaharia Kopistenskij, s-au bucurat de venerația moldovenilor.
Cuvântul pentru zidirea Sfintei Mănăstiri Pângărați este un izvor prețios pentru cercetarea de față, pentru că el atestă existența, în Moldova, a doi sfinți, care altminteri nu apar ca atare în sinaxar. Amândoi fuseseră stareți ai unei obști monahale: Simeon – al așezământului cel vechi de la Pângărați, din veacul al XV-lea, iar Amfilohie – al ctitoriei lui Alexandru Lăpușneanu. Primul fusese venerat chiar de domnul Moldovei, care îi adusese moaștele din Transilvania pentru a le ține spre închinare. Celui de-al doilea – care se învrednicise a avea o viață exemplară – ieromonahul Anastasie îi adresează o rugăciune pentru paza domnilor Moldovei, a tuturor suveranilor ortodocși și a tuturor creștinilor dreptcredincioși: „Și prin rugăciunile acestui sfânt părinte, să acopere Domnul pre toți pravoslavnicii domni ai Moldaviei, cei ce s-au învrednicit a domni întru acest pământ, și întru toată lumea pravoslavnicii domni, cei ce viețuiesc întru pravoslavie, și tuturor pravoslavnicilor creștini, care iaste turma lui Hristos”.
Legătura sfântului cu deținătorul puterii este evidentă nu numai în cazul lui Simeon și al lui Amfilohie, ci și în acela, mult mai cunoscut, al lui Daniil Sihastrul de la Voroneț. Din acest punct de vedere, vizita pe care Ștefan cel Mare i-o face, după înfrângerea de la Valea Albă, discuțiile dintre cei doi și sfaturile sihastrului – indiferent dacă acestea vor fi existat ca atare sau sunt rodul unei creații târzii, menită a explica felul în care s-a zidit Mănăstirea Voronețului – pot fi socotite ca exemplare.
Întocmai ca și Simeon și Amfilohie de la Pângărați, Daniil Sihastrul este numit în izvoare „sfânt stareț” al Mănăstirii Voroneț. Așa apare, de pildă, într-un document din 21 martie 1551. El a fost considerat sfânt la puțină vreme după trecerea în lumea drepților. Mărturia o aduc însemnările dedicatorii ale unor manuscrise copiate în 1550 (un Tetraevanghel și Cuvântările Sfântului Efrem Sirul) și dăruite de mitropolitul Grigorie Roșca Mănăstirii Voroneț, „unde este hramul Sfântului și Marelui Mucenic al lui Hristos, Gheorghe, și unde din frageda copilărie m-am închinat lui Dumnezeu, cu rugăciunea Sfântului părinte al nostru, Daniil cel Nou”. Cu aureolă este reprezentat Daniil Sihastrul în fresca de la Voroneț (datată 1547), unde este numit „Sfântul Daniil” și tot cu aureolă – de data aceasta, purtată de doi îngeri – în ferecătura Tetraevanghelului de la Voroneț, terminată la 16 februarie 1557. În inscripția acestei ferecături, Mănăstirea Voroneț este atestată cu un dublu hram: al „Sfântului Gheorghe și al părintelui Daniil cel Nou”. Un document de cancelarie din 1558 confirmă existența acestui hram dublu, al „Sfântului Mare Mucenic al lui Hristos, Gheorghie, și Sfântului stareț Daniil”. Cu alte cuvinte, cândva, în intervalul 1551–1557 (probabil în vremea când Grigorie Roșca mai ocupa încă scaunul mitropolitan de la Suceava), Mănăstirea Voroneț a primit un al doilea sfânt patron, anume chiar pe starețul ei de odinioară.
În ceea ce-l privește pe Sfântul Vasilie de la Moldovița, amintit de Zaharia Kopistenskij, Eugen A. Kozak a presupus că el ar putea fi același cu primul egumen al așezământului monahal. Făcând o paralelă cu situațiile similare de la Pângărați și Voroneț, analizate mai înainte, îmi pare că ipoteza lui Kozak este întemeiată. Vasilie este atestat ca egumen al Moldoviței în chiar vremea ctitorului ei, Alexandru cel Bun.
Analiza izvoarelor dovedește faptul că Sfinții Simeon și Amfilohie de la Pângărați, Sfântul Daniil de la Voroneț și, foarte probabil, Sfântul Vasilie de la Moldovița au fost fie începători ai vieții monahale într-un anume loc, fie organizatori ai unor obști monahale, fie schimnici, monahi cu vieți exemplare, îndrumători duhovnicești pentru generații de ucenici. Toți au viețuit în mănăstiri ctitorite deja sau care aveau să fie refăcute de domni ai Moldovei.
Din păcate, despre Sfântul Simeon de la Peon, despre Sfântul Rafail de la Agapia (la ale cărui moaște se închinase mitropolitul Dosoftei) și despre Sfântul Leontie de la Rădăuți (ale cărui moaște erau menționate de Zaharia Kopistenskij), izvoarele istorice nu spun nimic. Prin comparație cu celelalte cazuri, este, însă, de presupus că și viețile acestora se leagă de întemeierea sau organizarea vieții monahale de la Hangul, de la Agapia și de la Rădăuți.
Un sfânt ocrotitor al Putnei
Sfântul Ghenadie al Putnei nu apare nici în Viețile Sfinților alcătuite de Dosoftei, nici în scrierea lui Zaharia Kopistenskij, nici în vreo altă sursă, cu toate că, în veacul al XVII-lea, moaștele lui se aflau la Mănăstirea Putna, unde s-au păstrat, de altfel, până în zilele noastre. Lipsa aceasta de informații nu trebuie să surprindă: în fond, dacă nu s-ar fi păstrat Cuvântul pentru zidirea Sfintei Mănăstiri Pângărați nu am fi știut nimic despre Sfinții Simeon și Amfilohie, iar fără crucea maistorului Dosoftei nu am fi avut habar de existența Sfântului Simeon de la Peon. Eventuala ipoteză că Ghenadie ar fi fost un sfânt minor, dintre aceia care, din veacul al XV-lea și până astăzi, au ieșit din calendar, trebuie eliminată. El va fi fost un sfânt important pentru domnul Moldovei și pentru obștea din „mănăstirea sa dragă”, de vreme ce Ștefan cel Mare – atent întotdeauna la încărcătura simbolică a datelor – a închinat Mănăstirii Putna cununa pentru moaște la 1 mai 1488, în ziua când se împlineau șapte ani de la terminarea zidului împrejmuitor și a turnului tezaurului de la Putna și în ziua când se punea piatra de temelie a bisericii Sfântul Ilie de lângă Suceava. De altfel, data aceasta ar trebui înțeleasă într-un context mult mai larg, încărcat de semnificații escatologice indubitabile. Iată de ce pentru lipsa din calendar a Sfântului Ghenadie trebuie căutată o explicație logică și coerentă.
De multă vreme s-a remarcat faptul că „sfințenia recunoscută canonic este un fenomen extrem de rar și de marginal în vechea civilizație românească”. Românii din Evul Mediu s-au abținut de la canonizarea campionilor vieții lor creștine și, în această privință, nici un alt popor din Europa de sud-est nu poate oferi un exemplu similar. Absența ereziilor, a speculațiilor doctrinale și a sfinților naționali la români au fost puse pe seama unei atitudini creștine calme și moderate, complet diferită de aceea a vecinilor noștri. Această situație nu a împiedicat, însă, așezarea în chip spontan a unor personalități excepționale în rândul sfinților și nici dezvoltarea cultului acestora. Calitatea de sfânt a lui Rafail de la Agapia, a lui Daniil Sihastrul de la Voroneț, a lui Leontie de la Rădăuți, a lui Vasilie de la Moldovița, a lui Simeon de la Peon ori a lui Simeon și a lui Amfilohie de la Pângărați nu a fost contestată, deși aceștia nu fuseseră supuși unei proceduri de canonizare propriu-zise și, ca urmare, nu fuseseră incluși în calendarul ortodox.
Calitatea aceasta, de sfânt local, trebuie să o fi avut și Ghenadie, numai astfel putându-se explica lipsa lui din sinaxare. Cu alte cuvinte, Sfântul Ghenadie trebuie să fi fost sfântul Putnei, protectorul acestei mănăstiri, chiar dacă, foarte probabil, el nu fusese trecut în rândul sfinților printr-un act oficial. Grija față de niște rămășițe care n-ar fi fost socotite moaște nu ar avea sens, așa încât ferecarea capului Sfântului Ghenadie de către Ștefan cel Mare este o dovadă de netăgăduit a existenței cultului său și a însemnătății acestui cult pentru obștea putneană și pentru domnescul ei ctitor. Spre aceeași concluzie îndeamnă și analiza inscripției de pe ferecătură, în care numele sfântului nu are nici un determinativ, semn că el era bine cunoscut viețuitorilor Mănăstirii Putna. Se poate spune chiar că Sfântul Ghenadie a fost venerat de domnul Moldovei ca și Sfântul Daniil Sihastrul sau Sfântul Simeon de la Pângărați. Or, atât unul (menționat și de mitropolitul Dosoftei, și de Zaharia Kopistenskij), cât și celălalt (atestat doar de Cuvântul pentru zidirea Sfintei Mănăstiri Pângărați) au fost spirite tutelare ale Mănăstirilor Voroneț și Pângărați. Comparația aceasta ne obligă să vedem în Sfântul Ghenadie pe întemeietorul și organizatorul vieții monahale de la Putna înainte de Ștefan cel Mare și, poate, pe cel dintâi cârmuitor al obștii de aici, o personalitate ieșită din comun, cu calități morale și duhovnicești remarcabile, care au justificat așezarea sa în rândul sfinților.
De unde va fi venit Ghenadie și ce va fi fost el înainte de a ajunge la Putna – nu putem ști cu certitudine. După cum nu știm cu siguranță nici când a trăit; putem fi siguri, însă, că mult înaintea Sfântului Simeon și a Sfântului Daniil Sihastrul, de vreme ce, la 1488, moaștele sale erau deja venerate. Pentru a încerca o ipoteză, se cuvine a face apel la tradiția păstrată în Mănăstirea Putna, cea despre calitatea de ierarh a Sfântului Ghenadie. Vreme de mai multe decenii (1415–1453), Moldova a avut mitropoliți greci; în această perioadă, trebuie să fi existat, însă, și o ierarhie locală, cu oameni care să se ocupe efectiv de viața Bisericii din Moldova. Unul dintre aceștia va fi fost și Sfântul Ghenadie al Putnei, contemporan cu acei monahi neștiuți, ale căror morminte descoperite în incinta actuală a Mănăstirii Putna par să aparțină unei necropole care începuse să se constituie în jurul unei biserici anterioare celei ctitorite de către Ștefan cel Mare.