Pentru a înțelege motivațiile generale care au dus la trecerea în rândul sfinților a acestui „domn mai presus de orice laudă”, cum îl caracteriza Dimitrie Cantemir pe dreptcredinciosul voievod Ștefan cel Mare, este necesar să cunoaștem principiile care stau la baza oricărei canonizări. Pentru a fi trecută în rândul sfinților o persoană, Biserica Ortodoxă verifică împlinirea următoarelor condiții:
1. Ortodoxia neîndoielnică a credinței,
2. Proslăvirea ei de către Domnul cel puțin printr-unul din următoarele daruri sau puteri:
a) puterea de a suferi moartea martirică pentru dreapta credință,
b) puterea de a înfrunta orice primejdii sau chinuri pentru mărturisirea dreptei credințe, până la moarte,
c) puterea de a-și închina viața celei mai desăvârșite trăiri morale și religioase,
d) puterea de a săvârși minuni în viață sau după moarte,
e) puterea de a apăra și de a sluji cu un devotament eroic credința în Biserica Ortodoxă.
3. Răspândirea miresmei de sfințenie după moartea acesteia și confirmarea ei prin cultul spontan pe care i-l acordă poporul credincios, numărându-l în rând cu sfinții.
În cazul sfântului Ștefan cel Mare se împlinesc aceste condiții. Trebuie subliniat că inițiativa pentru așezarea eroilor credinței creștine în rândul sfinților a avut-o întotdeauna poporul dreptcredincios prin evlavia sa curată și prin împreună încuviințarea clerului.
Se poate verifica faptul că de la moartea voievodului până în zilele noastre a existat un cult față de sfântul Ștefan, privit nu numai ca un erou național, ci și ca un sfânt. Iată numai două mărturii:
În secolul XVI arhidiaconul catolic din Polonia, Maciej Stryjcowski, trecând prin Moldova, notează că „Ștefan a bătut pe turci, a bătut pe tătari, a bătut pe unguri”, iar moldovenii „din cauza nespusei sale vitejii, îl socotesc ca sfânt” (în Călători străini despre Țările Române, vol. II).
În secolul XVII cronicarul Grigore Ureche notează: „iară pre Ștefan vodă l-au îngropat țara cu multă jale și plângere în mănăstire în Putna, care era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângea toți, ca după un părinte al său, că cunoștiia toți că s-au scăpatu de mult bine și de multă apărătură. Ce după moartea lui, până astăzi, îi zic Sveti (Sfântul) Ștefan vodă, nu pentru sufletu, ce ieste în mâna lui Dumnezeu, că el încă au fostu om cu păcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejești, carile niminea din domni, nici mai nainte, nici după aceia, l-au ajunsu”.
În zilele de acum, noi, călugării de la Putna, putem da o mărturie foarte limpede a cultului pe care-l au credincioșii față de voievodul Ștefan cel Mare și pe care l-au avut încă dinainte de canonizarea oficială a acestuia. Dacă acest cult față de o persoană se continuă de-a lungul mai multor generații, acest lucru este o dovadă indiscutabilă a sfințeniei persoanei respective.
Este bine să amintim aici o faptă minunată petrecută în Mănăstirea Putna în anul 1995, care i-a întărit în credință pe dreptslăvitorii creștini. Înainte de Postul Mare, un creștin stăpânit de duhurile rele a venit pentru a i se face rugăciuni. În Duminica Ortodoxiei, săvârșindu-se Taina Sfântului Maslu, de față fiind și Prea Sfințitul Episcop Gherasim Putneanul, starețul mănăstirii a luat cutia cu moaștele Sfântului Ghenadie și a așezat-o pe pieptul celui bolnav care în acest fel s-a vindecat. Tânărul, luminos și plin de bucurie că a fost izbăvit de tirania dracilor, a spus că a zărit în timpul rugăciunilor care i se făceau cum i-au venit în ajutor trei sfinți care l-au încurajat și i-au adus o stare de pace. Creștinul a mărturisit că a văzut cu claritate chipurile celor trei sfinți ocrotitori ai mănăstirii Putna: Sfinții Ierarhi Ghenadie și Ilie Iorest (acesta din urmă l-a binecuvântat) și domnul Moldovei, Sfântul Ștefan cel Mare, care era îmbrăcat în haine voievodale foarte frumoase, avea barbă și purta sabie. După această minune, tânărul vindecat s-a călugărit și a pictat pentru prima dată icoana Sfântului Ghenadie pe care îl văzuse cum alunga pe draci cu toiagul arhieresc.
Foarte multe lucruri se pot spune din punct de vedere istoric, pentru a vedea cum lucrează Dumnezeu printr-un voievod sfânt. De exemplu, Ștefan cel Mare a fost domnul român care a reușit să le impună turcilor o condiție salvatoare pentru existența neamului nostru: chiar dacă românii erau obligați să plătească tribut, turcii nu aveau voie să se amestece în problemele de credință, nu aveau voie să încerce să treacă cu forța populația la mahomedanism. O asemenea condiție statornicită prin luptă și diplomație de Ștefan cel Mare, a rămas valabilă până la Războiul de Independență din anul 1877. Acest statut al Țărilor Române a fost diferit de cel aplicat creștinilor din Orient, Imperiul Bizantin sau Bulgaria (a se vedea în acest sens articolul foarte frumos al domnului academician Virgil Cândea, „Ștefan cel Mare și Sfânt în Europa timpului său”).
Să nu uităm de asemenea că este o adevărată minune faptul că o țară atât de mică precum Moldova din secolul XV a reușit să supraviețuiască în fața colosului otoman, păstrându-și dreapta credință și devenind un centru al lumii ortodoxe. De unde-i venea voievodului moldav această putere de a apăra și de a nu părăsi dreapta credință, când era evident că o trecere la catolicism sau o unire mai mult sau mai puțin formală cu latinii, ar fi sporit substanțial șansele unor ajutoare militare din apus? Să ne gândim că Ștefan cel Mare a fost aproape contemporan cu cedările religioase ale ultimilor împărați bizantini, cedări justificate de către aceștia tot prin pericolul uriașei desfășurări de forțe a turcilor care îi obligau pe bazileii ortodocși să se apropie de țările catolice.
Ca om politic, Sfântul Ștefan nu se rușina să se spovedească, avea sfătuitori călugări rugători cu inima, marile izbânzi i le atribuia lui Dumnezeu, iar după înfrângeri (cum a fost cea de la Războieni) nu dădea vina nici pe moștenirea grea, nici pe situația internațională, ci spunea simplu: „pentru păcatele mele am fost înfrânt de turci și lăudat să fie numele Domnului”. Dar toate acestea sunt caracteristicile pocăinței și ale smereniei, virtuți fundamentale care duc la dobândirea sfințeniei și pe care atât de greu le pot dobândi conducătorii de țară. Sfântul Ștefan cel Mare este voievodul român cu cele mai multe victorii (34 din 36), cea mai lungă domnie (47 de ani într-o adevărată „bătălie pentru creștinătate”, cum se exprima el însuși) și, probabil, cu cele mai multe biserici ridicate. Toate aceste lucruri precum și faptul că este conducătorul nostru a cărui amintire vie se păstrează cel mai bine în sufletul neamului românesc, nu ne arată că sfântul Ștefan a fost omul lui Dumnezeu?
Prin urmare, canonizarea Sfântului Ștefan cel Mare a avut foarte puternice temeiuri în evlavia populară și în mărturia istoriei. Nu ne rămâne decât să spunem și noi: „Sfinte Ștefane Voievod, roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi!”
*
Părinți din obștea Putnei, aveți înalta chemare de a sluji în acest locaș, între aceste ziduri construite de Ștefan! Aici s-a transmis din generație în generație duhul Sfântului Ștefan cel Mare.
Să nu aveți absolut nicio îndoială că Ștefan nu ar fi vrednic ca să fie trecut în rândurile sfinților. Să nu vă îndoiți! Ștefan cel Mare este sfânt ca și Constantin cel Mare, ca și Justinian, ca și alți voievozi ai noștri. Aici aveți șansa să slujiți acest sanctuar sacru. Și pentru dăruirea voastră, Hristos este cu voi!
Biserica aceasta a Putnei e construită nu pe povești, nici pe visuri, este zidită pe sacrificii și pe jertfă. Călugării de aici au moștenit din generație în generație duhul lui Ștefan cel Mare de râvnitor și luptător pentru credință. El a avut atâtea războaie, a văzut cum în fața lui au murit cei mai buni căpitani. La Războieni a murit toată floarea oștirii Moldovei. După mai mult timp, Ștefan cel Mare a ridicat biserica de la Războieni, a adunat osemintele tuturor ostașilor lui și le-a pus în cripta de la temelie.
Iată prin ce-au trecut strămoșii noștri! Să nu ne închipuim că numai aceia din calendar sunt sfinți. Aici, la Putna, și oriunde, au fost foarte mulți sfinți. Pământul pe care călcăm este îmbibat cu sânge de sfânt, de cuvios.
Viața cuvioasă și sfințenia nu se câștigă atât de ușor, ci cu lacrimi multe și cu sudori grele!
PS Justinian, Episcopul Maramureșului și Sătmarului Cuvânt către obștea Putnei, 9 iunie 2008
*
„Ștefan e mare pentru că-a fost smerit
Pe cât de mic se micșora întruna
De Dumnezeu să poată fi zărit
Una cu neamul pentru totdeauna.
Să intri-n inima unui popor
Cea mai strâmtă poartă dintre toate
De nu ești jertfă-n lacrimile lor
Nu-i cum pătrunde în eternitate.
Cel din urmă legământ al lui
Până astăzi încă dă putere
Să nu dați pământul nimănui
Căci prin el ținem de Înviere.
Oricine va cere de la voi
Să vă lepădați de cele sfinte
Cât veți fi de prigoniți și goi
Ardă candelele pe morminte.”
Ioan Alexandru, Testamentul lui Ștefan cel Mare (fragment)
Princeps omni laude maior. O istorie a lui Ștefan cel Mare
Ștefan S. Gorovei, Maria Magdalena Szekely
Lucrare de o deosebită anvergură din punct de vedere cantitativ, al surselor, al interpretărilor, al rectificărilor și al punctelor noi de vedere, „Princeps omni laude maior” încununează nu numai munca de până acum a autorilor, ci și efortul istoriografiei românești de a-l înfățișa pe Ștefan cel Mare așa cum a fost el.
Reușita autorilor, cu modestie ascunsă sub titlul „O istorie a lui Ștefan cel Mare”, se datorează, pe lângă competenței științifice deosebite, dragostei și evlaviei lor pentru acest sfânt strămoș.