Sâmbătă și duminică, 8-9 februarie 2025, Sfânta Mănăstire Putna a avut bucuria de a primi vizita Înaltpreasfințitului Părinte Nicolae, Mitropolitul Ortodox Român al celor două Americi. Înaltpreasfinția Sa a venit în România pentru a participa la evenimentele închinate aniversării, pe 4 februarie, a 100 de ani de la ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie. Vizita la Putna s-a datorat colaborării începute în anul 2019, cu binecuvântarea Arhiepiscopului Pimen al Sucevei și Rădăuților, prin care Mănăstirea Putna și-a asumat revigorarea vieții monahale de la Mănăstirea Sfântul Dimitrie cel Nou de la Middletown, NY, Statele Unite ale Americii.
Părintele Mitropolit Nicolae a participat la slujba privegherii de sâmbătă seara, iar în ziua de duminică a slujit Sfânta Liturghie alături de părinții slujitori ai mănăstirii. În timpul Sfintei Liturghii, cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Calinic, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, Înalt Preasfințitului Părinte Nicolae l-a hirotonit preot pe ierodiaconul Chiriac Păduraru, viețuitor al Mănăstirii Putna.
Perioada Triodului a început astfel sub cuvântul de învățătură pe care Înaltpreasfinția Sa l-a adresat tuturor celor prezenți: „Ni se pun în fața ochilor două exemple de raportare a noastră la Dumnezeu. Este mai întâi exemplul fariseului mândru, iar apoi al vameșului pocăit. Sfânta Evanghelie de la Luca ne spune că „s-au suit la templu, ca să se roage” (Luca 18, 10), amândoi, fariseul și vameșul. Prin faptul că ni se spune că s-au suit la templu să se roage, trebuie să înțelegem că prezența lor în templu nu a fost pentru o rugăciune simplă, nu a fost o ridicare întâmplătoare, ci, ca și a lui Zaheu Vameșul, care s-a urcat în sicomor ca să Îl întâlnească pe Hristos, la fel vameșul și fariseul s-au suit la templu pentru o întâlnire semnificativă cu Dumnezeu. Așa cum s-a întâmplat azi cu noi la Sfânta Liturghie. Nu este o întâlnire obișnuită, este o întâlnire care ar trebui să ne schimbe viața, așa cum s-a întâmplat cu Zaheu Vameșul și cu vameșul din această parabolă. Doar că rugăciunea fariseului nu arată a rugăciune. Nu aduce nici mulțumire lui Dumnezeu pentru binefacerile Lui, nu cere ajutor, nu cere binecuvântare, este o împlinire de sine, o laudă în fața lui Dumnezeu.
Părinții Bisericii vorbesc despre acest păcat foarte grav și foarte subtil al mândriei. Sfântul Ioan Scărarul care a scris cartea „Scara dumnezeiescului urcuș”, scrie în cuvântul 21 că slava deșartă este cea care naște mândria. Sfântul Ioan face o diferență între aceste două patimi. Slava deșartă este aceasta a fariseului care se înălța pe sine însuși, care își considera propriile strădanii și se înălța pe sine însuși în fața lui Dumnezeu. Sfântul Ioan spune că această patimă este foarte subtilă, este ca o ceapă, dacă dai o frunză la o parte, apare altă frunză, apoi altă frunză și altă frunză. Dacă postesc se poate să fiu ispitit de slava deșartă, căci mă mândresc că postesc. Dacă nu postesc, iar pot fi ispitit de slava deșartă, căci m-am gândit să fiu cumpătat. Dacă mă îmbrac în veșminte frumoase sunt ispitit iar, pentru că mă arăt oamenilor în veșminte frumoase, dacă mă arăt în veșminte modeste, iarăși sunt ispitit că vreau să mă arăt în veșminte modeste. Dacă vorbesc sunt ispitit de slava deșartă ca să arăt ce știu, dacă nu vorbesc, iarăși sunt ispitit că sunt cumpătat și nu mă arăt oamenilor. Slava deșartă este această patimă subtilă care ia prilej din fiecare moment al vieții noastre ca să ne mândrească. Postul, îmbrăcămintea modestă, tăcerea ar trebui să fie virtuți, dar slava deșartă le poate transforma în mândrie.
Iar dacă slava deșartă este înălțarea noastră înaintea oamenilor, mândria este un păcat și mai grav, cum spune Sfântul Ioan, pentru că este tăgăduirea lui Dumnezeu, disprețuirea oamenilor, ușă fățărniciei și prilej al mâniei. Iată, dacă la început ne înălțăm în fața oamenilor prin slava deșartă, prin mândrie ne înălțăm în fața lui Dumnezeu Însuși, până la punctul de a-L tăgădui pe Dumnezeu și a-i disprețui pe oameni.
Parabola vameșului și a fariseului ne îndeamnă să privim în sufletele noastre. Că suntem în lume sau în mănăstire, această patimă este extrem de subtilă și toată strădania noastră duhovnicească poate să o năruie într-o clipită. Am crezut că am făcut, că am citit, că ne-am rugat și un singur gând al mândriei dărâmă toată strădania noastră. Ce să facem atunci?! Ne întoarcem către al doilea exemplu de azi, al vameșului care s-a arătat smerit și care, după cuvântul Mântuitorului, „s-a coborât mai îndreptat la casa sa” (Luca 18, 14).
Vameșul era exemplul perfect pentru evrei de om păcătos. Iată că acest vameș s-a suit și el la templu, nu s-a dus din întâmplare. Ca și Zaheu Vameșul, s-a suit la templu. L-a îndemnat Dumnezeu să se suie la templu, iar acolo să își afle schimbarea vieții. Cu acest gând al schimbării vieții a spus o rugăciune simplă, „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului” (Luca 18, 13). Vameșul acesta păcătos a aflat smerenia, a aflat îndreptarea, căci Hristos însuși spune că s-a întors mai îndreptat la casa sa. Ceea ce înseamnă că sufletul său s-a convertit. Din om hoț și trădător de frați, a devenit un om smerit și căutător de Dumnezeu, la fel ca Zaheu vameșul, altfel nu am putea înțelege remarca Mântuitorului.
Iarăși, Sfântul Ioan Scărarul ne vorbește în alt capitol al cărții sale, „Scara dumnezeiescului urcuș,” despre smerenie, care are trei etape. Prima este să primim cu bucurie disprețul celorlalți, exact opusul mândriei fariseului. Deci prima etapă pe care ar trebui să o considerăm și noi în Postul Mare este să nu mai considerăm necinstea celorlalți o jignire. Apoi, a doua etapă este potolirea iuțimii, respectiv a aflării discernământului. Iar a treia este nemulțumirea cu bunurile intelectuale, duhovnicești acumulate și dorirea pentru multă învățare. […] Ce ar fi să învățăm să nu mai fim tulburați de vorbele celorlalți, să mergem la a doua, să descoperim cumpătarea, adică să nu mai răspundem cu iuțime, să nu ne mai arătăm că noi suntem deștepți și le știm pe toate, ca acestea două să ne ducă la dorința de a ști mai mult. Ce își poate dori omul în această viață mai tare decât să fie deschis spre a învăța mai mult. Toată viața noastră este un pelerinaj în care suntem chemați să învățăm mai mult. […] Și din cele ale științelor, dar mai ales din cele ale duhovniciei. Să învățăm să ne rugăm, să învățăm smerenia, dragostea de Dumnezeu și de semeni.
Această parabolă a vameșului și a fariseului la început de Triod este un bun prilej să învățăm cum să petrecem acest Triod și mai ales perioada Postului Mare a Sfintelor Paști. Să ne propunem să învățăm smerenia. Se zice că o altă traducere a acestei rugăciuni a vameșului, „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului” este „Dumnezeule, fii izbăvitorul meu, al păcătosului”. Ceea ce înseamnă că rugăciunea aceasta este adresată direct Mântuitorului nostru Iisus Hristos, nu vagă. Începe Triodul, continuă apoi cu perioada Postului Sfintelor Paști ca o pregătire ca noi să Îl întâlnim pe Hristos Cel mort și înviat și să Îl recunoaștem ca Mântuitor. […] Acum, în post, este șansa noastră să ne reamintim că Dumnezeu ne așteaptă ca cei care suntem creați după chipul Lui să ajungem la asemănarea cu chipul Său, adică sfinți după sfințenia lui Dumnezeu.”
După Sfânta Liturghie, Înaltpreasfințitul Părinte Nicolae, împreună cu preoții slujitori, s-a deplasat la mormântul Arhiepiscopului Victorin Ursache, aflat în cimitirul Mănăstirii Putna, pentru a oficia o slujbă de pomenire. Mulți credincioși s-au alăturat grupului de clerici pentru a înălța o rugăciune pentru cel care a fost arhiepiscop al românilor din America pentru aproape 35 de ani.
Vizita Înaltpreasfințitului Părinte Mitropolit Nicolae s-a încheiat cu un cuvânt de suflet adresat obștii Sfintei Mănăstiri Putna în trapeza mănăstirii, după masa de seară. Prezența Înaltpreasfințitului Părinte Nicolae a adus har și binecuvântare obștii Mănăstirii Putna și credincioșilor prezenți în aceste zile la ctitoria Sfântului Voievod Ștefan cel Mare.
