Cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Calinic, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, vineri, 7 februarie 2025, la Mănăstirea Putna a fost săvârșită slujba parastasului pentru Patriarhul Teoctist, la împlinirea a 110 ani de la nașterea sa. Patriarhul Teoctist este cinstit ca al treilea mare ctitor al Mănăstirii Putna.
Au slujit părintele stareț al mănăstirii, arhim. Melchisedec Velnic, și alți clerici din obște.
Redăm în continuare cuvântul rostit după slujbă de către părintele stareț, arhim. Melchisedec Velnic.
Preafericitul Patriarh Teoctist – ctitorul și Părintele Putnei.
Prinos de recunoștință la 110 ani de la nașterea sa
Se împlinesc 110 ani de la nașterea Preafericitului Părinte Teoctist, stâlp al Bisericii noastre. Alături de Slăvitul Voievod Ștefan cel Mare și de neînfricatul ierarh Iacob Putneanul, noi îl cinstim ca pe un ctitor și Părinte. Cu smerită recunoștință și cuminte îndrăzneală, îl ținem aproape de inima noastră ca pe un adevărat Părinte și prieten apropiat.
Din lucrarea sa iubitoare la Putna, voi aminti trei fapte. Construirea Casei Domnești – pisania ei arată că înălțarea ei s-a făcut „cu întreaga cheltuială a Mitropoliei Moldovei și cu purtarea de grijă a Înaltpreasfințitului mitropolit Teoctist”. – pe când era mitropolit la Iași.
Al doilea este prețuirea pentru Mitropolitul Iacob Putneanul, despre care a publicat o carte, în care îl înfățișează așa cum îl avem noi astăzi: ca sfânt.
Al treilea este canonizarea Sfântului Voievod Ștefan cel Mare – în 1992, pe când era Patriarh a României.
Născut într-o familie de oameni credincioși și evlavioși care a dat naștere la 11 copii, cel care va deveni unul dintre cei mai iubiți de către popor patriarhi ai României, Teoctist Arăpașu a intrat ca frate în schitul Sihăstria Voronei din apropierea satului natal, Tocileni (Botoșani), la vârsta de 13 ani.
„Cuminte ca o fată și înțelept ca un bătrân, cu vorbă domoală și ochi luminoși”: așa l-au descris cei care l-au cunoscut de aproape. Era ascultător și cuminte, cum erau mai toți copiii atunci, fidel tradițiilor și creșterii primite. El va spune mai târziu aceste cuvinte:
„Cum aș putea să nu-mi arunc privirile minții la tulpina odraslei mele trupești, la părinții mei, țărani săraci și neștiutori de carte? Amintirea lor duioasă, cu podoabe sufletești, cu truda lor jertfelnică de a ne crește fără nicio vătămare pe noi, copiii, zestrea lor de suflet, a fost povățuirea mea în viață. Monah, preot sau arhiereu, nu am încetat să fiu Toderiță al mamei”.
Despre bătrânii satului, Preafericitul Teoctist spunea că erau înțelepți și că vorbeau puțin și cu tâlc, ca Părinții din Pateric. Alături de părinții săi, Dumitru și Marghioala, el amintea adesea trei oameni care i-au marcat viața și i-au modelat sufletul: domnul învățător Gheorghe Romanescu, Părintele stareț Ghenadie de la Bistrița și Patriarhul Justinian Marina.
Viitorul Patriarh a fost tuns în monahism la Mănăstirea Bistrița a lui Alexandru Lăpușneanu și a urmat cursurile Seminarului Teologic de la Mănăstirea Cernica, apoi Facultatea de Teologie din București. Un rol important în formarea sa duhovnicească, l-au avut părinții de la Mănăstirea Bistrița și, îndeosebi, Patriarhul Justinian care l-a chemat, în 1950, să-i fie ajutor ca episcop vicar și căruia i-a fost fidel ascultător până la moartea lui. În 1962, este ales episcop al Aradului, în 1973, mitropolit al Olteniei, în 1977, mitropolit al Moldovei, iar în 1986, patriarh al României.
A trăit, în același duh cu Părintele său, Patriarhul Justinian, adâncimea grea de înțelesuri, de durere dar și de bucurie, a cuvântului Mântuitorului nostru Iisus Hristos: „Iată, Eu vă trimit pe voi ca pe niște oi în mijlocul lupilor; fiți înțelepți ca șerpii și nevinovați ca porumbeii” (Matei 10, 16).
Acum, la acest popas al pomenirii Părintelui nostru duhovnicesc, aș dori să aduc prinos de smerită recunoștință prin această mărturie despre cel la care am văzut și de la care am și învățat ce înseamnă să fii un Părinte, dar mai ales ce înseamnă să ai un Părinte.
Două sunt semnele că un ucenic înaintează în viața duhovnicească, în ascultare: smerenia și încrederea. Nu cât este de supus și de grabnic la împlinirea sarcinilor care i se dau, ci smerenia cu care face ceea ce face îl arată pe adevăratul ucenic. A îndurat cu bărbăție umilințe de tot felul, atât din partea regimului comunist (se știe, de exemplu, că Ceaușescu i-a refuzat orice audiență), cât chiar și din partea celor din Biserica sa, dar a trecut senin prin toate, pentru că a avut încredere în Părinții săi și s-a smerit. Un ucenic adevărat este cel care are cea mai mare încredere în cuvântul primit din partea Părintelui său, mai mare decât o are oricine altcineva, căci numai el simte cu adevărat puterea lui Dumnezeu care se ascunde în acel cuvânt. Numai un ucenic adevărat înțelege puterea smereniei și el știe că de la Părintele său, doar de la el, poate învăța să o și iubească.
O astfel de rodire duhovnicească a vieții a arătat Preafericitul Părinte Teoctist, lucru pe care l-au putut observa chiar și cei care nu i-au cunoscut viața îndeaproape. Aș da un exemplu, care poate părea destul de banal. Îți puteai da seama de această așezare a lui din felul în care se raporta la mănăstiri, la stareți sau monahi; într-un cuvânt, la tot ceea ce ținea de viața monahală. Avea o încredere de nezdruncinat, după cum el însuși a mărturisit-o, în puterea regeneratoare a ascultării care lucrează în viața monahală. El a ocrotit cât a putut de mult viața monahală, așa cum a văzut și la Părintele său, Preafericitul Justinian Marina. De aceea, în timpul păstoririi sale, monahismul românesc a înflorit. Cred că ceea ce s-a întâmplat cu monahismul în acea vreme a fost fără precedent. Monahismul românesc – într-o perioadă în care alte Biserici se zbăteau încercând să-și revină după rănile provocate de regimul comunist – parcă s-a liniștit, parcă s-a așezat în matca firescului unei vieți adânc duhovnicești.
Într-o vreme când alte Biserici se ocupau de reconstruirea propriilor identități instituționale, Preafericitul Teoctist s-a îngrijit de familiaritatea din interiorul Bisericii, astfel încât, după ce a căzut cortina de fier a comunismului, românul a putut vedea o aceeași Biserică de care auzise de la bătrâni, Biserica de aproape, o Familie, nu doar o Instituție. Până și vorba i-a rămas aceeași ca în copilărie, blândă, luminoasă și hâtră; cum am spune noi astăzi, o moldovenească autentică.
A trebuit să îndure mult din partea tuturor ca să poată ocroti Biserica, dar a făcut-o cu drag, iar lucrul acesta a fost recunoscut de oameni. Pe cât de mult era umilit de cei de sus, pe atât de iubit era de cei de jos. Cel care a reușit să fie măcar o dată aproape de acest Om, înțelege ce zic. Lângă el nu îți era frică și nici frig, atât de cald și de ocrotitor era. Dacă ar trebui să folosesc un singur cuvânt pentru a recapitula felul în care l-am simțit și l-am cunoscut, atunci acesta ar fi delicatețe. Ori acest cuvânt este un sinonim pentru Ortodoxie.
De aceea pot spune, alături de alții mulți care am avut privilegiul de a-l cunoaște, de a fi contemporani cu un astfel de om: Am văzut Ortodoxie!
