„În ziua de 2 septembrie 2023, la vârsta de 95 de ani, a trecut la cele veșnice Ieroschimonahul Simeon Zaharia de la Mănăstirea Sihăstria, fost viețuitor al Mănăstirii Putna”.
Așa ne întâmpină mediatic vestea că începând de... puțin timp... suntem aici, pe acest pământ, în mare lipsă. Unul din cei de demult... ar spune cineva care astăzi, când încep să se stingă rând pe rând luminătorii vieții adânci duhovnicești, ar încerca să contureze în puține cuvinte cine și mai ales ce a fost pentru România Părintele Simeon.
Pentru noi, viețuitorii Mănăstirii Putna, Părintele Simeon reprezintă temeiul pe care s‑a clădit viața noastră duhovnicească. Oamenii, ba chiar și locurile acestea sfințite, l-au cunoscut ca fiind un Părinte între Părinți, ctitor între ctitori, rugător între rugători, iar acum, fiind mai aproape de Blândul Păstor, este un mijlocitor alături de ceilalți mari mijlocitori ai obștii noastre, al monahismului și neamului nostru românesc.
Legătura lui cu Putna a început înainte de a intra în obștea noastră, în anul 1954, atunci când, la Mănăstirea Sihăstria, l-a întâlnit pe Părintele Iachint Unciuleac, viitorul coleg de chilie și stareț al Putnei, cel cu care a fost legat cu frumoasă și statornică legătură duhovnicească. Fiind tuns în monahism – cu numele de Serapion – în Mănăstirea Sihăstria, și-a început aici drumul său duhovnicesc anevoios și totuși plin de bucurie duhovnicească, alături de același Părinte Iachint, cu care a și plecat în anul 1956 către Mănăstirea Putna, împreună cu alți 14 părinți din Sihăstria și cu încă șapte din Mănăstirea Slatina, printre care și Arhim. Cleopa Ilie, Ieroschim. Chesarie Albeață și Protos. Dosoftei Murariu, pentru a revigora viața monahală. Dumnezeu a rânduit ca prin ei să ridice iarăși Putna. Aici a fost hirotonit ierodiacon, apoi ieromonah în iulie 1956, primind apoi ascultarea de eclesiarh al Putnei. Din nefericire, în urma Decretului de tristă amintire, Părintele Serapion a fost nevoit să părăsească Putna în anul 1960. Dumnezeu însă l-a păstrat aproape, căci Părintele Serapion a mers la mănăstirea sa de metanie, unde a rămas timp de trei ani ca un simplu muncitor.
Același Părinte Iachint a reușit să-l readucă în Mănăstirea Putna, unde a rămas până în anul 1977, când aplecat în Sfântul Munte Athos, unde s-a nevoit timp de 7 ani la Schitul românesc Prodromu și 8 ani la Schitul Lacu. Tot în Sfântul Munte Athos a primit și schima mare, primind numele de Simeon, de la Părintele Dionisie Ignat, un alt mare nevoitor al monahismului românesc, în anul 2000. După multe nevoințe și trecând prin alte câteva locuri, a revenit, așa cum i se și cuvine unui monah, la mănăstirea sa de metanie, Sihăstria, unde a și adormit în pace.
Părintele Simeon a fost unul dintre cei prin care Putna a revenit la o nouă viață. Nespusă ne este datoria, adâncă și recunoștința față de astfel de Părinți.
Părintele Ieroschimonah Simeon a fost un om în care s-au împletit în mod fericit asprimea nevoinței și mângâierea rugăciunii. Simțeai în același timp și rușine pentru neatenția ta față de cele duhovnicești, dar și certitudinea că ești iubit. Sfatul lui era mai ales acesta: „Nu uitați rugăciunea! Doar ea ne mai poate salva. Nu uitați de rugăciune!”
Spirit jertfelnic și rugător fierbinte, de o moralitate ireproșabilă, fiind cunoscut pentru rigoarea sa față de rânduielile monahale, Părintele Simeon s‑a distins însă printr-o altă virtute: trezvia! Dacă am vrea să ne rezumăm la un singur cuvânt, la o singură caracteristică definitorie a Părintelui, atunci o expresie va ieși cu necesitate în evidență: prezența continuă!
S-a silit mai presus de orice să-L aibă pe Dumnezeu înaintea ochilor. Prezența lui Dumnezeu i-a devenit dor și dulceață a inimii. Aceasta este și nădejdea, rugăciunea și certitudinea noastră, că Dumnezeu îl va ține veșnic pe Părintele Simeon întru această Prezență!
Veșnică să-i fie pomenirea!
La trecerea la cele veșnice a părintelui stareț Iachint Unciuleac, l-am rugat pe părintele Serapion să ne împărtășească din experiența împreună-nevoirii cu părintele Iachint. Pentru autenticitatea, dar mai ales pentru mireasma trăirii adânc duhovnicești pe care o emană această mărturie, o redăm în continuare în întregime.
Arhim. Melchisedec Velnic, Starețul Mănăstirii Putna, împreună cu obștea
Părintele Iachint, duhovnicul Bucovinei
Am primit scrisoarea pe care mi-ați trimis-o în care solicitați să scriu ceva despre Părintele Iachint, așa cum l-am cunoscut eu. Vă rog să mă iertați că am întârziat cu răspunsul, fiind ocupat aici cu slujba la biserică și cu spoveditul. Cele ce voi scrie despre Părintele Iachint sunt impresii, întâmplări și cuvinte din timpul cât am fost cu el în Sihăstria, dar cel mai mult în Putna, mai bine de 20 de ani. Sfinția voastră, sigur, veți alege din cele ce voi scrie, pentru că, după cum știți, eu fiind cu puțină carte, se poate să scriu ceva nepotrivit. Vă rog, așadar, să mă iertați pentru cele ce eventual voi scrie și care nu vor avea importanță și nici nu merită să fie date publicității.
L-am cunoscut pe Părintele Iachint în anul 1953, când mi l-a prezentat părintele Daniil Tudor (cel de la Rugul Aprins) la Mănăstirea Sihăstria. Atunci sfinția sa era la seminar la Neamț și era numai monah. Părintele Daniil a zis: „Iată, acesta este ucenicul meu”, pentru că îi era duhovnic în acea vreme. Pe-atunci era tânăr (29 de ani); avea barbă mare, roșcată, avea o înfățișare plăcută, care impunea respect. M-am bucurat, desigur, și am rămas plăcut impresionat de asemenea cunoștință.
În anul următor (1954), iarna, în februarie, cu ajutorul Bunului Dumnezeu și cu rugăciunile Maicii Domnului, am venit și eu la Mănăstirea Sihăstria și am avut fericirea să-l cunosc mai bine pe Părintele, deoarece veneau sărbătorile și în vacanțele de la seminar cânta la strană. Avea voce frumoasă, dulce, și cânta cu evlavie, încât nu te săturai să-l asculți. Mi-amintesc că a slujit într-o duminică cu părintele Ilarion Antohi, duhovnicul meu – era prin 1955, când Părintele Iachint era diacon –, și mi-a plăcut atât de mult încât n-am să uit toată viața acea slujbă cu adevărat dumnezeiască.
În 1955 Părintele terminase Seminarul (pe atunci seminarul era de numai trei ani) și stătea în mănăstire ca blagocin, ajutor părintelui stareț Ioil Gheorghiu, care-l prețuia mult, pentru că era evlavios, smerit și ascultător.
În anul 1956, cu hotărâre de la Mitropolie (fiind mitropolit Sebastian Rusan), a trebuit să mergem la Mănăstirea Putna un grup de 18 persoane, să întărim obștea Putnei, fiindcă acolo erau puțini și bătrâni. Însă când s-a hotărât cine să meargă de aici din Sihăstria, părintele Ioil s-a opus să plece Părintele Iachint, pentru că era pregătit să fie stareț la Sihăstria; însă a biruit părintele Dosoftei Murariu, care a luat stăreția Putnei.
Era prin a doua jumătate a lunii mai când am ajuns la Putna împreună cu arhimandritul Partenie Bușcu (exarh), arhimandritul Cleopa Ilie ca duhovnic și ajutor de început, părintele Dosoftei Murariu, care a luat în primire de la părintele Martinian Conuț, și noi, douăzeci și șase de persoane – optsprezece din Sihăstria și opt din Slatina. Din câte mi-amintesc, erau ieroschimonahii Nicanor Blancu și Chesarie Albeață, ieromonahul Clement Popovici (pictor), precum și ierodiaconul Iachint împreună cu ceilalți monahi și frați. La luarea în primire a inventarului a ajutat și părintele ieromonah Antonie Plămădeală, care atunci era închinoviat în Slatina.
Am început viața în Putna în mare sărăcie – mi-amintesc că aveam la biserică un veșmânt preoțesc confecționat din macat. Dar Dumnezeu și Maica Domnului nu ne-au lăsat; a început să vină lumea, că predicau frumos părintele Cleopa și părintele stareț protosinghel Dosoftei, încât nu mai încăpeau credincioșii în biserică, iar organele de la regiunea Suceava și raionul Rădăuți practic s-au speriat. Veneau și ascultau predicile și erau foarte îngrijorați și nu înțelegeau de ce vine atâta lume.
La început am stat în chilie cu Părintele Iachint. Aveam, chilia în clădirea veche a stăreției (unde este acum muzeu), la parter Ce să vă spun? Eram foarte bucuros și mulțumit, pentru că era un om foarte liniștit și simțit. Când intra și ieșea din cameră de-abia auzeai ușa, iar când dormea parcă eram singur în cameră, așa de ușor sufla. Nu-i plăcea să stăm de vorbă mult, numai strictul necesar.
Odată ne-a adus cineva puțini fragi și, fiind vară, cald – geamul era deschis, iar masa din chilie era la geam, perdea nu știu dacă aveam –, ne-am așezat la geam să mâncăm fragii. Și-i spun: „Aici, la geam, să ne vadă toți de afară?” Iar el mi-a răspuns: „Așa! Ne păzim de oameni; dar de Dumnezeu, care vede oriunde și oricând, cum să ne păzim?”
În iulie 1956 am fost hirotonit ierodiacon și preot; din câte îmi amintesc, mi-au dat chilie singur și ascultarea de eclesiarh, ascultare în care am fost până în anul 1960, când am fost scos cu decretul. În 1957, părintele Dosoftei a trebuit să plece din Putna, nemaifiind suportat de Securitate. Prin alegerea obștii, a ajuns stareț părintele Calinic Lupu, care după puțin timp și-a dat demisia. Obștea a optat atunci pentru Părintele Iachint, care de-acum era preot și duhovnic, însă pentru că nu avea atunci decât seminarul, mitropolitul Iustin l-a ales pe părintele Pimen. Asta a fost în 1958. De atunci, Părintele Iachint, după ce a stat la Slatina aproape un an, s-a întors la Putna și a ajuns cel mai bun duhovnic și ghid din mănăstire.
În 1963, mai mult datorită Părintelui Iachint, m-am întors în Putna. Acum era stareț Preasfințitul Gherasim, iar Părintele Iachint era econom, ghid, preot slujitor și prim duhovnic, și se ostenea să le facă pe toate. N-am văzut în viața mea de mănăstire un călugăr care să aibă atâta răbdare cu oamenii; se silea din toate puterile să-i mulțumească pe toți.
Părintele stareț îl trimitea pe la mărimuri la Suceava, Rădăuți, Iași, București, pentru nevoile mănăstirii, și aproape întotdeauna avea succes; dar nu l-am auzit vreodată să se laude că a făcut și că a dres. Nu avea obiceiul să se laude sau să-și povestească isprăvile.
Într-o zi, pentru că la masă nu aveam cuvânt, m-am luat la ceartă cu un părinte. Până la urmă, ne-am împăcat. Părintele Iachint n-a fost la masă, însă a auzit că a fost ceartă și a venit la mine și m-a întrebat ce s-a întâmplat. I-am spus că m-am certat. S-a uitat la mine și m-a certat zicând: „Părinte, de ce nu te frângi?”
Într-o zi, ne aflam amândoi în Târgu Neamț, la autogară, așteptam cursa de Rădăuți. Eu mă tot uitam la ceas, eram nerăbdător pentru că era ora când trebuia să plece mașina. Se ruga și nu dădea nici un semn de nerăbdare. Ba-mi spunea și mie: „Ai răbdare, va veni el!”
Părintele Iachint avea răbdare cu toți, era căutat de la demnitarii de stat până la cea din urmă credincioasă, care voia să vorbească cu el și numai cu el, ca să-i spună necazul și să-i ceară să se roage lui Dumnezeu pentru ea. Vara, când curtea mănăstirii era plină de turiști, care veneau grup după grup, iar Părintele Iachint nu avea timp nici să stea la masă, vedeam adesea câte o bătrânică din nu știu ce sat care aștepta până seara târziu, când se mai împuținau turiștii, să vorbească cu el și să-i dea un pomelnic.
Prin 1973 a venit mitropolitul Iustin și i-a spus Părintelui, care era stareț, că cine vrea să plece în Athos poate să facă cerere. Când am auzit, m-am bucurat și am fost, cred, primul care a făcut cerere să plece. Îl aveam duhovnic și i-am spus că vreau să plec în Sfântul Munte. Mi-a spus: „Vezi-ți de treabă, stai aici unde te-a aruncat Dumnezeu”, și cred că a avut dreptate.
Nu l-am ascultat, am făcut cerere de plecare, am așteptat vreo doi ani și mai bine și, neavând răbdare, am renunțat; dar nu mult după aceea mi-a venit aprobarea de plecare. Atunci am revenit și, cu mare osteneală, am reușit. Părintele voia cu orice preț să nu plec. Când am venit de la București, în 1977, și i-am spus că am viza de intrare în Grecia și am luat și biletul de tren, a zis: „Nicio bucurie”. Când am plecat, mi s-au oprit în vamă la Giurgiu niște cărți, și atunci i-am scris din Athos sfinției sale și mi le-a ridicat. În anul 1986 am venit în vizită în țară, și în vamă la Porțile de Fier mi s-au oprit multe lucruri care, după cum era atunci, erau interzise; m-am rugat pe la Patriarhie să mă ajute, dar nu s-a putut nimic. Am apelat atunci la el, singura nădejde de reușită pe care o mai aveam. Nu m-am înșelat. Nu numai că m-a ajutat, dar a mers cu mine până în vamă și am ridicat tot ce-mi fusese oprit.
Părintele Iachint a fost și pentru mine, ca și pentru mulți alții care în mod sincer i-au apreciat calitățile, un om deosebit, un om între oameni. El credea cu adevărat și se gândea serios la mântuire.
Când se iveau situații grele, cum era pe atunci prigoana, el zicea: „Pentru mântuirea noastră merită să răbdăm și aceasta”.
Într-un an – era în prima săptămână din Postul Mare și, cum atunci este post trei zile, Părintele nu numai că a postit, dar a stat zi și noapte la slujbă și la spovedit, iar miercuri s-a întâmplat o înmormântare în sat în Putna, iar rudele celui mort au dorit să meargă și Părintele Iachint să slujească la înmormântare. Atunci el, din câte îmi amintesc, n-a mâncat nimic; așa foarte slăbit cum era s-a dus la înmormântare și atât de mult a tușit, încât părintele Isopescu (care era atunci paroh în Puma) s-a speriat că moare.
Într-o vară era o foială de turiști în biserică, iar în curte zgomot de nedescris. M-am dus în Sfântul Altar având ceva treabă pe acolo și m-am gândit să citesc un acatist în taină. Sfinția sa vine și mă surprinde și îmi zice: „Sfinția ta te mai rogi pe la chilie, pe aici, dar eu nu am timp deloc; mă silesc numai să am pe Dumnezeu prezent în fața mea”. Eu i-am răspuns: „Părinte, să știți că faceți mai mult decât mine”.
Părintele Iachint, după părerea mea, a fost în Putna cel mai bun continuator, din punct de vedere al vieții duhovnicești, al părintelui Ioachim Trocicaru (vă rog să-l întrebați pe părintele Teofilact să vă povestească despre el pentru că l-a cunoscut personal; eu doar am auzit de la oameni bătrâni din Putna). De aceea, mulți din credincioși întrebau de Părintele Iachint, iar cei bătrâni mai ales întrebau: „Unde-i părintele Ioachim?” Abia după ce-mi spuneau unele semne distinctive, aflam că este vorba despre Părintele Iachint.
La Părintele Iachint, după cum știți, se spovedeau totdeauna cei mai mulți din părinții și frații din mănăstire, și îmi amintesc de un frate care se spovedea la el și nu spunea tot. Acel frate avea o patimă urâtă și n-o spunea și se împărtășea cu Sfintele Taine nevrednic. În sfârșit, s-a întâmplat că l-a descoperit chiar Părintele când săvârșea acel păcat (cred că după iconomia lui Dumnezeu s-a făcut aceasta, ca să se curme răul). Atunci Părintele a zis: „Cutare frate este mort cu sufletul, pentru că a îndrăznit să se împărtășească fără să se mărturisească sincer”.
Într-o zi, mi-a povestit Părintele Iachint cum în satul de unde era sfinția sa a fost un preot foarte conștiincios, care își făcea datoria cu mult spirit de jertfă; era sărac, își purta epitrahilul, Sfânta Cruce și cartea într-un coș de papură (am apucat și eu înainte de ultimul război; chiar și după război se mai foloseau coșuri de papură) și mergea pe la bolnavi, le citea, îi spovedea și, după caz, îi împărtășea. Acel preot se ruga mereu să-i facă Domnul parte să-și sfârșească călătoria pe acest pământ la datorie. Într-o zi, s-a dus la o bolnavă să o spovedească și, după ce a spovedit-o și a împărtășit-o, preotul s-a lăsat pe pat și a adormit în Domnul, așa după cum a dorit și s-a rugat. Cred că și săvârșirea Părintelui Iachint pe scaun este un fapt semnificativ, pentru că, fără nicio îndoială, el a fost un mare duhovnic în vremea noastră. Părintele Cleopa îi zicea „duhovnicul Bucovinei”, și pe drept cuvânt. Atunci când putea, câtă lume nu se spovedea la el – călugări și călugărițe, preoți și stareți din multe mănăstiri; încă și sfinția sa mergea pe la mănăstiri de maici – la Moldovița, Sucevița, Humor, Voroneț și altele, după cum știm cu toții!
De la Părintele Iachint, dacă voiai, aveai totdeauna ce învăța. Atâta răbdare câtă am văzut la el nu-mi amintesc să mai fi văzut la cineva în viața mea! Nu se grăbea niciodată, orice s-ar fi întâmplat, după cum spune cuviosul Antonie de la Optina: „Graba nu o vei găsi la un om smerit”.
Multă smerenie avea el, nu se angaja în discuții contradictorii. Odată a venit la mănăstire unul Posteuca – era basarabean și se ocupa cu stupii. El locuia în Putna, dar, sărmanul, își pierduse credința în Dumnezeu. Pentru că Părintele Iachint se ocupa și de stupii mănăstirii, se mai întâlnea cu acest Posteuca și-i mai dădea indicații pentru albine. Într-una din aceste zile s-a întâmplat să fiu și eu prin preajmă, iar acest Posteuca a încercat să ne lămurească în privința credinței; când am auzit ce vorbește l-am înfruntat, iar după ce a plecat l-am întrebat pe Părintele de ce nu i-a zis nimic. Mi-a răspuns: „Nu pot să fac aceasta”.
Descopereai la Părintele Iachint răbdare, smerenie și spirit de jertfă.
Prin plecarea lui la Domnul, cred că s-a stins cea mai luminoasă făclie din timpul nostru. Bunul Dumnezeu să-i facă parte de odihnă și, dacă a aflat îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu, să se roage și pentru mine, păcătosul!
Sfânta Mănăstire Sihăstria, 19 februarie 1999
