În Duminica Ortodoxiei, pe lângă părinții mănăstirii, la slujbă au participat un cleric din Basarabia și trei tineri din Liban și Siria, care au cântat în arabă „Sfinte Dumnezeule”. După Sfânta Liturghiei, au avut loc slujba de sfințire a icoanelor și procesiunea în jurul bisericii. La final, părintele stareț a vorbit despre importanța sfințirii vieții, pe drumul căreia icoanele ne sunt de folos, căci ne ușurează legătura cu sfinții și cu Dumnezeu.
La mulți ani în Hristos Domnul tuturor ortodocșilor!
Icoana, chezășia unirii omului cu Dumnezeu
Cuvântul Tatălui cel necuprins, din tine, Născătoare de Dumnezeu, S-a prins, întrupându-Se; și chipul cel întinat, la chipul cel dintâi întorcându-l, cu dumnezeiasca podoabă l-a amestecat. Deci, mărturisind mântuirea, îl închipuim cu fapta și cu cuvântul. (Condacul la Duminica Ortodoxiei)
„Dumnezeu S-a făcut om, ca pe om să-l facă dumnezeu”
Acest cuvânt al Sf. Atanasie cel Mare concentrează în el toată teologia Întrupării lui Dumnezeu, dar și rostul nostru pe acest pământ. Sf. Maxim Mărturisitorul arată măreția chemării noastre prin aceste cuvinte: „Dacă pentru aceasta S-a făcut Fiu al Omului și Om, Dumnezeu Cuvântul, Fiul lui Dumnezeu și Tatăl, ca să facă dumnezei și fii ai lui Dumnezeu pe oameni, să credem că vom ajunge acolo unde este Însuși Hristos, capul întregului trup”.
Prin urmare, omul are o chemare mai presus de fire. Locul lui este în sânul Sfintei Treimi, asemenea copilului în mijlocul familiei sale, aceasta arătând că măreția omului o depășește chiar și pe cea a îngerilor.
Postul Mare ne deschide ușile pocăinței, numită de Sf. Ioan Gură de Aur „întoarcerea în inima lui Dumnezeu”. Așadar, Postul Mare este pentru noi drumul de întoarcere în inima Tatălui. Oare ce drum poate fi mai drag și mai plin de bucurie și avânt pentru un copil, decât acela către tatăl său? Cu adevărat, un copil, când își vede tatăl, nu aleargă, ci zboară cu adevărat, și așa ar trebui să ne fie și nouă acest drum al Postului.
La începutul Postului Mare, prima duminică este numită „Duminica Ortodoxiei”, căci acum, după ce am petrecut o săptămână plină de căință față de păcatele noastre, ne întărim aducându-ne aminte cine suntem și încotro mergem.
Tot în această duminică, cinstim în mod deosebit sfintele icoane, ale Mântuitorului Iisus Hristos, ale Preacuratei Sale Maici și ale sfinților Săi.
Aceste două lucruri sunt strâns legate între ele, căci icoana ne arată în același timp și cine suntem cu adevărat și încotro ne îndreptăm, căci spune Sf. Maxim Mărturisitorul că dacă vrea cineva să afle cum anume l-ar vrea Dumnezeu-Tatăl să fie, atunci să se uite la Hristos, Fiul lui Dumnezeu.
Icoana este semnul iubirii veșnice a lui Dumnezeu față de oameni (Ieremia 31, 3), este întipărirea cuvântului că „Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 16).
Temeiul cinstirii icoanelor stă în Întruparea Fiului lui Dumnezeu, prin care S-a arătat oamenilor în chip material:
„Și Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr” (Ioan 1, 14).
De aceea, dacă Dumnezeu a putut fi cinstit în Trupul Său omenesc, El poate fi cinstit și în reprezentarea Sa iconografică, cinstea icoanei mergând către Cel reprezentat pe ea.
Cinstirea icoanelor este semnul omului duhovnicesc
Nimeni nu poate deveni sfânt fără ca mai întâi să se dovedească pe sine a fi om, iar începutul bun îl arată cinstirea familiei. Un copil bun, ascultător, face cinste familiei sale și bucurie tuturor, căci cei care-l privesc spun: „Fericiți părinții acestui copil, sigur va ajunge om mare!” Acest lucru are ca temei cuvântul lui Hristos: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, așa încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16). Iată că a fi fiu al lui Dumnezeu nu este greu, trebuie să fii mai întâi un om. Dar OM cu adevărat devine cel care înțelege că scopul vieții lui este mai înalt decât ceea ce se poate vedea la suprafață, cel care pune cele sufletești mai presus de cele trupești, cel care își aprinde inima după idealuri din ce în ce mai înalte, căci, cu cât îți dorești lucruri mai nobile și mai înalte, cu atât mai nobil și mai înalt ești.
Odată, un profesor le-a pus unor copii această întrebare: „De ce mulți oameni Îl caută pe Dumnezeu, dar nu toți Îl găsesc?” Iar o fetiță a răspuns astfel: „Mulți oameni Îl caută pe Dumnezeu dar nu-L găsesc, pentru că nu toți știu să citească pagina de sus a pământului!” Iată un om duhovnicesc! Cel care știe să privească dincolo de pământ...
Un om trupesc, privind la o icoană, va spune: „Acesta este un idol!”, căci ochii lui se vor opri mereu la ce este la suprafață. Un om duhovnicesc nu privește așa... pur și simplu la o icoană. El va privi întotdeauna prin icoană; ochii lui nu se vor opri la chipul pictat, ci se vor aținti la Persoana pictată. Astfel, ochii trupești devin ochi duhovnicești, căci icoana este ca o sabie cu două tăișuri: în mâna celui priceput ea va străluci, aducându-i acestuia cinste și biruință, dar în mâna celui nepriceput și greoi la minte se va face prilej de ocară, aducându-i în cele din urmă pieirea.
Cine înțelege sau măcar atinge cu mintea taina icoanei, acela este destoinic și gata a primi și Taina cea mare a Sfintei Treimi, căci înlăuntrul lui se vor auzi și vor deveni vii și lucrătoare cuvintele Mântuitorului Hristos: „Că Tatăl iubește pe Fiul și-I arată toate câte face El” (Ioan 5, 20).
Unui om duhovnicesc nu-i sunt ascunse tainele vieții, căci acestuia Dumnezeu îi descoperă toate ale Sale. Acesta este motivul pentru care spunem că icoana este deslușirea tainei înfierii omului.
Sf. Maxim Mărturisitorul spune că facerea omului este prelungirea în lume a iubirii din sânul Sfintei Treimi. A făcut Dumnezeu-Tatăl o ființă pe care s-o iubească așa cum Își iubește Fiul, iar această ființă – omul – să-L iubească pe El, Dumnezeu, ca pe un Tată. Iar noi, pictând icoana lui Hristos, dăm mărturie că această iubire este reală și a venit aproape de noi, S-a lăsat văzută și atinsă.
Icoana ne face să ne simțim acasă!
Odată, la Părintele Constantin Galeriu a venit un sectar, acuzându-l că este închinător la idoli, pentru că se închina unei poze. Părintele Galeriu, cu blândețea-i bine-cunoscută, i-a răspuns: „Lasă-mă să-ți povestesc o întâmplare din vremea în care am fost închis de comuniști pentru credință.
Se întâmpla la vreo câțiva ani de când fusesem arestat, iar atunci mă aflam la muncă silnică la Canal. Nu mai știam absolut nimic de familia mea și eram ars de dor și de îngrijorare. Atunci, cu îngăduința lui Dumnezeu, a fost adus, de la o altă închisoare, un fost vecin de-al meu. Acela, când a fost arestat, s-a gândit să ia cu sine în ultimul moment o poză cu familia mea. S-a gândit el, sărmanul: „Poate mă ajută Dumnezeu și o să-l întâlnesc pe Părintele Galeriu acolo și o să-i pot face măcar o mică bucurie!” Și așa s-a și întâmplat. Cine s-ar fi gândit?! Ei bine, când am văzut acea fotografie, m-au podidit lacrimile și am început s-o sărut pe toate părțile. Acum, vrei să-mi spui matale că pentru mine, atunci, acea poză nu a fost chiar familia mea? Nu a fost o simplă poză, căci ea mi-a adus aproape, lângă mine, toată familia!
„Icoanele sunt portretele de familie ale
lui Dumnezeu!”
...așa a spus un copil de numai 5 ani!
