Îi mulțumim Domnului Dumnezeului nostru, Care ne-a dat în ultimele două luni să sărbătorim venirea Lui în Trup ca om și arătarea Sa ca Dumnezeu Care S-a pogorât la noi pentru a noastră mântuire. După ce Iisus Hristos a împlinit lucrarea Sa mântuitoare murind pe Cruce și înviind din mormânt, și după ce S-a suit cu trupul la ceruri, de unde Se pogorâse, șezând de-a dreapta Tatălui, El L-a rugat pe Tatăl să trimită pe Sfântul Duh ca să Se sălășluiască în inima celor care Îl cheamă pe El, descoperindu-le lor pe Domnul Hristos Însuși, și aducându-le aminte de cuvintele și de învățăturile Lui. Duhul Sfânt ni-L descoperă pe Iisus Hristos în primul rând în Biserică, care este Trupul Lui, și pe care a vrut-o „Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel” (Efes. 5, 27), iar în Biserică Îl face prezent prin cuvântul Evangheliei Sale, în Trupul și Sângele Euharistiei Sale, în întâlnirea Lui cu frații Săi adunați în numele Lui, dar și în fiecare om, mai cu seamă în cei săraci, fără adăpost sau cu inimile zdrobite. Oriunde suflă Duhul Sfânt, El Îl descoperă pe Iisus, făcându-L prezent, deși ascuns, în toate religiile și în toate culturile.
Iisus, Emanuel, este tot timpul prezent aici și pretutindeni, prezent printre noi. El este tot timpul cu noi, gata să ne întâlnească. El Se bucură în bucuriile noastre, Se încântă de sfințenia noastră și plânge cu noi atunci când suntem în necazuri și în întristări. El plânge și când noi, păstori și păstoriți, nu ne îngrijim să trăim după învățătura Sa, și ori de câte ori păcatele noastre acoperă fața Lui sângerândă, și totuși plină de slavă, împiedicând astfel lumea să-L vadă în Biserica Sa și în noi.
Fraților, în această zi binecuvântată, în care crucea păstoririi Bisericii Antiohiei – măreață prin moștenirea sa istorică – mi-a fost încredințată, să ne unim forțele pentru a ne împărtăși de măreția ei și pentru a o împărtăși celorlalți. Și vom face aceasta în primul rând ascultându-L împreună pe Iisus, după cum ne rugăm în fiecare zi: „Învață-mă să fac voia Ta, că Tu ești Dumnezeul meu” (Ps. 142, 10).
Dumnezeu nu se bucură să vadă că unitatea pe care o dorește între fiii Săi se zdruncină și că turma Sa este dezbinată. Noi, împreună, suntem poporul lui Dumnezeu, popor binecuvântat, neam sfânt, preoție împărătească. Fiecare dintre noi trebuie să înmulțească talanții dăruiți lui de Duhul Sfânt în slujirea celorlalți. Păstorul este cel dintâi slujitor, care își pune viața pentru turma sa; el cunoaște pe fiecare după nume, precum Păstorul Cel Bun, Care Și-a dat viața pentru cei iubiți ai Săi. Păstorul nu poruncește „ca și cum ar fi cineva” (Epistola către Efeseni 3:1), după cum scrie marele Sfânt Ignatie al Antiohiei în epistola sa către locuitorii din Efes. Păstorul poruncește prin iubire și prin jertfă. El poruncește prin crucea pe care se urcă de bunăvoie, urmând exemplul Domnului său. El se îngrijește de talanții turmei sale. El vede ceea ce este bun pentru a-l spori. El ne cheamă pe toți să participăm la clădirea Împărăției lui Dumnezeu care începe aici, pe acest pământ, în Biserică. Și, la rândul ei, turma ar trebui, fără urmă de mândrie și de laudă de sine, să-și pună toate resursele și puterile în slujba Bisericii, adevărata noastră maică. În felul acesta, chipul lui Hristos se va descoperi sub ocârmuirea episcopului care îndeamnă cu statornicie la iubire și împreună slujire, „că unul este Învățătorul vostru: Hristos, iar voi toți sunteți frați” (Mt. 23, 8). Să împlinim această frățietate prin respect reciproc și să ne ridicăm deasupra nouă înșine, după chipul Domnului nostru Care ne-a iubit până la moarte.
Dumnezeu nu se bucură când vede că Biserica Sa, care este chemată să aibă grijă de toți, nu are suficientă grijă de săraci, acei „frați mai mici” pe care El i-a iubit, și nu îi consideră drept cei mai importanți beneficiari ai instituțiilor și proiectelor sale. Iisus vrea ca nimeni să nu sufere din cauza sărăciei, mai ales când vede că nouă nu ne lipsesc nici banii, nici resursele necesare. De ce nu ne stabilim țelul lăsat de Sfântul Ioan Gură de Aur, marele păstor din Antiohia: „Nu stăpâni peste nimic dintre ale tale. Ceea ce ai aparține și celorlalți. Sunt ale tale și ale aproapelui tău, ca și soarele, aerul și pământul” (Omilia 20 la Epistola a doua către Corinteni).
Hristos suferă când vede că mulți dintre noi, mai ales cei tineri, se îndepărtează, părăsesc turma sau devin indiferenți. Recâștigarea lor trebuie să fie prioritatea noastră de căpătâi. Astfel ne vom bucura de întoarcerea fiului risipitor și îl vom chema să își reia locul în lucrarea Bisericii. De ce nu căutăm în mod serios cauzele reale ale emigrației tinerilor noștri? De ce nu dezvoltăm metodele noastre pastorale pentru a ajunge la ei, convingându-i nu numai prin cuvinte, ci printr-o renaștere liturgică și o învățătură care să se concentreze pe inima tradiției noastre, eliberând de rutină unele dintre practicile noastre? Trebuie să găsim calea care îi va face pe ei să atingă adâncurile Liturghiei noastre celei pline de inspirație, să respire din ea, și să le arătăm că aceasta le va deschide multe posibilități pentru ca ei să pătrundă în inima lui Dumnezeu și a fraților. Avem înainte marea sarcină a modernizării metodelor noastre pastorale și a programului nostru educațional. O astfel de lucrare cere participarea preotului, a călugărului, a călugăriței și a laicatului, bărbați și femei. Această lucrare trebuie să se bazeze pe cunoașterea teologului și a specialistului în educație și pe munca celor care lucrează în domeniul pastoral și cel al asistenței sociale.
Tinerii și tinerele sunt comoara Bisericii, ambasadorii ei în lumea aceasta rapid schimbătoare. Ne dorim ca ei să-și asume acest rol de ambasadori cu toată seriozitatea și ca ei să știe că Biserica are nevoie de entuziasmul și de dăruirea lor. Trăsătura specifică a tinerilor este disponibilitatea lor de a-și dedica viața unui ideal. Trebuie să-i facem să-și dea seama de locul lor special în Biserica lui Hristos, Cel Care l-a iubit pe tânărul bogat și S-a întristat când acesta s-a dus de la El. Tinerii sunt bogați prin entuziasmul lor și prin multele daruri pe care Dumnezeu le-a revărsat asupra lor. Avem nevoie de ei și îi îndemnăm, prin dragostea noastră, ca întotdeauna să lucreze în ogorul Bisericii și să se considere responsabili de această lucrare alături de frații lor, îndeosebi alături de cei pe care Dumnezeu i-a chemat să aibă grijă de turma Lui. Dacă i-am iubi așa cum Hristos îi iubește, relația noastră cu ei ar deveni una de frățietate, de iubire și de respect reciproc. În felul acesta ei vor depăși orice opoziție dintre ascultare și autoritate și vor trăi ca fiii aceleiași familii, ascultându-i pe cei care ascultă de Hristos. Astfel, autoritatea devine ascultare și ascultarea devine o autoritate iubitoare.
Nu se bucură Dumnezeu să ne vadă atașați de litera lucrurilor, golind litera de duh și de viață. Noi știm că Biserica este vie prin Duhul Sfânt, Care o ajută să se adapteze fiecărei generații. Tradiția bisericească nu este un lucru inert care se repetă în mod automat, ci este un mijloc pentru mântuire și pentru înțelegerea Tainei dumnezeiești. Trăim într-o epocă în care tradiția este adeseori respinsă, și aceasta îi afectează negativ pe tinerii noștri. Biserica noastră ține pasul cu progresele epocii noastre pentru că Iisus Hristos vrea ca ea să dea mărturie despre El în toate timpurile. Dar pentru a ține pasul cu un timp ca al nostru trebuie înainte de toate să scuturăm praful care, din cauza păcatelor noastre, s-a depus pe Tradiție de-a lungul timpului, și apoi să ne străduim să restaurăm ceea ce este autentic în ea. Modernizarea este o binecuvântare care ne cheamă să reînviem fundamentale cultului și învățăturii noastre și să facem distincție între Sfânta Tradiție cea una și multele tradiții secundare de care adesea ne legăm. Mărturia Bisericii, în aceste vremuri, este aceea de a avea discernământ și de a alege. Modernitatea oferă multe lucruri. Trebuie să alegem ceea ce este bun în ea pentru a ne recâștiga oamenii care sunt din ce în ce mai mult atrași de ceea ce modernitatea le oferă în lumea largă. Biserica noastră nu trebuie să se teamă în a folosi mijloacele specifice timpului nostru pentru a-și moderniza metodele, pentru a construi poduri către copiii ei în modurile și expresiile pe care ei le înțeleg. Aceasta este ceea ce au făcut Sfinții Părinți când au folosit filosofia greacă, care era răspândită pretutindeni în timpul lor, pentru a transmite mesajul Evangheliei într-o limbă pe care poporul o înțelegea. Trebuie să le urmăm exemplul dacă este să rămânem credincioși transmiterii aceluiași mesaj. Credincioșia stă în a face ca viața lui Iisus Hristos să strălucească pe fețele noastre, în cultul nostru, și în toate aspectele Bisericii noastre așa încât oamenii să vadă în ea calea mântuirii. Oare nu este posibil să folosim, de exemplu, mijloacele audio-video și internet-ul pentru a ne moderniza educația? Sunt și alte multe exemple pe care nu le putem menționa aici dar către care îi rugăm pe tinerii noștri să ne conducă. În sfârșit, înnoirea nu înseamnă numai a moderniza textele și a le face înțelese în limbajul de astăzi, ci înseamnă să înnoim sufletul omului și să-l aducem mai aproape de chipul lui Iisus, cu toată atenția îndreptată spre El. Atunci, și doar atunci, modernizarea va interacționa cu inima omului și va conduce la mântuirea lui.
Fără îndoială, Dumnezeu se întristează de violența și de uciderea care astăzi au pătruns în multe regiuni, așa cum se întâmplă acum în iubita noastră Siria. Avem aici membri ai Bisericii noastre care au fost forțați să-și părăsească orașele și casele lor; au ajuns fără slujbă, și-au pierdut mijloacele de a se întreține. Dragostea este inamicul morții și al violenței, ori de unde ar veni ele. Trebuie să considerăm soarta celor fără adăpost ca pe soarta noastră și să-i ajutăm pe cei care suferă din cauza acestei situații tragice. Trebuie să le arătăm dragostea noastră, să facem tot posibilul pentru a-i mângâia. Iisus suferă în fiecare dintre ei; oare Îl vedem în ei? Oare n-ar trebui să ne punem în slujba lor prin a le dona o parte din ceea ce posedăm? N-ar trebui să fim „iconomii lucrurilor dumnezeiești”, așa cum spunea marele antiohian Sfântul Maxim Mărturisitorul? În această privință, trebuie să purtăm crucea țării noastre și să ne rugăm și să lucrăm pentru împăcare, frățietate, pace, libertate și dreptate în regiunea noastră, refuzând categoric orice fel de violență și ură.
Hristos Se întristează în primul rând când vede pe unii dintre noi, păstori și păstoriți, comportându-ne într-un mod cu totul străin de duhul Evangheliei Sale, făcând din moralitatea noastră o sminteală pentru mulți, în loc de a-i călăuzi pe oameni spre asemănarea cu Hristos. Nu ne rămâne decât să aducem atât o pocăință personală cât și una colectivă și de a ne pune toată încrederea în Dumnezeu, căutând iertarea Lui și având nădejde că El ne călăuzi pe calea Lui, pentru că „Cel care tânjește după Dumnezeu și își găsește odihna și mângâierea în El, Dumnezeu poate fi văzut în el pentru că Dumnezeu este în toate creaturile”, după cum spune Sfântul Ioan Damaschinul. De aceea trebuie să scoatem în evidență importanța unei educații bune a clericilor, străduința pentru a găsi și a forma păstori după inima lui Dumnezeu, serioși, devotați misiunii preoțești și lucrând cu osârdie în ogorul Bisericii, ogor pe care Dumnezeu ne cheamă cu insistență să-l lărgim. De aceea îi chem pe tinerii noștri să se apropie de această slujire bisericească cu smerenie, cu stăruință și cu nețărmurită dragoste de Dumnezeu, aducându-și aminte de cuvintele Domnului către Petru: „Dacă mă iubești, paște oile mele” (cf. In. 21, 15). Iar pentru a-i ajuta pe acești preoți în misiunea lor ne vom strădui să-i îmbrățișăm și să veghem pentru a-i pregăti și a-i înzestra cu tot ce trebuie pentru reușita slujirii lor și pentru întreținerea lor. Comunitatea are un mare rol în acest sens.
În acest context, monahismul joacă un rol central în înnoirea Bisericii și în viața ei spirituală. Suntem recunoscători că în ultimii 50 de ani, cu ajutorul lui Dumnezeu, am redobândit în Patriarhia noastră, care a trăit nașterea monahismului în primele epoci ale creștinătății, aceste „oaze duhovnicești” – obștile monahale. Avem nevoie de mănăstiri ai căror viețuitori să trăiască cu adevărat în comuniune frățească în rugăciune, nevoință și muncă, purtându-ne și pe noi în rugăciunile lor. Suntem convinși că rugăciunile lor arzătoare ocrotesc întreaga lume și întăresc Biserica în împlinirea misiunii ei.
Iisus vrea ca „toate să se facă cu cuviință și după rânduială” (1 Cor. 14, 40). Respectăm instituțiile și legile noastre, ne străduim să le actualizăm dacă este nevoie, și încercăm să dăm la o parte obstacolele care stau în calea bunei lor aplicări. Canoanele nu sunt legi rigide. Ele sunt expresia vieții Bisericii și a relației ei cu Domnul. Totuși, trebuie să facem ca instituțiile pe care ni le-a dăruit Dumnezeu prin strădania înaintașilor noștri să fie mai conștiente de provocările societății moderne consumeriste. Aceste instituții trebuie să continue să respire din Tradiția noastră și din Duhul manifestat în ea. Dacă facem aceasta, atunci dialogul cu lumea va deveni mai ușor și copiii noștri vor fi mai bine pregătiți pentru a face față provocărilor modernității și se vor familiariza, fără teamă, cu aspectele ei pozitive. Singurul temei pentru a justifica existența instituțiilor în sânul Bisericii – chiar dacă au și un important rol social și cultural – este ca ele să dea mărturie despre Iisus și să răspândească învățăturile Lui în felul lor propriu.
Dumnezeu a dorit ca Biserica Lui să fie lumina lumii, iar lumina nu se pune sub obroc, ci ea trebuie să lumineze mințile și inimile oamenilor. Trebuie să mobilizăm toate resursele noastre și să îi punem în acțiune pe toți frații noștri pentru ca ei să-și slujească mama, Biserica noastră Antiohiană, pentru ca ea să-și mențină lumina strălucitoare aprinsă în trecut de Scaunul nostru apostolic. În acest sens, amintim de rolul important al Institutului Teologic „Sfântul Ioan Damaschin” și al Universității Bisericii noastre ortodoxe, Universitatea din Balamand, în înnoirea viziunii pastorale, în ieșirea din autosuficiența noastră, în oferirea de noi posibilități și în găsirea răspunsurilor corecte la provocările urgente care stau înaintea generației noastre și a instituțiilor noastre.
Îl bucurăm pe Domnul atunci când lucrăm toți împreună, păstori și păstoriți, pentru întărirea unității dintre Bisericile ortodoxe, pentru pregătirea așteptatului Mare Sfânt Sinod și rezolvarea provocărilor care le îndepărtează de sobornicitatea lor. În această privință nu putem uita de rolul fundamental al Patriarhiei Ecumenice. În ce ne privește, în Antiohia, vom rămâne o punte de legătură între toți și vom sprijini toate deciziile luate prin consensul tuturor Bisericilor. De asemenea, ne angajăm să căutăm soluții pentru ca chipul lui Iisus să se manifeste în Biserica Sa, spre mântuirea lumii, lăsând deoparte orice slavă lumească.
Iisus plânge văzând dezbinările din lumea creștină și distanța care îi separă pe membrii ei, ca și slăbirea lucrării ecumenice din ultimii ani. Trebuie să ne rugăm împreună cu Iisus și cu toți frații Lui pentru ca „toți să fie una” (In. 17, 21). Trebuie să înțelegem că această unitate este o condiție necesară pentru ca „lumea să creadă” (In. 17, 21). Îndepărtarea oamenilor de la credință, dezinteresul lor față de iubirea lui Dumnezeu, încrederea lor în oameni și nu în Dumnezeul Care i-a creat după chipul Său, chemându-i la asemănarea cu El și oferindu-le calea către îndumnezeire, este îngrijorătoare. Aceste tendințe ne îndeamnă să încercăm să instaurăm treptat armonia între bisericile Orientale și cele Occidentale și să întărim cooperarea pe tărâmul lucrării sociale și pastorale. Trebuie să încurajăm dialogul, să ne cunoaștem mai bine unii pe alții și să luam inițiative curajoase pentru a ajunge, la vremea rânduită de Dumnezeu, să ne împărtășim dintr-un singur potir. Numai atunci vom putea să le spunem celor care ne întreabă de credința noastră: „Vino și vezi” (In. 1, 46), vino și vezi cum dragostea noastră unii pentru alții izvorăște din dragostea noastră pentru Cel Care ne-a iubit mai întâi și Și-a dat viața pentru toți.
Dumnezeu nu Se bucură când vede coabitarea cu necreștinii cu care împărțim aceeași țară înrăutățindu-se și chiar dispărând în anumite locuri din diferite motive, din motive politice, din cauza tendințelor fundamentaliste, motive care nu au nicio legătură cu religia. Dragostea nu cunoaște teamă sau vrăjmășie, ci „îndelung rabdă… nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește… Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr” (1 Cor. 13, 4-8). Dragostea este scutul și arma noastră. Noi, antiohienii, suntem o Biserică Orientală înrădăcinată în răsăritul nostru arab. Împreună cu frații noștri musulmani suntem fiii acestui pământ bun. Aici ne-a vrut Mântuitorul pentru a mărturisi Numele Lui Cel Sfânt, și în acest pământ trebuie să rămânem, încurajând coexistența decentă și respectuoasă, refuzând orice fel de ură, teamă și aroganță. Dragii noștri frați musulmani, noi nu suntem doar părtașii aceluiași pământ și aceluiași destin. Împreună am construit civilizația acestui pământ și am luat parte la făurirea culturii și a istoriei sale. Să lucrăm împreună pentru a păstra această prețioasă moștenire. Noi suntem părtași, de asemenea, în adorarea aceluiași Unul Dumnezeu, Dumnezeul Adevărat, Lumina cerurilor și a pământului.
Suntem o Biserică și nu doar o confesiune printre multe altele. Biserica include confesiunea și nu o neagă, dar Biserica nu este o confesiune ale cărei preocupări nu trec de granițele ei. Aceasta pentru că Domnul nostru ne-a rugat să iubim pe toată lumea și să căutăm binele comun. Aceasta nu înseamnă că ar trebui să neglijăm preocupările comunității care constituie mediul social al Bisericii noastre. Trebuie să ne îngrijim, potrivit unui duh evanghelic deschis, de toate componentele ei. Fără încetare ne rugăm pentru toți membrii ei pentru că în felul acesta „îi conducem la Dumnezeu” (Sf. Ignatie al Antiohiei). Vrem să-i ascultăm și să încercăm să le rezolvăm problemele și greutățile. Știm că mulți dintre membrii ei emigrează pentru că se tem și se neliniștesc în legătură cu soarta lor; ei emigrează căutând o viață mai bună. Biserica trebuie să se preocupe în mod serios de aceste probleme care se află în centrul misiunii ei, folosind toate capacitățile disponibile, toate resursele și bunurile ei pentru a-i ajuta pe copiii ei să rămână în această regiune. În ceea ce îi privește pe cei care au emigrat deja sau sunt în proces de emigrare, Biserica trebuie să găsească modalități de păstorire a lor în străinătate, în arhidiocezele antiohiene respective. Permanent trebuie să-i chemăm să fie „următori ai lui Hristos, precum și El este următor Tatălui” (Sf. Ignatie de Antiohia, Epistola către creștinii din Filadelfia, 7, 2), amintindu-le că sunt „împreună-călători și purtători de Dumnezeu” (Sf. Ignatie de Antiohia, Epistola către creștinii din Efes, 9, 2). Fără Dumnezeu și fără întoarcerea către El cu smerenie deplină, toate adunările omenești sunt zadarnice, fără prezent și fără viitor.
Frații mei, fiii mei, preocuparea noastră comună este să-I bine-plăcem lui Dumnezeu. Aceasta este cea mai importantă provocare pentru membrii Sfântului Sinod Antiohian, pentru arhidiocezele noastre din Siria, Liban și din diaspora și pentru toți credincioșii Bisericii noastre. Scaunul Antiohian este unul și ne vom strădui ca el să rămână unit, ba chiar să strălucească din ce în ce mai mult. Arhidiocezele noastre sunt și ar trebui să rămână deschise una față de cealaltă și ar trebui să coopereze la toate nivelurile. Ele trebuie să fie deschise față de celelalte Biserici ortodoxe, față de bisericile creștine surori, și față de toți oamenii de bună-credință. Scopul Patriarhiei noastre Antiohiene este ca Hristos să nu Se rușineze de noi. Pentru a-l împlini trebuie să conlucrăm prin dragoste și unitate. Ajutați-mă să-l împlinim! Doar așa Biserica noastră slujitoare va străluci prin lumina Lui și va fi un semn al păcii și al comuniunii, arătându-se ca un exemplu demn de urmat de către această lume care-și caută sensul existenței. Știm prea bine că acest sens se află în noi, dar este adesea ascuns sub patimile și păcatele noastre. Cu smerenie și frățietate chem toate arhidiocezele noastre să se unească activ și să scuture praful de pe mărgăritarul de mult preț ce le-a fost încredințat. Prin solidaritatea, colaborarea și participarea tuturor membrilor acestor arhidioceze vom da mărturie împreună despre Dumnezeu și despre Singurul nostru Domn, Care ne-a răscumpărat cu Scumpul Său Sânge, și Care vrea ca Biserica Antiohiei, acolo unde pentru întâia oară ucenicii s-au numit creștini, să-și recapete rolul ei pionier pe care l-a avut în vechime.
În încheiere, aș dori să mulțumesc, în numele meu și al Sfântului Sinod, cârmuitorilor și popoarelor Siriei și ai Libanului, asigurându-i că tot ceea ce se întâmplă în aceste țări ne mișcă până în adâncul inimii. Rog pe Dumnezeu să-i păzească de tot răul, de violență și de distrugeri și să-i călăuzească spre pace și o viață decentă.
Cuvântul Sfântului Sinod al Antiohiei prezentat de Preasfințitul Gheorghe, Mitropolitul Muntelui Libanului
Du-te la poporul tău și spune-i cuvintele Domnului, „ori te-or asculta, ori nu te-or asculta”! (Iez. 2, 5) De unde ai, Preafericite, să ne spui cuvintele Domnului? Îmi aduc aminte că Biserica, atunci când te-au adus la Sfântul Altar ca să fii hirotonit episcop, a pus Sfânta Evanghelie deschisă peste capul tău ca să arate tuturor că cuvântul tău vine numai din această Evanghelie nu din lumea ta, nici dintr-un sentiment omenesc, pentru că nimic nu te călăuzește decât cuvântul lui Dumnezeu care a coborât peste tine o dată pentru totdeauna din cartea lui Dumnezeu.
Nu te-am așezat, prin bunul nostru plac sau al tău, pe un scaun pe care l-am făcut noi. Domnul tău ți-a zis: „Ioane! Să ai grijă de turma Mea din cele ce ți-am dat Eu, nu din ce ai tu în umanitatea ta”. Umanitatea ta te face să spui: „O, Doamne, eu sunt robul Tău, eu sunt robul Tău și fiul roabei Tale” (Ps. 115, 7).
Dacă vei gândi astfel, vei deveni un învățător, și în acest fel învățătura te ridică prin smerenie la putere și la demnitate și îți dă toiagul prin care aperi de slăbiciune și de ignoranță turma ta cea răscumpărată ducându-o în locuri înalte în slava lui Dumnezeu.
Ia aminte că Sfânta Evanghelie ne-a fost dată nouă ca să devină fiecare dintre noi o Evanghelie vie, cuvântul lui Dumnezeu. Tot ceea ce spun oamenii despre demnitatea și autoritatea episcopului trebuie interpretat în felul următor: nu există putere decât prin cuvânt. Cuvântul este cel care revelează înțelepciunea lui Dumnezeu. Noi, episcopii, nu suntem învățători și administratori ai banilor și ai economiei. Noi devenim învățătorii Evangheliei dacă ne supunem ei și o mestecăm, adică dacă devenim noi Evanghelii în adâncul sufletelor noastre.
Cine nu se supune în neputința sa acestei Evanghelii, nu-și are locul printre noi, și-a pierdut adresa, și merge cu demnitatea sa unde vrea. Cei care iubesc pe Hristosul nostru Iisus, și cei care nu-L iubesc trebuie să se despartă ca să rămână casa lui Dumnezeu curată și neatinsă.
De asemenea, reînnoirea, Preafericite! Așezarea ta în fruntea marelui oraș al lui Dumnezeu, Antiohia, este un lucru care ți-a venit ție de sus ca să-i alungi afară pe tâlhari din templu, făcându-l un loc cinstit și vrednic de prezența Domnului. Amintește-i fiecăruia dintre cei care au greșit că de azi nu mai este loc pentru slăbiciune și trădare „Cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi” (2 Cor. 5, 17). Vom face toate cele cu putință, cu multă asprime dacă este nevoie, ca să păstrăm cămașa lui Hristos fără cusătură. Vremurile răului au trecut și zorii învierii s-au arătat.