În ședința Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 6-7 iunie 2016 s-a hotărât canonizarea Mitropolitului Iacob Putneanul al Moldovei, cu ziua de prăznuire 15 mai, și a colaboratorilor săi, Cuvioșii Sila, Paisie și Natan, cu ziua de prăznuire 16 mai.
Viața Sfântului Mitropolit Iacob Putneanul
Mitropolitul Iacob Putneanul a fost un mitropolit sfânt al Moldovei, un ctitor al învățământului românesc și un ales părinte duhovnicesc, care a vegheat asupra vieții monahale de la Mănăstirea Putna și așezămintele ei, Sihăstria Putnei, Sihăstria Ursoaia și așezământul din jurul Bisericii Dragoș Vodă, numit „Mănăstirea veche”, la mijlocul și în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.
Viața și faptele sale sfinte nu au rămas ascunse sub obroc, ci sunt o pildă de slujire a lui Dumnezeu, din toată inima și din toată puterea, prin toate darurile pe care Acesta i le-a dăruit marelui ierarh.
Mitropolitul Iacob s-a născut la 20 ianuarie 1719 și, la numai 12 ani, în 1731, a intrat în viața monahală la Mănăstirea Putna. În atmosfera duhovnicească a mănăstirii, o adevărată școală monahală cu părinți duhovnicești care transmiteau arta și responsabilitatea viețuirii în Dumnezeu de la o generație la alta, s-a format părintele duhovnicesc pe care îl arată faptele și scrierile sale de mai târziu.
Acest tânăr cu înțelepciune de bătrân și viață aleasă a fost tuns în schima mică în 24 martie 1733, și apoi hirotonit diacon. A fost hirotonit întru preot la numai 17 ani, a fost ales egumen al Mănăstirii Putna la 25 de ani și episcop de Rădăuți la 26 de ani. După doar cinci ani, vrednicia și râvna sa au fost hotărâtoare pentru mutarea sa în scaunul de mitropolit al Moldovei de la Iași. Între 1750 și 1760, desfășoară o intensă activitate pastorală și socială, promovează cultura și tiparul românești și veghează la traducerea de cărți folositoare de suflet. Reușește să deschidă și aici o tipografie, unde în 10 ani a tipărit mai bine de 15 cărți de slujbă și de învățătură în limba română. Ele s-au folosit în bisericile și în mănăstirile din toate zonele locuite de români și au fost de un deosebit folos în apărarea identității ortodoxe a românilor din Transilvania.
Suflet din sufletul poporului, Sfântul Iacob s-a îndurerat pentru neștiința de carte a păstoriților săi, deoarece „din creșterea copiilor, ca dintr-o rădăcină bună sau rea, toată viața curge”. De aceea, înființează școli, tipărește cărți de învățătură sau de slujbă. Astfel, în 1755 tipărește Bucvarul, primul Abecedar tipărit în Moldova. La propunerea sa, în 1759 se înființează pentru copiii satului Putna prima școală elementară rurală din Moldova atestată documentar, îngrijită de monahii de la Putna și în special de arhimandritul Vartolomeu Mazereanu, școală care funcționează fără întrerupere până în ziua de astăzi.
Ajuns cel dintâi ierarh al țării, mitropolitul a pus în practică cuvântul Mântuitorului Hristos: „Dacă cineva vrea să fie întâiul, să fie cel din urmă dintre toți și slujitor al tuturor” (Marcu 9, 35). Nu numai că a zidit sufletește poporul, dar, când a fost nevoie, s-a luptat fără cruțare de sine pentru apărarea lui. În perioada foarte dificilă a domniilor fanariote, a intervenit împreună cu ceilalți ierarhi ai țării pentru eliminarea mai multor impozite foarte împovărătoare, în primul rând a văcăritului, legând cu blestem pe domnii țării să nu revină asupra acestora. Mitropolitul Iacob a intrat astfel în conflict direct cu unii conducători politici din acei ani. Pentru aceasta, Sfântul mitropolit nu a pregetat să-și pună sufletul pentru turma sa cuvântătoare, renunțând în cele din urmă la scaunul mitropolitan, în anul 1760. Cuvintele spuse atunci reprezintă crezul vieții sale: „Și-au luat ziua bună de la domn și de la toți boierii pământului, zicându-le: iată că m-am lepădat și de mitropolie, și de cinste, și de toate ale acestei lumi, numai focul jurământului să nu-l iau în cap și în suflet, și socotiți că suntem musafiri acestei lumi, și în ceea lume avem a trăi și a răspunde de toate faptele noastre și fiți sănătoși”. Tot poporul, boieri și oameni simpli, au plâns amarnic la plecarea sa de la Mitropolie, căci știau că un mare păstor pleca de la ei.
Retrăgându-se în ultima parte a vieții la mănăstirea sa de metanie, Mitropolitul Iacob continuă aici actele de ctitorire începute în perioada cât a fost mitropolit în scaun, refăcându-o aproape în întregime. În lucrarea de rectitorire a fost sprijinit de către monahii mănăstirii și cei ai sihăstriilor, în special de Cuviosul Sila. Tot din osteneala Mitropolitului Iacob se păstrează până astăzi catapeteasma din biserică și ferecătura de la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Cu purtarea lui de grijă a fost ridicat turnul de la intrare. Toate acestea au făcut din el al doilea ctitor al mănăstirii.
În lucrarea sa pastorală și misionară, Mitropolitul Iacob nu a fost singur. Doar sprijinindu-se unul pe altul, lucrându-și fiecare talantul dat de Dumnezeu, Mitropolitul Iacob și monahii putneni, între care s-au remarcat arhimandritul Vartolomeu Mazereanu și Cuvioșii Sila și Natan, au reușit să scrie o pagină sfântă în istoria zbuciumatului secol al XVIII-lea din Moldova, fiind împreună-ctitori ai vieții monahale putnene. Împreună-lucrarea lor reprezintă un model de comuniune între ierarh și monahi, model care a bineplăcut lui Dumnezeu, Cel care i-a ajutat să îl plinească și Cel care îi odihnește împreună în rândurile sfinților. Ei reprezintă un model viu de unitate și de comuniune.
Pe lângă purtarea de grijă față de Mănăstirea Putna și de așezămintele ei, Mitropolitul Iacob a ajutat, până la a fi considerat al doilea mare ctitor, și alte mănăstiri și biserici, cum ar fi Mănăstirea Doljești, biserica Sfântul Dumitru din Suceava, Catedrala episcopală din Suceava și Catedrala mitropolitană din Iași, Mănăstirea și spitalul Sfântul Spiridon din Iași. Prin sprijinul și sfatul pe care le-a acordat negustorilor români din Suceava, a ajutat să renască acest oraș în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.
Retragerea la mănăstire i-a fost prilej de adâncire în rugăciunea curățitoare de păcate și luminătoare de suflet. Cu câțiva ani înainte scrisese: „dumnezeiasca rugăciune, aducând lumina lui Hristos în sufletele noastre și risipind dintru dânsul negura ce-l vatămă pe el, îl face mai apoi cu mult mai luminat decât soarele, căci aievea știut este că cel ce vorbește cu Dumnezeu este mai sus de moarte și de stricăciune” (Prefața la Antologhion, Iași, 1755).
Acum avea liniște și răgaz mai mult decât în scaunul mitropolitan. A râvnit întreaga viață la frumusețea și adâncurile vieții sihăstrești, dar nu a putut să o îmbrățișeze cu totul, căci Dumnezeu i-a rânduit slujirea arhierească, iar după retragere a fost nevoie să fie în continuare păstor de suflete în toate privințele. Acest dor adânc l-a exprimat tuturor și l-a împlinit cu cinci zile înainte de a trece la cele veșnice.
Pe 11 mai 1778, a mers la Sihăstria Putnei și a primit tunderea în schima mare prin duhovnicul și colaboratorul său de decenii, Cuviosul Natan, primind numele de Eftimie, după Sfântul Eftimie cel Mare, marele îndrumător al călugărilor, pe care l-a cinstit în mod deosebit toată viața sa și în a cărui zi de pomenire, 20 ianuarie, se născuse. Pe 15 mai 1778 a trecut cu pace la Hristos Domnul.
Purtându-și cu râvnă și cu demnitate crucea slujirii arhierești și cu blândețe și smerenie pe aceea de a fi prigonit pentru dreptate, jertfindu-se pe sine pentru popor, Mitropolitul Iacob și-a închinat întreaga viață slujirii Bisericii, luminării poporului prin Sfintele Taine, rugăciune, educație și cateheză, apărării celor nedreptățiți și promovării culturii și spiritului românesc. Multa lui osteneală și slujirea jertfelnică de păstor l-au adus cu suflet curat în brațele lui Hristos.
A fost înmormântat în pridvorul mănăstirii sale de la Putna, ca nou ctitor al ei.
Activitatea pastorală și misionară a Mitropolitului Iacob și a celor împreună-lucrători cu el, dintre care Cuvioșii Sila, Paisie și Natan sunt cinstiți ca sfinți, reprezintă un model de comuniune și unitate între ierarhi și monahi, între clerici și laici, între instituții civile și instituții bisericești, între clerul de mir și clerul monahal, între laici și monahi. Sub ascultarea Mitropolitului Iacob, colaboratori din toate cinurile bisericești și din toate straturile sociale au lucrat împreună spre binele comunității și spre mântuirea lor.
Prin darurile bogate cu care Dumnezeu l-a înzestrat și pe care el cu râvnă și fără de odihnă le-a pus în lucrare, Mitropolitul Iacob a arătat în faptă unitatea și complementaritatea dintre cultură și cult, dintre preocuparea dreaptă pentru cele materiale și pentru cele spirituale, dintre viața implicată social și viața de rugăciune, dintre viața de obște și viața sihăstrească și binefacerile pe care conlucrarea acestora le aduce. Minunat este Dumnezeu întru sfinții Săi, Dumnezeul părinților noștri!
Descărcați Acatistul Sfântului Ierarh Iacob Putneanul
Cuvinte duhovnicești ale Sfântului Mitropolit Iacob Putneanul
„Nu te bucura de nimic întru acest veac al plângerii și trecător, de vreme ce toate sunt întru dânsul nestătătoare și fățarnice, toate sunt întru dânsul mincinoase și schimbătoare. Ci, de voiești a te mângâia, numai întru Domnul te mângâie; de voiești a te bucura, numai întru Domnul te bucură; că bucuria trupească degrabă piere, iar bucuria Domnului rămâne în veci.”
„Învățătura este asemenea cu florile cele mirositoare, iar cel neînvățat este asemenea copacului celui uscat.”
„Dacă nu veți face așa după cum vă învățăm noi, vă veți socoti ca niște ucigași feciorilor voștri, iar urmând poruncii și învățăturii noastre, veți avea nădejdea a vă bucura și a vă veseli de fiii voștri ca de niște înțelepțiți de Dumnezeu și ei vă vor pomeni pe voi.”
Citiți mai multe Cuvinte duhovnicești ale Sfântului Iacob Putneanul.
Viața Sfântului Cuvios Sila
Cuviosul Sila s-a născut în jurul anului 1697 și a intrat din copilărie în mănăstire, la Schitul Orășeni, din Botoșani. După ce a murit părintele duhovnicesc al acestui schit, cândva în jurul anului 1714, Cuviosul Sila a venit la Schitul Sihăstria Putnei. Aici este călugărit de către părintele duhovnicesc al Sihăstriei Putnei, Teodosie. După ce acesta trece la cele veșnice, este ales un nou părinte duhovnicesc al schitului, starețul Dosoftei, care rânduiește să fie hirotonit diacon și apoi preot, iar după aceea să fie tuns în schima cea mare. În octombrie 1731, mitropolitul Antonie al Moldovei dă binecuvântare ca ieroschimonahul Sila să fie de ajutor bătrânului stareț Dosoftei de la Sihăstria Putnei.
Cuviosul Sila a fost dăruit de Dumnezeu cu darul propovăduirii, cuvântul său pătrunzând în inimile oamenilor și lucrând acolo iubirea de Dumnezeu și de aproapele. Ca un nou Gură de Aur, Cuviosul Sila a fost un dascăl al milosteniei, învățând pe cei bogați să sporească duhovnicește prin dăruirea celor materiale. Starețul Dosoftei îl trimite la boierii din Moldova, pentru a obține obiecte necesare bunei rânduieli a slujbelor, iar mai târziu, Mitropolitul Iacob îl va trimite în Țara Românească pentru a strânge fonduri necesare refacerii Mănăstirii Putna. Alături de acest sprijin însemnat pentru mănăstire, Cuviosul Sila va ajuta mai târziu mănăstirea și în alte moduri, astfel încât va fi socotit între ctitorii noi ai mănăstirii din veacul al XVIII-lea, ca un adevărat înnoitor al ei.
În 1753, după trecerea la Domnul a starețului Dosoftei, Mitropolitul Iacob îl numește pe Cuviosul Sila stareț al schitului. Cuviosul Sila a continuat să se îngrijească cu multă râvnă atât de viața duhovnicească a viețuitorilor de la schit, cât și de starea materială a acestuia.
În 1775, în urma ocupării nordului Moldovei de către Imperiul Austriac, mănăstirea și sihăstria ei pierd legătura cu Moldova, inclusiv cu cei care le sprijineau din punct de vedere material, rămași dincolo de noua graniță. O perioadă de mari lipsuri materiale și de presiune duhovnicească a cuprins Biserica și monahismul din această regiune. Doar trei mănăstiri vor rămâne deschise, celelalte mănăstiri și toate schiturile, inclusiv Sihăstria Putnei, fiind închise.
În 23 aprilie 1783 și-a dat sufletul în mâinile Mântuitorului Hristos, după o viață în care s-a străduit să Îl slujească întru totul și după durerea pricinuită de asuprirea duhovnicească a monahismului pe care o trăise în ultimii ani ai vieții.
Viața Sfântului Cuvios Paisie
Despre viața Cuviosului Paisie înainte de a fi viețuitor al Sihăstriei Putnei știm puține lucruri. Dintr-o mărturie a sa din 30 mai 1765, pe când era deja viețuitor la sihăstrie, Sfântul Paisie a fost egumen la Mănăstirea Sfântul Ilie în vremea domniei lui Constantin Cehan Racoviță (1749–1753; 1756–1757) și a fost mutat la Mănăstirea Râșca, după care a ajuns la Sihăstria Putnei.
Tradiția spune despre el că era ca un stâlp de foc, sprijinind pe toți cei din jur ca un povățuitor adevărat. De asemenea se spune despre dânsul că primise de la Hristos, Păstorul cel Bun, darul cel mare al înainte-vederii, care, adăugându-se la noianul de virtuți l-au făcut să fie cunoscut și cinstit de către toți ca un adevărat pastor.
În 16 decembrie 1784 Cuviosul Paisie s-a strămutat cu pace la cele veșnice.
Viața Sfântului Cuvios Natan
Cuviosul Natan s-a născut în zona Pașcanilor și a fost multă vreme viețuitor la Mănăstirea Putna, fiind eclesiarhul mănăstirii și purtând numele de Nathanail. Apoi s-a retras la sihăstria mănăstirii, dornic de mai multă liniște, și a fost tuns în schima mare cu numele de Natan.
În primăvara anului 1781, la 10 martie, Cuviosul Sila, simțindu-și trecerea din această viață aproape, hotărăște, „împreună cu cinstiții și cuvioșii frați”, să lase în urma sa, ca „stareț și părinte fraților și purtător de grijă al acestui sfânt și dumnezeiesc și liniștit lăcaș” pe „cuviosul Nathan duhovnicul”.
Cuviosul Natan a fost renumit ca duhovnic iscusit, fiindu-i părinte duhovnicesc și Mitropolitului Iacob. Totodată, viețuitorii mănăstirii, împreună-nevoitori cu el, îl cinsteau ca pe cel care era păzitor și păstrător al bunelor rânduieli și al datinilor străbune.
De asemenea, el a fost înzestrat de Dumnezeu cu darul caligrafierii. Cu multă râvnă pentru a copia cărți de slujbă și cărți de învățătură duhovnicească, s-a ostenit realizând numeroase lucrări.
După ocupația austriacă și instituirea cordonului care rupea legăturile dintre Bucovina și Moldova, Cuviosul Natan se străduiește să mențină viața sihăstriei în aceste condiții vitrege, trimițând o serie de scrisori în anii 1782–1783 pentru a cere sprijin material. Totuși, lipsa celor materiale nu s a depărtat de la ei, așa cum nu s au luat nici smerenia și pacea care o însoțesc.
Cuviosul Natan s-a mutat cu pace la cele veșnice în 26 decembrie 1784.
Familia duhovnicească a monahilor putneni în secolul al XVIII-lea
În secolul al XVIII-lea, mai ales în perioada 1750–1775, pe lângă Mănăstirea Putna au funcționat două sihăstrii, Sihăstria Putnei și Sihăstria Ursoaia, dedicate vieții sihăstrești, și un așezământ numit Mănăstirea veche (în jurul bisericii Dragoș Vodă, la est de mănăstire), orientat spre activități cărturărești.
Ansamblul monahal al mănăstirii și al așezămintelor ei este redat în tabloul realizat în perioada 1761–1768, ca urmare a activității de rectitorire a mănăstirii desfășurate de Mitropolitul Iacob Putneanul.
Temeiurile istorice arată că, în secolul al XVIII-lea, monahii viețuitori la Mănăstirea Putna și în așezămintele ei (Sihăstria Putnei, Sihăstria Ursoaia, Mănăstirea veche) au alcătuit o familie duhovnicească unică, descrisă de expresia mitropolitului Iacob Putneanul: „o casă sunt”.
Rostul și slujirea mănăstirii în ansamblul viețuirii de la Putna este exprimat cel mai bine în cuvintele mitropolitului Iacob: mănăstirea este „maica și clironomia” sa, după cum scrie în prima parte a testamentului său. Clironomie înseamnă moștenire. Așadar, relația lui cu mănăstirea este că se naște duhovnicește din ea, iar ea moștenește rodul său duhovnicesc. Mănăstirea este maică duhovnicească și moștenitoare a tuturor așezămintelor ei.
Cele două sihăstrii sunt locuri ale nevoinței duhovnicești mai înalte, în care părinții mănăstirii doritori de liniștea isihiei și care sunt capabili să poarte nevoința pustnicească și primesc binecuvântare se retrag, putând primi și viețuitori de la alte mănăstiri. Ca semn al înțelegerii idealului nevoinței celei mai înalte, unii dintre părinții mănăstirii ale căror ascultări îi împiedică să se dedice vieții sihăstrești vin la Sihăstria Putnei pentru a primi aici schima monahală, precum Mitropolitul Iacob și episcopul Dositei Herescu, ori chiar schima mare, cum a făcut Mitropolitul Iacob. Trebuie spus că, în general, în secolul al XVIII lea, pe lângă marile mănăstiri s-au dezvoltat sihăstrii.
Familia monahală putneană cunoaște dezvoltări și restrângeri, ambele în jurul vetrei mănăstirii. Până la 1775, secolul al XVIII-lea a fost unul al dezvoltării. Practic, acum ies la lumină Sihăstria, Ursoaia și se reia viața la Mănăstirea veche. În schimb, sfârșitul acestui secol a însemnat o restrângere la vatra mănăstirii a casei monahale, prin închiderea Sihăstriei și încetarea viețuirii la Ursoaia și la Mănăstirea veche. Acestea s-au întâmplat din cauza faptului că regimul austriac a restricționat drastic viața monahală din nordul Moldovei, devenit o nouă provincie a Imperiului Austriac, sub numele de Bucovina, în care, din circa 800 de călugări existenți înainte de anexare, vor rămâne în jur de 8% în secolul următor.
Relațiile dintre membrii familiei duhovnicești a Mănăstirii Putna și a așezămintelor ei în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea arată că această familie monahală a avut drept întâi-stătător pe Mitropolitul Iacob Putneanul. El este părintele la care viețuitorii mănăstirii și ai așezămintelor ei se raportează ca la un mai-mare, un părinte de care ascultă, de la care cer binecuvântare. El este cel care veghează asupra unității, el este cel care binecuvintează diferite acțiuni care țin de specificitatea unuia dintre așezăminte.
Unitatea familiei monahale putnene și specificitatea diferitelor slujiri sub binecuvântarea Mitropolitului Iacob sunt frumos exemplificate în viața Cuviosului Natan: el se numește și „smeritul întru ieromonași Nathanail Putneanul” în 1758, când scrie pomelnicul schitului Doljești, și „smeritul ieroshimonah Nathan, fiiu al aceștii Sf(i)nte Săhăstrii”, în 1768, când scrie pomelnicul Sihăstriei Putnei.
Având în vedere această unitate a familiei monahale putnene, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în ședința din 6–7 iunie 2016, ca, în mod firesc, sărbătorirea Sfântului Iacob, Mitropolitul Moldovei, și a Sfinților Cuvioși Sila, Paisie și Natan, să se facă în zile alăturate: 15, respectiv 16 mai.
Descărcați articolul care conține prezentarea temeiurilor istorice care dovedesc unitatea familiei monahale putnene.