„Suntem sortiți – și ne rugăm să rămânem – unei dăinuiri întru lumină.
Mi se pare că aici, la Putna, realizăm această vocație a dăinuirii întru lumină.”

Dan Hăulică

S-a strămutat la cele veșnice Dan Hăulică, membru al Academiei Române, președinte de onoare al Asociației Internaționale a Criticilor de Artă, spiritul tutelar al Fundației „Credință și Creație. Acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga – Maica Benedicta”, creată la inițiativa sa la Mănăstirea Putna, ctitoria ștefaniană, locul de veci al acestei figuri stelare a culturii românești.

Fundația, așa cum au conceput-o ctitorii la sugestia lui Dan Hăulică, e menită să perpetueze memoria acestei personalități emblematice, să pună în valoare tezaurul operei sale și să propună un model de viețuire axat pe valorile creștine. Acest nobil țel și-a găsit expresia fericită în Colocviile organizate vară de vară din 2006 până azi la Mănăstirea Putna. Acestea s-au constituit în fertile agore de dezbatere a marilor probleme aflate în fața lumii culturale românești, a societății noastre în ansamblul ei. S-a strâns la Putna an de an, însuflețită  de fosforescenta și generoasa prezență a amfitrionului acestor exemplare conclavuri, floarea intelectualității românești din toate generațiile. „Caietele de la Putna”, ce adună între copertele lor ceea ce s-a abordat în colocvii, sunt un testimoniu mărturisitor al elevației și civilității acestor banchete spirituale. Colocviile s-au înscris ca o contribuție prețioasă la crearea unui climat al dialogului, al confruntării benefice de idei. S-au luat aici în discuție cu temeritate, acribie și într-o tonalitate constructivă și comprehensivă multe dintre problemele spinoase și esențiale privitoare la prezentul și viitorul acestei nații.

Meritul în structurarea atât de înaltă a Colocviilor a aparținut fără îndoială pontifului acestora, Dan Hăulică. Erudiția sa impresionantă, spiritul lui ardent, noblețea sufletească, generozitatea și cultul civismului, definitorii pentru acest umanist exponențial, și-au pus o amprentă indelebilă asupra  lucrărilor și reușitei Colocviilor. Domnia Sa a ridicat ștacheta la înălțimea marilor dezbateri internaționale pe care le-a inițiat și prezidat în ultima jumătate de veac în calitatea sa de președinte la Asociației Internaționale a Criticilor de Artă, al Uniunii Latine Internaționale și de ambasador UNESCO și redactor șef al prestigioasei reviste „Secolul 20”. De altfel, Dan Hăulică și-a câștigat în decenii de rodnică și neobosită lucrare spirituală renumele de om al lumii. Un cetățean universal, aureolat însă întotdeauna de însemnul său românesc. Cel care și-a dăruit plenar toate energiile ca să facă cunoscută cultura națională pe glob și s-a consacrat cu devoțiune de emul credincios slujirii memoriei doamnei Zoe Dumitrescu-Bușulenga și impunerii acesteia ca un model demn de urmat, este el însuși o pildă vie pentru semenii săi și un pisc spre care tinerii ar trebui să ridice privirile ca să atingă ei înșiși asemenea înălțime.

Pentru Fundația noastră această pierdere este într-un chip special una dureroasă și ireparabilă. Ne îndreptăm gândul mângâietor către distinsa fiică Lisandra și ne rugăm ca bunul Dumnezeu să-l primească în Împărăția Sa pe acest român de toată isprava, pe dragul și neuitatul nostru Dan Hăulică.

În numele Fundației „Credință și Creație”,
Arhimandrit Melchisedec Velnic, Starețul Mănăstirii Putna - vicepreședinte
Grigore Ilisei – vicepreședinte

Simpozioanele internaționale organizate la Mănăstirea Putna de către Fundația „Credință și Creație. Acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga – Maica Benedicta”:

2007 – Tradiție spirituală românească și deschidere universală

2008 – Epoca noastră, tensiunea etic-estetic

2009 – În căutarea Absolutului: Eminescu

2010 – Fertilitatea mitului

2011 – Geniu și memorie colectivă. Creangă + Creangă

2012 – Muntele – metaforă fundamentală. Relief concret și ascensiune spirituală

2013 – Pedagogia modelelor. Pădurea, ambient decisiv și metaforă primordială

2014 – Tema pe care domnul Dan Hăulică a ales-o pentru simpozionul din acest an, ținând cont de împlinirea a 300 de ani de la martiriul sfinților Brâncoveni, este Jertfă și creație. Simpozionul, programat în perioada 20–24 august, se amână în urma decesului domnului Dan Hăulică.

Lucrările simpozioanelor se regăsesc în revista anuală Caietele de la Putna.

În calitate de președinte, domnul Dan Hăulică a coordonat activitatea editorială a Fundației „Credință și Creație”. Astfel, au fost reeditate, în noi veșminte grafice, cele trei lucrări de eminescologie ale acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga: Eminescu. Viața, Eminescu și Romantismul german și Eminescu. Creație și cultură, semnând prefața la fiecare dintre ele.

O altă întreprindere importantă a fost editarea a două volume de interviuri și dialoguri ale acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga – Maica Benedicta: Credințe, învățăminte, mărturisiri și Să nu pierdem verticala!

*

Îndemnuri pentru cei de azi

• Trebuie să avem încredere în forțele intelectuale vii ale națiunii și să facem apel la ele.

• A-ți cunoaște rădăcinile, strămoșii, reprezintă agentul funcționalității unui popor.

• Forța unei culturi este dată de capacitatea ei de a se concepe și de a acționa în istorie ca un întreg organic, capabil să marcheze memoria dincolo de orice regretabile jocuride zig-zag care dezagregă.

• Sunt valori care stau drept, viteze, oricât ar încerca unii și alții să le abordeze la nivelul relativizant și demitizant.

• Memoria colectivă are etica ei inerentă, ea depășește cumulul de cunoștințe.

• Când vorbim despre Eminescu vorbim despre adâncul sufletului nostru.

• Permisivitate, abandon, sentiment al zădărniciei, se întîlnesc prea frecvent în zilele noastre, traversăm, ca un blestem, o adevărată spaimă în raport cu marile ambiții. Sub pretext de luciditate contemporană, bîntuie un fel de blazare față de încordările care ar trebui să fie expresia sufletului colectiv, a unor ținte asumate lucid și eficace. Mitul nu este, pentru noi, ocazia unei evaziuni, ci, dimpotrivă, ocazia de a ne închega lăuntric, în rosturi inepuizabile și de a realiza un fel de forță coalescentă, rezistînd la încercările și rupturile la care este expusă civilizația contemporană.

• Eminescu este o emblemă a identității noastre naționale, încât aici nu avem voie să fim permisivi. Pruritul de insolență, când se manifestă, nu o dată, sub condeiul unor publiciști iresponsabili, trebuie să primească replici hotărîte. Sunt momente acute când o intelectualitate care-și merită numele trebuie să știe să se arate solidară.

• Ne putem regăsi, peste aventurile neînsemnate, de ordin circumstanțial, în Eminescu. Este un totdeauna al ființei românești și al apetitului trăirii. Slavici are o însemnare – Eminescu se considera ca și cum ar fi trăit indefinit și veșnic. Nu era vorba de orgoliul ființei individuale, dar era vorba de trăire a unei imanențe istorice, care este o zestre extraordinară, o bogăție sufletească, nu numai a insului, dar pe care ne-o transmite Eminescu tuturor.

• Eminescu este o răscumpărare pentru noi toți și trebuie să afirmăm cu tărie, împotriva oricărei nesăbuințe care încearcă să ne rupă de una din marile rădăcini – nu numai ale spiritualității, dar ale identității noastre românești.

• Să avem permanent înscris în memorie: prin Eminescu mergem spre fundamente, spre senzori de o profunzime totală, care depășesc esteticul. Este, în primul rând, senzorul adevărului, ca supremul existenței, care, până la urmă, se contopește cu Divinitatea. Eminescu ne apără de noi înșine, de slăbiciunile noastre. Doamna Zoe Dumitrescu-Bușulenga, în ultimele ei ceasuri, în spital, pe patul de suferință, li se adresa prietenilor cu rugămintea „Să-l apărați pe Mihai!” Nu spunea mai mult, era un fel de familiaritate extraordinară, fraternă, cu un destin care o pătrundea și care îi umpluse de lumină întreaga existență. Raportarea maicii Benedicta, testamentară, cred că spune foarte mult despre ceea ce poate și ceea ce trebuie să însemne Eminescu pentru noi toți.

• E așa de mare Eminescu, tocmai pentru că lecția lui e inepuizabilă.

• A trăi autentic problemele artei, într-un prezent al dificultății lucid asumate, nu ignorate, poate conduce la izbînzi peremptorii, ce nu se împiedică în dichotomii precare – cultură majoră și minoră. Dumnezeu a pus harul creației în fiecare dintre noi, în fiecare din națiunile și semințiile lumii, dar totul este să știm să nu disprețuim această bogăție, de care cîteodată nici nu suntem demni. Eu cred într-o datorie a noastră față de prezentul creației, cred că artistul trebuie să gîndească în raport nu cu un viitor indefinit, ci în raport cu așteptări imperioase ale prezentului. El se adresează unor contemporani pe care trebuie să-i conducă nu spre sine, dar spre un ideal de exigentă comuniune. Artistul este un purtător de ideal, un redemptor.

• Arta este un mod de a ne depăși pe noi înșine ca indivizi și a tinde spre rosturi care-l depășesc pe ins; în acest sens ea ne apropie în mod obligatoriu de Dumnezeu.

• Arta este un factor de fericire în sensul de creștere a libertății interioare. Ea ascultă de Dumnezeu și de sămînța de lumină care este pusă în noi, dincolo de preceptele și de interdicțiile pe care se căznesc să le elaboreze anumite persoane care se ocupă de artă.

• Brâncuși a imaginat Coloana fără de sfârșit ca o verticală de răscumpărare supremă a noastră, a obștii, a poporului – care îl susține pe el îl și îl va susține întotdeauna –, a întregii umanități.

• Brâncuși tindea la un fel de sîmbure absolut de lumină prin verticalitatea formelor de păsări care aspiră spre înalt. Asuma o asemenea sfidare, suscitînd miezuri de experiență din străfunduri milenare

• Să știm a respecta puterea dragostei netemătoare pentru ațintirile frumosului!

• Am avut întotdeauna ideea că instituirea unei personalități, ca element expresiv pentru societate, trebuie să treacă nu numai prin înzestrarea propriu-zisă, dar și printr-un anume curaj. „Cultură și curaj” era o deviză pe care am și pus-o într-un text al meu, și mă inspira un relief antic al Greciei în care zeița înțelepciunii, Athena, se sprijină în lance. Deci înțelepciunea are curajul să lupte pentru ceea ce vrea să impună, să lupte spre triumf. Cred că asta m-a determinat pe dinăuntru, în adînc; nu conștientizam întotdeauna, dar cred că asta era. Oricum, am văzut în artă mai mult decît o satisfacție de ordinul imediat, am văzut un fel de rațiune de viață.

• Cred că Biserica trebuie nu atît să dea norme de artă modernă, dar ea trebuie să fie un focar viu și rodnic de spiritualitate, să instituie o chemare irezistibilă spre spiritualitate. Asta cred eu că este esențial. Spiritualitate înseamnă și o prelungire în viața practică, înspre controlul de sine, într-o exigență etică, cînd suntem pîndiți de atîtea gesturi de imoralitate, de corupție. Biserica este o apărătoare a virtuții, dar nu la modul pedagogiilor simpliste.

• Exemplul fiecăruia, cît este de limitat, poate să servească și altora. Nu are rost să ne lamentăm – „gata, totul e pierdut”; este vorba despre o nație care are vitalitatea ei artistică, creatoare în general, și are inteligență vie. Românii, cînd sunt deștepți, sunt foarte deștepți. Asta îți creează mai mult datorii decît avantaje.

• Să dai vina prea repede pe ispită – mi se pare o insuficiență etică. Omul se lenevește și dă vina pe cel Rău. Trebuie să vadă concret, fără de răgaz, cum extirpă din sine lenea, complezența și lipsa de efort.

• Important este ca, în porțiunea oricît de modestă a existenței sale, fiecare să-și vadă bine ținta, spre o anume curățenie a scopului și spre o anume luminozitate interioară. Brâncuși avea un fel de aplicație de artizan cîteodată – preocupat să șlefuiască fără sfîrșit o piatră. Venise la el Noguchi, care avea să devină un mare sculptor american-japonez, – i-a fost un timp elev. Brâncuși îl învăța neabătut lucruri elementare, și îi spunea „Nu te lăsa niciodată distras”. Nu voia să se lase disociat de ținta pe care o avea în față. Sînt vorbe ce merită rememorate. Să nu te desfășori ca pentru ceva care este doar o satisfacție! Să acționezi ca și cum ceea ce ai de făcut este cel mai important lucru în viață! Truda, oricît de aspră, să fie însoțită de sentimentul unei gravități ireductibile, ca cel mai important lucru de făcut în viață, ca o datorie imposibil de evitat. Sigur că excelența depinde și de factori care depășesc imediatul. Dar eu cred că exigența inflexibilă a bătrînului meșter ar trebui să fie un criteriu, nu doar pentru artă, ci pentru oricare din situările noastre în viață: să avem sentimentul că am fost în întregime unde trebuie atunci cînd am lucrat. Unde trebuie, adică cît mai aproape de lăuntrul nostru și, prin asta, și cît mai aproape de Dumnezeu.

• Suntem sortiți – și ne rugăm să rămânem – unei dăinuiri întru lumină. Mi se pare că aici, la Putna, realizăm această vocație a dăinuirii întru lumină.

---

ETICHETE: Dan Hăulică, Fundația „Credință și Creație. Acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga – Maica Benedicta”