Domnul doctor Sorin Costina s-a născut în 1942 și a trecut la cele veșnice marți, 26 noiembrie 2024. De Mănăstirea Putna îl leagă amintirile tinereții și bunăvoința cu care ne-a împrumutat gratuit un număr mare de lucrări pentru a organiza expoziția „Durată românească: libertate și conștiință”, în anul 2022.

 

Nepot al Mitropolitului Sebastian Rusan al Moldovei, doctorul Sorin Costina s-a născut la Brad, într-o familie de intelectuali, care au cunoscut represiunile regimului comunist. A făcut facultatea de medicină la Iași, iar apoi a fost medic chirurg în Brad. Deplin conștient de falsificările aduse de comunism în societate, a încercat să își trăiască viața cultivând frumosul. Astfel a devenit colecționar de artă și prieten al unor artiști plastici care au trăit și au exprimat legătura omului cu Dumnezeu prin darul lor artistic. Primul dintre ei a fost Horia Bernea, a urmat apoi Paul Gherasim, Horea Paștina, Mihai Sârbulescu și alții. Astfel, timp de câteva decenii, domnul Sorin Costina a realizat o mare și coerentă colecție de artă, care include cea mai semnificativă colecție a grupului Prolog.

Întrucât pe 7 februarie 2022 s-au împlinit 90 de ani de la nașterea acad. Dan Hăulică (1932–2014), la Centrul Cultural „Mitropolit Iacob Putneanul” al Mănăstirii Putna a fost organizată expoziția „Durată românească: libertate și conștiință”, închinată memoriei criticului de artă, cel care a avut inițiativa înființării Fundației „Credință și Creație. Acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga – Monahia Benedicta”. Curatorul expoziției a fost criticul de artă Oliv Mircea.

În perioada 21–24 august 2022, în cadrul celei de-a XVI-a ediții a simpozionului anual dedicat memoriei acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga – Monahia Benedicta, domnul Oliv Mircea a prezentat participanților lucrările expuse, majoritatea fiind din colecția dr. Sorin Costina. El a caracterizat expoziția, implicit colecția, astfel: „Îți dă o liniște dintr-un motiv ascuns și pe care, după ce te obișnuiești cu duhul ei, îl vei citi și îl vei înțelege”.

Mesajul domnului Sorin Costina pentru vernisaj a fost publicat în catalogul expoziției, intitulat „Tainicul timp”, și îl puteți citi mai jos. Din acest text autobiografic, cei care nu l-au cunoscut vor desprinde chipul luminos, dăruitor, blând și smerit al doctorului iubitor de frumos Sorin Costina. Catalogul expoziției, realizat de domnul Oliv Mircea, se poate descărca în format PDF de pe site-ul Mănăstirii Putna.

 

Dumnezeu să îl odihnească pe domnul doctor Sorin Costina în Împărăția cerurilor, alături de soția sa Lucia, plecată la cele veșnice în 2023!

Arhim. Melchisedec Velnic, Starețul Mănăstirii Putna, și obștea

Între nostalgia infinită și melancolia absolută

Bradul, locul unde am văzut lumina zilei, era, prin anii ’40, un târg transilvănean, cum sunt multe. Avea judecătorie, spital, cazarmă, gară.

Așezat la o intersecție de drumuri (spre Deva - la sud, Abrud – la nord-est și către Arad înspre vest). În fiecare joi se adunau, la „piață”, sute de moți (crișeni și de pe Arieș).

Două instituții diferențiau Bradul de alte surate: Liceul „Avram Iancu” și Societatea Auriferă „Mica”. Liceul fusese înființat în anul 1869 de către vrednicul de pomenire mitropolit, astăzi Sfântul Andrei Șaguna. În Transilvania, erau doar două licee ortodoxe: la Brașov și la Brad. De altfel, liceul purta numele de „liceu greco-ortodox”, directorul era și protopop onorific.

De fapt a fost singurul liceu ctitorit de către țărani (moții din toate regiunile). Se făcuse un „împrumut de război” – un fel de acțiuni. Preoții din toate satele moțești au strâns acțiunile și, cu aceste fonduri, a fost ridicat liceul.

Liceele românești din Beiuș și din Blaj erau greco-catolice. Corpul profesoral era unul de elită, cei mai mulți aveau studii și doctorate la Viena, Budapesta sau București.

Pe latura artistică, aici și-au început activitatea didactică Argintescu Amza, Marcel Olinescu și sculptorul Radu Mânzat-Moga. Tot la Brad a predat și Emil Giurgiuca, cel care a scos primele numere ale revistei „Abecedar” (ulterior mutat la Turda).

Apăreau trei ziare, erau două tipografii și o editură.

Prin venirea Societății „Mica” la Brad, au apărut o serie de oameni de mare cultură, ingineri cu studii la Londra, Berlin, Zürich. Printre ei, marele geolog Toma Petre Ghițulescu, ing. Nicolae Minovici (cel care a fondat Muzeul de Artă Feudală de la Băneasa). Societatea „Mica” (al cărei președinte a fost o perioadă Octavian Goga) avea o politică socială destinată bunăstării muncitorilor.

În zilele de salariu, 2–3 zile, cârciumile erau închise, exista magazinul „Consum” unde soțiile minerilor luau o parte din salariu în produse alimentare, haine, încălțăminte. Era baie comunală, ateneu și cinematograf, sală de gimnastică și terenuri de tenis. A ridicat două biserici monumentale, la Brad și Musariu. A construit un sanatoriu TBC, unul din cele mai moderne din țară. Mai mult, pentru a ocupa timpul liber al muncitorilor, a înființat o echipă de fotbal care activa în Divizia A.

Societatea brădeană era formată din două categorii: băștinașii (în general mici meseriași, cizmari, tăbăcari, curelari, măcelari, tâmplari, zidari, croitori etc.), de cealaltă parte, erau inginerii și înalții funcționari ai societății. Între aceste două categorii erau intelectualii (profesori, avocați, judecători, medici). Mulți dintre intelectuali proveneau din fii de meseriași, muncitori sau țărani.

În anul 1948, când am intrat în clasa I, s-a produs marele cutremur: reforma învățământului, care la Brad a însemnat desființarea liceului, întrucât Avram Iancu, care a participat la inaugurarea lui, era socotit reacționar. Unii profesori au fost arestați sau transformați în învățători și înlocuiți cu „cadre noi de nădejde”, biblioteca liceului arsă, capela a fost distrusă.

Societatea „Mica” a fost naționalizată, inginerii dați afară, împrăștiați în cele patru zări. Director a fost numit un analfabet, tot „cadru de nădejde”. Maiștrii sau subinginerii au devenit ingineri.

Am avut norocul să am un învățător de „modă veche” cu care am făcut școală adevărată.

În clasa a III-a, trebuia să ne facă pionieri. Din cauză că învățătorul meu a fost declarat „chiabur” (avea o livadă cu pruni), pe noi ne-a uns pionieri doar la sfârșitul clasei a IV-a. Instructorul de pionieri studia la fără frecvență și era doar în clasa a II-a, iar noi eram în clasa a IV-a.

Orașe mai apropiate de noi erau Deva (de unde veneau toate lucrurile rele). Acolo erau duși cei arestați, de acolo veneau activiștii de partid și securiștii. De la Arad veneau doar lucruri bune (jucării și bomboane, de Crăciun și de Paște).

Tatăl meu a fost chirurg la Spitalul Brad. Datorită faptului că nu a făcut politică, a scăpat de arestare. Ca toți intelectualii, aștepta „venirea americanilor”, iluzie spulberată în 1956, când cei mult așteptați nu au intervenit cu prilejul revoluției maghiare.

Viața culturală în Brad era cu 1–2 peste zero, rar veneau în turneu teatrul din Arad sau trupe de amatori din Deva. Singura instituție culturală care funcționa era cinematograful, într-o fostă magazie de cereale. În lipsă de altceva, era bun și acela. Rulau filme sovietice de război. Prin anii ’54–’55, se dăduse drumu’ și la „filme americane” progresiste și apoi la neorealismul italian.

O altă „instituție” era echipa de fotbal, resturi din marea echipă a „Micii”. Datorită fotbalului, am început să citesc „Contemporanul”, unde cronica sportivă era ținută de Al. Mirodan. Citind cronica sportivă, am început să mă uit și la restul articolelor.

Salvarea mea a fost biblioteca unchiului meu (fost avocat, șef al PNȚ și fugit din Brad). Până la urmă au dat de el și a făcut și el „stagiu” la canal și Bicaz.

Citeam enorm, chiar cărți nepotrivite pentru vârsta mea. Bineînțeles că ascultam cu sfințenie BBC și Vocea Americii (ulterior și Europa Liberă). Am fost „instruit” de la început să nu spun nimic la școală, să nu-l aresteze pe tata.

M-am născut într-o familie de intelectuali, tata medic chirurg, mama casnică, dar absolventă de liceu. Bunicul din partea tatei fusese cizmar, adică avea atelier cu ucenici și calfe. Apariția fabricilor de încălțăminte din Austro-Ungaria a dus la falimentul lui. A fost apoi cârciumar, vânător, curelar, emigrant în America.

Bunicul din partea mamei a fost preot, protopop misionar, protopop. După moartea bunicii, s-a călugărit și, în anul 1947, a devenit episcop la Sighet, apoi arhiepiscop la Suceava și, în cele din urmă, mitropolit al Moldovei, până la trecerea lui la cele veșnice.

În 1956, a fost asasinat de către securitate (am scos dosarul lui, care are 1080 de pagini; domnul Adrian Petcu a studiat în amănunțime aceste documente).

Ca în casa oricărui intelectual, erau tablouri. La noi erau doar două, semnate de Ștefan Moldovan și unul cu celebrul pepene verde în sufragerie. După zeci de ani, am aflat că Ștefan Moldovan era de fapt Moldovan Iștvan, rămas la Budapesta după cedarea Ardealului și mort pe la începutul anilor ’90.

În fiecare an, în luna iulie mergeam la Iași, „la bunicu”. Acolo am văzut primul muzeu din viața mea: Pinacoteca, aflată pe locul unde este acum un cinematograf. În acea lună, mergeam la teatru (turnee ale teatrelor din București, stagiunea fiind închisă). La întoarcerea acasă, stăteam câte o zi în București. Așa am văzut Muzeul Național, recent deschis în Palatul Regal.

Bunicul mă lua în vizitele lui la mănăstiri: Neamț, Secu, Sihăstria, Sucevița, Cetățuia, Galata și, desigur, la Putna (unde, fiind zonă de frontieră, se putea ajunge doar cu permis). La Sâmbăta de Sus, am avut privilegiul de a-l cunoaște pe IPS Nicolae Bălan, unul din ctitorii României Mari.

La terminarea liceului, în 1959, aveam o mare admirație pentru literatura română clasică și pentru literatura universală. În același timp, simțeam și o profundă aversiune pentru literatura română contemporană.

În toamna anului 1959, ajungeam student la Facultatea de Medicină din Iași. Având „origine socială nesănătoasă”, trebuia să mă duc cât mai departe de casă. Acolo eram privit de către colegii din marile orașe (București, Iași, Constanța) ca unul mai de la țară. Asta până prin primăvara lui 1960, când suntem scoși de la ore și duși într-un amfiteatru. Se ținea un concurs de cultură generală. Eram cam 25 de grupe (anii I și II). Răspunsurile trebuiau date pe loc. Ceilalți știau de concurs de mult, primiseră bibliografie. Când ne-a venit și nouă rândul, am răspuns cu ușurință la toate întrebările (mai puțin una despre o plenară de partid). Am câștigat concursul și mi s-a dus buhul de om cult. Menționez că majoritatea colegilor erau absolvenți de seral, foști felceri, foste surori medicale, iar eu – „Chiorul în țara orbilor…!”

În vara lui 1960, aflam de existența lui Lucian Blaga (apăruse infamia lui Mihai Beniuc „Pe muchie de cuțit”).

Mergeam des la teatru, la operă și, bineînțeles, la cinematograf. Cunoșteam „Boema Ieșană” din jurul revistei „Iașul literar”.

Educația mea în domeniul „vizualului” (vorba prietenului de mai târziu, Paul Neagu) era nulă. Conștientizez aceasta în urma expoziției „Țuculescu” și a uneia de artă plastică britanică. Nu am înțeles nimic din aceste expoziții, dar literatura, teatrul, filmul mă educaseră să nu resping ceea ce mă depășea: dacă nu înțelegeam ceva, mă gândeam că defectul poate să fie la mine.

Gabriel Liiceanu spunea undeva, citez aproximativ: „omului îi sunt date câteva întâlniri esențiale și care-ți schimbă viața. Totul este să le recunoști, altfel le ratezi”. Și eu am avut parte de două asemenea întâlniri. Prima a fost la sfârșitul lui noiembrie 1963, când am cunoscut-o pe soția mea. Despre a doua întâlnire va fi vorba în continuare.

În 1966, mă întorc la Brad, împreună cu soția.

Pentru a nu ne strica vechile obiceiuri, mergeam de două–trei ori pe an la București, să vedem teatru. Printre picături, vedem expoziții, muzee, colecții particulare care erau publice (Zambaccian, Dona, Minulescu, Wainberg, Oprescu).

În mai 1968, a venit pe lume fiica noastră.

Din dorința de a o crește într-un mediu mai elevat, încep să cumpăr lucrări de artă. Mai întâi niște gravuri, luate de la fondul plastic din Deva, de Hans Herman și Frantz Mazanek.

În unul din drumurile la București, găsesc la un anticariat cele patru volume de istoria artei ale lui Oprescu.

Întors acasă, le studiez temeinic și cumpăr, tot de la fond, o lucrare de H.H. Catargi, o natură moartă de Baba. Știam de ei din cronicile domnului Frunzetti, din Contemporanul, că sunt buni. Imediat îmi și dau în petec cu o pastișă după Andreescu, a unei profesoare de desen.

La fosta galerie „Orizont”, văd o expoziție din care nu am priceput nimic: Bitzan (Obiecte), Șetran (desene) și Bernea (cu graficele Slogan).

În 1971–1972, stau un an în București, la un curs de specializare.

Mergeam la toate vernisajele. Erau singurele „spectacole” gratuite. Prin iunie–iulie se deschid două mari bienale: una la Dalles și alta la Casa Scânteii. La Dalles, o curte de mari dimensiuni, superbă, aparținând lui Horia Bernea (cel cu graficele din care nu am priceput nimic). La Casa Scânteii, o altă curte de același Bernea.

În septembrie ’72, o altă expoziție Bernea la Simeza, numită Deal. La vernisaj, lume multă, singurul pe care-l cunoșteam era Ion Bitzan. Bernea apare mai târziu și era tare furios, de neabordat. Îmi plăcea un mic „decupaj” din deal, cam 25×25cm. Merg a doua zi. Era mai liniștit și însoțit de un grup din care-l rețin pe Mihai Oroveanu. Îl întreb cât costă lucrarea. Răspunsul imediat, 8000 de lei! Era peste posibilitățile mele. Mă întorc acasă și strâng bani pentru lucrare. Prin aprilie 1973, îl caut pe Bernea. Nu știam unde are atelierul. Mă duc la Ion Bitzan, expuseseră împreună. Îmi spune că în Șelari. Habar nu aveam unde este! Mă interesez și mă prezint la atelierul lui. Acolo dau peste un alt om, foarte binevoitor. Îi spun ce vreau. Răspunsul scurt: „Nu mai am lucrarea!” Voi afla mai târziu că o avea, dar făcea parte din cele pe care nu le dădea. Îmi pune în față două curți (una din 1966 și alta din 1972). Aleg lucrarea din 1966. De ce am ales-o, nu știu nici astăzi. Îmi cere un preț foarte mic, față de cel de la expoziție.

Atunci s-a petrecut un adevărat miracol. Aceasta a fost a doua întâlnire cu cineva care mi-a schimbat viața.

La început, relațiile au fost: domnul Bernea – domnul Costina. Foarte repede, Horia a devenit prietenul meu (un prieten „mai știutor”) și tot așa de repede a devenit și fratele meu. După patru lucrări luate de la el îmi spune: „Trebuie să iei și de la alții!”

Mă ia de mână și mergem la atelierul lui Paul Gherasim, pe care, după scurt timp, o să-l consider ca pe un tată. Horia alege o lucrare cu un zid de mănăstire, pe care aveam să o pricep mai târziu. Îmi face o listă cu cei de la care să iau lucrări (lista este reprodusă în ediția a doua a cărții despre ucenici a lui Mihai Sârbulescu).

Ani de zile a mers cu mine în diverse ateliere și alegea, de fapt, ce să iau. Dacă nu venea, îmi dădea instrucțiuni precise asupra lucrărilor.

După cam 15 ani, mă lăsa după capul meu și mă trimitea la domnul Maitec, cu indicația: „Vezi să nu iei o lucrare slabă!”. Aleg lucrarea și mă întorc în Șelari. Acolo mă aștepta „comisia de examinare”: Horia, Paul Gherasim și Andrei Pleșu.

Pun „obiectul” (vorba lui Tiron) pe masă. Verdictul vine rapid: „Hai, mă, că ești bun!” Eram absolvent.

De atunci, am mers de capul meu în diverse ateliere.

Tot prin intermediul lui Horia, l-am cunoscut pe Ștefan Bertalan și pe Paul Neagu. Și pe aceștia îi consider adevărați frați.

Datorită lui Horia, am cunoscut pe cei mai străluciți intelectuali: Dan Hăulică, Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Al. Paleologu, Mihai Șora, Radu Bogdan, Octavian Barbosa, Teodor Enescu, Livius Ciocârlie, Adriana și Coriolan Babeți, Mircea Oliv și pe mulți alții.

După 14–15 ani de ucenicie, vin pe la mine doamna Lori Costescu și Vasile Varga. La un moment dat, domnul Vasile Varga mă întreabă: „Tu știi ce ai făcut aici?” Îi răspund că știu de vreo 2–3 ani.

Toți cei prezenți în colecție au avut legături cu Horia Bernea. Fără el ar fi fost o aglomerare de lucrări, fără nicio legătură între ele.

Până în 1990, colecționarii nu erau scutiți de, să le zic, mici neplăceri: percheziții făcute de miliție, declarații la securitate. Dar când te uiți la lucrări, toate aceste mizerii ți se par neînsemnate.

O colecție de artă vizuală poate fi formată în două feluri. Cei care dispun de mijloace materiale pot cumpăra, la licitații, pe interbelici. După părerea mea, aceștia sunt investitori în artă. Mulți sunt interesați de varianta cotelor la casele de licitații.

Eu nu am avut la îndemână sume mari de bani. Colecția s-a făcut treptat, în zeci de ani. M-am orientat înspre contemporanii mei, dar lucrul esențial este să ai un personaj care să te îndrume, să te învețe această meserie.

Dumnezeu mi l-a scos în cale pe Horia Bernea. Fără el, această colecție nu ar fi existat. Lucrările de la mine nu sunt „arestate”, nu am refuzat și nici nu voi refuza vreodată participarea lor la diverse expoziții.

Participarea la omagierea a 90 de ani de la nașterea Domnului Dan Hăulică este o mare onoare pentru mine. Vor trece ani sau zeci de ani până să mai apară o personalitate de nivelul domniei sale.

Mulțumesc domnului Mircea Oliv pentru gândul de a recurge la lucrări de la mine.

Mulțumesc și părinților de la Putna pentru găzduirea acestei expoziții. Le doresc să mai facă și alte asemenea expoziții, menținând ștacheta la același nivel.

Prezența mormântului lui Ștefan cel Mare și Sfânt impune acest lucru.

Brad, iunie 2022