În bogata sa lucrare în via lui Hristos, Sfântul Iacob Putneanul nu a fost singur, ci a conlucrat cu alți viețuitori de la Putna. Între aceștia, patru sunt cinstiți ca sfinți, în urma descoperirii moaștelor lor: Cuvioșii Sila, Paisie și Natan, care au viețuit la Schitul Sihăstria Putnei și Arsenie, ale cărui sfinte moaște s-au găsit în Mănăstirea Putna.

Cuviosul Sila

Cuviosul Sila s-a născut în jurul anului 1697, părinții săi numindu-se Ion și Ioana. A intrat din copilărie în mănăstire, la Schitul Orășeni, din Botoșani. După ce a murit părintele duhovnicesc al acestui schit, cândva în perioada 1710–1715, Cuviosul Sila a venit la Schitul Sihăstria Putnei. Aici este călugărit de către părintele duhovnicesc al Sihăstriei Putnei, Teodosie. După trecerea acestuia la cele veșnice, este ales un nou părinte duhovnicesc al schitului, starețul Dosoftei, care rânduiește să fie hirotonit diacon și apoi preot, iar după aceea să fie tuns în schima cea mare. În octombrie 1731, Mitropolitul Antonie al Moldovei dă binecuvântare ca ieroschimonahul Sila să fie de ajutor bătrânului stareț Dosoftei de la Sihăstria Putnei.

Cuviosul Sila a fost dăruit de Dumnezeu cu darul propovăduirii, cuvântul său pătrunzând în inimile oamenilor și lucrând acolo iubirea de Dumnezeu și de aproapele. Ca un nou Gură de Aur, Cuviosul Sila a fost un dascăl al milosteniei, învățând pe cei bogați să sporească duhovnicește prin dăruirea celor materiale. Starețul Dosoftei îl trimite la boierii din Moldova, pentru a obține obiecte necesare bunei rânduieli a slujbelor, iar mai târziu Mitropolitul Iacob Putneanul îl va trimite în Țara Românească pentru a strânge fonduri necesare refacerii Mănăstirii Putna. Alături de acest sprijin însemnat pentru mănăstire, de-a lungul timpului Cuviosul Sila va ajuta mai târziu mănăstirea și în alte moduri, astfel încât va fi socotit între ctitorii noi ai mănăstirii, ca un adevărat înnoitor al ei.

În 1753, după trecerea la Domnul a starețului Dosoftei, Mitropolitul Iacob îl numește pe Cuviosul Sila stareț al schitului. Va continua a se îngriji cu multă râvnă atât de viața duhovnicească a viețuitorilor de la schit, cât și de starea materială a acestuia.

În 1775, în urma ocupării nordului Moldovei de către Imperiul Austriac, mănăstirea și sihăstria ei pierd legătura cu Moldova, inclusiv cu cei care le sprijineau din punct de vedere material, rămași dincolo de noua graniță. O perioadă de mari lipsuri materiale și de presiune duhovnicească a cuprins Biserica și monahismul din această regiune. Doar trei mănăstiri vor rămâne deschise, celelalte mănăstiri și toate schiturile, inclusiv Sihăstria Putnei, fiind închise.

În 23 aprilie 1783, și-a dat sufletul în mâinile Mântuitorului Hristos, după o viață în care s-a străduit să Îl slujească întru totul și după durerea pricinuită de asuprirea duhovnicească a monahismului pe care o trăise în ultimii ani ai vieții.

Cuviosul Paisie

Despre viața Cuviosului Paisie înainte de a fi viețuitor al Sihăstriei Putnei știm puține lucruri. Dintr-o mărturie a sa din 30 mai 1765, pe când era deja viețuitor la sihăstrie, aflăm că a fost egumen la Mănăstirea Sfântul Ilie în vremea domniei lui Constantin Cehan Racoviță (1749–1753; 1756–1757) și că a fost mutat de la Mănăstirea Sfântul Ilie la Mănăstirea Râșca, după care a ajuns la Sihăstria Putnei.

Tradiția spune despre el că era ca un stâlp de foc, sprijinind pe toți cei din jur ca un povățuitor adevărat. A primit de la Hristos, Păstorul cel Bun, darul cel mare al înainte-vederii, care, adăugându-se la noianul de virtuți, l-a făcut să fie cunoscut și cinstit de către toți ca un adevărat păstor.

În 16 decembrie 1784, Cuviosul Paisie s-a strămutat cu pace la cele veșnice.