Ridicarea noastră la înălțimea lui, și nu coborârea lui la înălțimea noastră
M-am întrebat ades (o mai fac și în vremea aceasta) ce anume a stârnit în sufletul meu atașamentul și admirația pentru impunătoarea figură a celui care de 518 ani veghează eternitatea din mănăstirea lui dragă, și, mai apoi, în mintea mea, interesul și pasiunea pentru istoria vremii sale. Între basmele copilăriei mele, nici unul nu l-a avut pe el ca erou – alți regi și împărați populau povestirile care au creat, de bună seamă, temelia pentru atracția spre istoria medievală. Eram prea mic ca să descifrez, între lucrurile rămase de la bunicul meu, inscripția medaliei care a fost bătută la 1904 pentru comemorarea lui Ștefan cel Mare și Sfânt, și nici la cuvintele lui Neculce n-am putut ajunge înainte de vreme, necum la Apusul de Soare al lui Delavrancea. Cred că cele dintâi „informații” despre Ștefan vodă le-am primit de la tatăl meu, când am ajuns cu el la Suceava, însoțindu-l în vizita pe care a făcut-o unui vechi cunoscut al său, Partenie Ciopron, fostul episcop al Armatei, exilat pe atunci la stăreția Mănăstirii Sfântul Ioan. M-a închinat la moaștele sfântului și pe urmă am urcat la cetate. Trebuie să fi fost prin 1955–1959, adică după ce i-a fost ridicat domiciliul obligatoriu (infamul DO) și înainte de arestarea din aprilie 1960. După acest ultim eveniment, care a marcat tragic viața familiei noastre, n-am mai putut ajunge cu el la Putna, unde strămoșul său fusese egumen spre mijlocul veacului al XVIII-lea. Dar înainte de a sta pentru prima oară în fața falnicului mormânt, apucasem deja pe drumul care ducea spre el: mijlocitorul – dacă pot spune așa – a fost Ion Tăutu, marele său logofăt din 1475 până în 1504, ctitorul bisericii de la Bălinești și, prin nevăzutele fire ale genealogiilor, înaintaș al meu în a nu știu câta generație. Iar pe acesta l-am „cunoscut” din povestirile care, în copilărie și adolescență, mi-au adunat ceea ce azi pot numi memorie familială. Cu logofătul Tăutu am intrat la curtea lui Ștefan vodă, cu el am asistat la judecățile din sfatul domnesc, ascultându-i cuvântul în discuțiile de la Cernăuți, din noiembrie 1503, cu el am călătorit în misiunile diplomatice încredințate de domnul său, la curtea sultanului sau la curțile regilor Poloniei și Ungariei.
Mesajele desprinse din două cărți, apărute una după alta, mi-au luminat, apoi, înaintarea pe aceste cărări: Viața lui Ștefan cel Mare, de Mihail Sadoveanu, tipărită în 1965, și Istoria lui Ștefan cel Mare, de N. Iorga, apărută în anul următor, întru cinstirea jumătății de mileniu de la punerea pietrei fundamentale a Mănăstirii Putna. Amândouă mi-au stat de temelie pentru chipul în care figura eroului trebuia descrisă și istoria lui povestită: cu dragoste. Dar dragostea înseamnă înțelegere. Cum și ce poți face ca să înțelegi pe cineva care a trăit cu o jumătate de mileniu înaintea ta?! Nu știu cum, pe negândite, m-am simțit tot mai aproape de acela despre care, după două decenii de domnie, s-a putut spune că a fost cel dintâi dintre principii lumii care a câștigat o strălucită biruință în lupta cu invadatorii. Și întrebările au început să prindă viață în mintea mea. Cine erau oamenii din jurul lui, cei cu care împărtășea greutățile și pericolele conducerii principatului Moldovei în împrejurări de o mare complexitate și cu atâtea puteri ostile (sau doar „neprietenoase”) la frontierele sale? Ce știa și ce gândea despre toate câte se petreceau mai aproape sau mai departe de aceste frontiere? Sursele pe care se întemeiază îndeobște reconstituirea istorică (documente, cronici, rapoarte diplomatice, relatări diverse, inscripții, însemnări etc.) – și la care, în bună parte, am avut acces fără nicio dificultate – nu păreau să dea, citindu-le în „cheia” obișnuită, răspunsurile așteptate la astfel de întrebări.
Treptat, și alte surse – precum mărturiile vizuale, între care socotesc că primul loc trebuie acordat celor heraldice – au fost aduse în laboratorul cercetării; odată cu ele, au fost formulate alte întrebări, care, bineînțeles, au condus la conturarea unor imagini noi, uneori neașteptate. În mod firesc, s-a impus o nouă lectură a izvoarelor mai demult cunoscute, proiectând asupra lor lumini noi pentru a le înțelege mesajul ascuns dincolo de cuvinte.
Istoria lui Ștefan cel Mare nu înseamnă numai bătăliile (spunea în 1502: „de când sunt domnul acestei țări, am purtat 36 de lupte, dintre care am fost învingător în 34 și am pierdut două”, un bilanț care i-a asigurat o faimă neîntrecută), nu înseamnă numai diplomația extraordinară pe care a desfășurat-o câteva decenii la scară aproape continentală, nu înseamnă doar construcțiile (cetăți, curți și biserici) presărate pe tot întinsul țării și nu înseamnă numai minunatele manuscrise cu miniaturi (dintre care multe fac azi faima unor mari muzee și biblioteci ale lumii). În spatele tuturor acestora a stat gândul și voința unui om, stăpân al unei țări și al unui popor, un principe care era unsul lui Dumnezeu și care era obișnuit să trăiască într-un univers de simboluri de care noi ne-am cam înstrăinat. Principe creștin, trăitor adânc al Ortodoxiei, urmând învățăturile Bisericii și, în același timp, om al vremii sale, al acelui Ev Mediu nepăsător față de cruzime și dureri (el însuși a purtat vreme de 42 de ani rana de la picior, poate șchiopătând uneori din pricina ei), cu idealuri și avânturi mai greu de înțeles azi, dar fără toate acestea nu-l putem înțelege pe el.
Și astfel, istoria lui Ștefan cel Mare și a Moldovei sale ne apare ca o istorie mereu întregită, dar care nu va putea fi niciodată întreagă, dacă nu o vom înțelege în coordonatele spirituale și materiale și în conexiunile politice și culturale pe care i le-a impus timpul său. Misiunea adevărată a istoricului trebuie să însemne ridicarea noastră la înălțimea lui, și nu coborârea lui la înălțimea noastră.
V-am povestit urcușul meu către el.