Secolul XX a fost unul plin de binecuvântări și de teroare, în același timp. Însă teroarea a trecut și a prilejuit mai mari cununi celor care s-au ținut strâns de Dumnezeu prin credință și nădejde. În acel secol au rodit mari personalități duhovnicești care au știut să prefacă suferința în putere harică și să susțină prin cuvântul și prin rugăciunea lor sufletul întregului neam românesc. Credincioșii care i-au cunoscut au văzut în ei icoane vii, iar noi, astăzi, îi dorim confirmați în sinaxare. Pe o parte dintre ei i-am adunat aici, spre bună călăuzire.
Părintele Cleopa Ilie
Un dar de la Dumnezeu pentru poporul român
Arhimandrit și stareț al Mănăstirii Sihăstria, Părintele Cleopa s-a născut pe 10 aprilie 1912 la Sulița (Botoșani) și a adormit în Domnul pe 12 februarie 1998. Mult căutat și ascultat de poporul binecredincios, el se numără printre cei mai mari părinți duhovnicești români contemporani, remarcându-se printr-o simplitate și un discernământ cum rar se întâlnesc.
Să nu socotim vreodată că am făcut început bun. Să dorim întotdeauna să punem început bun. Pentru că noi nu cunoaștem cum trebuie să fie un om care pune început bun, cum trebuie să se poarte. Să zicem: „Doamne, dă-mi ajutorul Tău, să pun început bun, să-mi îndrept viața”.
Să ții, fiule, de credința noastră, pe care au ținut-o toți voievozii, domnii, regii și moșii și strămoșii noștri și toți românii cei adevărați. Dacă vreți să fiți ai lui Hristos și ai Țării Românești, să țineți neclintită credința cea dreaptă, ortodoxă, pe care o ținem de 2000 de ani! Nu poți să fii creștin și român dacă nu ești ortodox; ești străin, nu ești fiu al Țării Românești! Că Biserica Ortodoxă străbună a ținut neamul românesc de 2000 de ani, nu veneticii care ne învață acum pe noi ce-i credința. Pe sectanți să nu-i primiți în casele voastre!
Legea cea mai scurtă a rugăciunii este să nu-ți închipui nimic când te rogi. Că imaginațiile sunt de trei feluri: rele, bune și sfinte. Să nu primești niciun fel de imaginație. Că dacă te oprești la imaginație, nu poți intra cu mintea în inimă în vremea rugăciunii.
Hristos cere de la noi rugăciunea de-un singur cuvânt, de-un singur gând. Ai văzut pe cananeanca? Mergea după Hristos și striga câteva cuvinte: Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă! Dar striga din inimă. Ea nu s-a rugat mult, ci cu un singur cuvânt, dar îl zicea din inimă, până a biruit bunătatea lui Dumnezeu să zică: O, femeie, mare este credința ta! Fie ție cum voiești.
Părintele Paisie Olaru
Rugătorul de la Sihla, cuprins de dragostea lui Hristos
Tainic rugător și cunoscător adânc al sufletului omenesc, Părintele Paisie s-a născut la 20 iunie 1897, în satul Stroiești (Botoșani), fiind cel mai mic dintre cei cinci copii ai părinților săi, și a trecut la Domnul la 18 octombrie 1990. Părintele Cleopa, care i-a fost ucenic și prieten apropiat, îl descrie pe Ieroschimonahul Paisie în câteva cuvinte care cuprind întreaga viață închinată lui Dumnezeu și oamenilor: „Așa era Părintele Paisie Olaru: smerit, tăcut, blând, înțelept la cuvânt, foarte milostiv și iubitor de aproapele. Întotdeauna căuta pacea cu toți și iubea liniștea. Nu-i plăcea să trăiască între mulți și își ascundea viața și nevoința”.
Să n-o uiți pe Maica Domnului, tată, să n-o uiți, că tare-i bună Măicuța Domnului! Așa, tătucuță, să nu lași rugăciunea… Mai fă o metanie, mai citește un psalm, mai spune un Doamne, Iisuse… Trebuie să faci oleacă de rânduială. Că o cămașă murdară nu se spală numai cu apă, ci trebuie și săpun, și altceva mai tare care să o curețe. Și dacă spui de o sută de ori Doamne, Iisuse, măcar de zece ori să fii cu gândul acolo.
Oricât de anevoioasă ni s-ar părea rugăciunea, ea este aducătoare de tot binele. Fără de rugăciune nu putem primi luminarea minții pentru a lua cele mai bune decizii. Nu putem vedea calea pe care mergem, dacă este bună sau rea. Nu putem simți bucuriile credinței, nu putem avea nădejde și supunere în toate față de voia lui Dumnezeu. Chiar și atunci când ne vine greu să ne rugăm, fie din pricina grijilor excesive pe care le avem, fie din pricina minții împrăștiate sau pline de gânduri, fie din cauza unei ispite sau a lipsei de timp, trebuie să ne silim la aceasta. Când totul în jur pare total neprielnic pentru rugăciune, ne putem coborî tainic cu mintea în inimă și de acolo să vorbim cu Dumnezeu. Orice rugăciune este dar de la Dumnezeu, dar noi, cei mai slabi, avem rugăciunea gurii.
Rugăciunea risipește gândurile și grijile deșarte și aduce multă odihnă sufletului, chiar și în mijlocul celor mai mari necazuri sau probleme. De aceea este bine să ne facem un program de rugăciune pe care să-l respectăm. Pentru că cel care se roagă adesea este ferit de cursele și de ispitele celui rău.
Părintele Iachint Unciuleac
Duhovnicul iubit și blând al Bucovinei
Un cronicar, vrând să vorbească despre el, ar începe astfel: „Fost-au acest Iachint un om…” și cred că s-ar opri aici, negăsind cuvântul cu care să continue. Dacă stăm și ne gândim la viața și trăirea Părintelui Iachint, putem spune că el era asemenea părinților sporiți despre care citim prin Paterice. În el găsim pe călugărul smerit, pe rugătorul fierbinte, pe postitorul aspru, pe slujitorul plin de fiorul divin, pe duhovnicul iscusit, pe primitorul de străini, pe preotul înflăcărat. Toate acestea au făcut din el un Părinte. S-a născut la 10 septembrie 1924 în satul Mănăstirea (Iași) și a închis ochii în scaunul de spovedanie la 23 iunie 1998, în chilia sa de la Mănăstirea Putna, pe care a condus-o ca stareț timp de 15 ani.
Omul, prin voință, arma cea mai puternică cu care a fost dotat, poate să se manifeste în limitele sfințeniei, poate ajunge la desăvârșire cu ajutorul Duhului Sfânt, numai să fie permanent în luptă cu ființa sa aplecată spre cele pământești. Omului i s-au oferit toate șansele și toate posibilitățile pentru a ajunge la desăvârșire. Viețile Sfinților ne stau mărturie în acest sens.
A fi robul lui Dumnezeu implică numaidecât ieșirea dintr-o altă robie, și anume robia păcatului, a patimilor, a viciilor. Pentru a te ridica din păcat trebuie multă voință, multă smerenie, multă rugăciune și strigare după ajutorul lui Dumnezeu.
Părintele Gherasim Iscu
Isihastul temnițelor comuniste
Arhimandritul Gherasim Iscu s-a născut la 21 ianuarie 1912, în comuna Poduri (Bacău), și a plecat la Domnul pe 25 decembrie 1951, în penitenciarul de la Târgu-Ocna. Înainte de a suferi detenția din partea statului ateu pentru că a susținut rezistența anti-comunistă, a fost stareț al Mănăstirilor Arnota și Tismana și misionar în Transnistria.
În timpul detenției, Părintele Gherasim însenina inimile deținuților prin tăria credinței sale, îi învăța să se roage, realizând din interiorul temnițelor, alături de alți deținuți politici, o mișcare de rezistență prin credință în fața asaltului ateu propovăduit de torționarii comuniști. Despre activitatea sa de propovăduire a iubirii lui Hristos în interiorul temnițelor comuniste, Ioan Ianolide spunea în cartea sa Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă:
„Era slab ca o arătare. Fusese la Canal, unde se muncea șaisprezece ore pe zi, urmate de alte patru de program administrativ. Fusese repartizat în brigada specială pentru preoți, cu un regim de exterminare rapidă. La Canal, Părintele Gherasim își îmbărbăta prietenii, pe mulți îi ajuta la muncă și tuturor le stătea la dispoziție cu serviciile religioase. Practica rugăciunea inimii și avea mari resurse sufletești, care l-au ținut puternic peste toate mizeriile. Delatorii l-au turnat însă de mai multe ori că oficiază spovedanii și cuminecări și drept urmare a fost bătut, izolat, înfometat, terorizat peste teroarea generală. Omul e din carne și oase, duhul nu poate ignora legile vieții, astfel că ascetul îmbunătățit întru cele sfinte s-a îmbolnăvit de tuberculoză, a căzut la pat și, aproape muribund, a fost adus la Târgu-Ocna, ca să moară «umanitar». Prezența lui în sanatoriu se făcuse simțită prin măiestria cu care știa să umble în sufletele oamenilor și să-i îmbărbăteze. Era deci căutat ca duhovnic. Se dăruia cu bucurie deținuților care-l solicitau, cu toate că se epuiza pe el însuși.
Dădea și îndrumări isihaste, nu numai din lecturi, ci și din bogata lui experiență mistică. Fiindcă în camera 4 din Târgu-Ocna mistica nu numai că era reabilitată ca noțiune, ci și ca realitate practică, era vie, densă, intensă s-o prinzi cu mâna. De fapt, nici nu era nevoie să o prinzi cu mâna, căci acolo Dumnezeu era prezent și te cucerea imediat, pătrunzând în sufletul și ființa ta ca o mireasmă binefăcătoare. Nu negăm nicio clipă Tainele săvârșite pe Sfintele Altare, doar mărturisim că harul este intens manifestat și prin sfinții Săi. Așa simțeam în preajma Părintelui Gherasim. Cu sfială m-am apropiat de el, ca să văd cum îi este. M-a simțit și a deschis ochii mari, negri, adânci: «Ai venit?… Mă bucur… Eram departe, în locuri de verdeață, de cântec și mireasmă, făurite din lumini. Acolo e minunat. E pace. De fapt, nu se poate exprima ce e acolo. E atâta fericire, încât chiar bucuria de a te vedea e o suferință prin contrastul dintre cele două lumi. Voi pleca în curând, poate chiar acum, în noaptea de Crăciun. Și acesta e un dar al Domnului. Nu știu cum să-I mulțumesc… Nu știu cum să-i fac pe oameni să-L trăiască pe Dumnezeu, deplina bucurie… Am certitudinea vieții veșnice, particip deja la ea. Nu mă sperie nici Judecata, căci merg cu cuget smerit și cu nădejde numai în mila și darul Domnului…»”.
Părintele Dumitru Stăniloae
Sfințenia ca normalitate
Cine citește cărțile Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae recunoaște pe deplin supranumele de „teologul iubirii dumnezeiești” pe care l-a primit. A trăit în veacul acesta aproape 90 de ani, din 16 noiembrie 1903 până în 5 octombrie 1993. Datorită efortului său plin de abnegație avem astăzi cele douăsprezece volume ale Filocaliei, o colecție din scrierile Sfinților Părinți ai Bisericii care ne arată cum ne putem curăți de patimi pentru a ne sfinți viața în Dumnezeu. A scris și a tradus mult, iar statutul său intelectual i-a adus conferirea titlului de academician. În schimb, statura sa duhovnicească incomoda propaganda comunistă, lucru pentru care a suferit cinci ani în temniță.
Într-un interviu acordat pentru revista noastră, pictorul Horea Paștina, care i-a fost părintelui unul dintre cei mai apropiați ucenici, ne-a lăsat un portret plin de lumină al său: „Cuvântul părintelui era o trăire, ca și cum respiri. Lângă părintele era locul care mă rupea de ce se petrecea în jur. Tot timpul vorbea de Iisus Hristos, despre Treime, Maica Domnului, despre cum erau oamenii la țară și cum se rugau. La părintele, sfințenia era o normalitate, de o simplitate… Mergea ca pe un fir pe care-l ținea permanent, fără efort. Atât de natural, fără să simți. Cu părintele Stăniloae mă simțeam extraordinar de liber și de normal, din toate punctele de vedere. Simțeam ca un acasă. Și mai mult decât acasă, atâta lărgime… M-a întrebat cineva dacă avea rugăciunea continuă și nu am știut să răspund. Dar dacă stau și mă gândesc, o avea sigur, căci numai despre lucrul acesta vorbea… și felul în care spunea, cu atâta finețe, încât trebuia să prinzi sunetul ca să înțelegi. Uneori îmi spunea: „Decât să stai degeaba, mai bine lucrezi degeaba”. Lucrul acesta a fost un punct important pentru mine. Lângă părintele mi-am întărit sensul pe care trebuia să merg. Așa era părintele, simplu, așezat, cu chipul plin de lumină. Cred că simplitatea și smerenia îl caracterizau cel mai mult”.
Părintele Ilarion Felea
Propovăduitor al Evangheliei lui Hristos
Preotul profesor Ilarion Virgil Felea s-a născut la 21 martie 1903 în comuna Valea Bradului (Hunedoara). Deși este mai puțin cunoscut astăzi, Părintele Ilarion Felea reprezintă un simbol al puterii de jertfă a preotului adevărat în vremea prigoanei comuniste. A propovăduit Evanghelia cu tăria slujitorului convins de puterea și adevărul cuvintelor lui Hristos, fiind foarte apreciat de popor și de intelectualitate. Lucrarea sa Spre Tabor a fost considerată de Părintele Justin Pârvu drept „cea mai bună operă a Ortodoxiei românești de până acum”. Comuniștii l-au închis la Gherla, apoi la Aiud, unde a murit în 1961.
Cea mai veche școală a omenirii e rugăciunea. Când încă nu erau dascăli și abecedare, oamenii își munceau mintea și își mângâiau inima prin rugăciuni: învățau rugăciuni, cântau rugăciuni, se bucurau și se luminau prin rugăciuni. Școala rugăciunii mai întâi a îmblânzit firea, a deșteptat mintea și a întărit virtutea omului.
Prin rugăciunea făcută din inimă, cu atenție desăvârșită, primim lumină și liniște în suflet, în minte și în privire; primim putere, căldură, bucurie și viață duhovnicească.
Rugăciunea smerește inima în fața lui Dumnezeu, ferește de păcat, ajută să ne înnoim viața și să creștem în virtuți și fapte bune. Rugăciunea alungă demonii gândurilor rele, atrage mila și iertarea lui Dumnezeu, aprinde focul harului, încălzește iubirea, întărește sufletul și ne ridică pe aripile evlaviei până la cer.
Părintele Sofian Boghiu
Pictorul blând al inimilor
Mare duhovnic și iconograf, Arhimandritul Sofian Boghiu s-a născut pe 7 octombrie 1912, în Cuconeștii Vechi (Bălți) și a trecut la Domnul pe 14 septembrie 2002, la Mănăstirea Antim. Calitatea de membru al mișcării cultural-duhovnicești „Rugul Aprins” de la Mănăstirea Antim, unde era stareț, l-a costat detenția între anii 1958–1964. Revenind la Antim, a slujit până la finalul vieții cu multă blândețe și dăruire, fiind iubit ca duhovnic și numit de credincioși „Apostolul Bucureștilor”.
Întrebat odată ce i-ar spune unui tânăr, Părintele Sofian a răspuns: I-aș spune, întâi, bine ai venit! Și după aceea, i-aș spune că viața aceasta a noastră, pământească, nu se termină aici. Pe pământ, putem umbla cu înșelătorii, cu minciuni – unii le cred, alții nu le cred. Deci o viață mai ușuratică se poate duce. Dar după ce murim… unii au această convingere că viața aceasta viitoare nu există. Murim și am terminat cu viața. Or, nu e așa. Viața în care vom intra după viața noastră trupească este o viață foarte conștientă și o viață în care este ținută această evidență a noastră cu foarte multă strictețe și precizie. Se știe, înaintea lui Dumnezeu, dincolo, tot ce facem. Tot ce gândim în viața aceasta se simte dincolo. Și vom da seama pentru tot ceea ce facem aici. Așa încât, așa i-aș spune: că viața de dincolo, pentru care trăim, este o viață atotștiutoare. Și nu ne putem permite aici orice. Și tot ceea ce facem aici are corespondent dincolo și luăm cu noi această viață. Trupul îl mănâncă guzganii și șobolanii în pământ, dar sufletul rămâne responsabil pentru tot ce facem aici.
Dacă tinerii ar voi, ar găsi și modele, pentru că nu toți oamenii sunt ușuratici, stricați și răi. Mai sunt și oameni care au o conștiință necompromisă, au o bună cuviință, te poți înțelege cu ei, poți avea încredere în ei. Deci modele ar găsi, dar nu le acceptă.
Dacă ți-a dat Dumnezeu minte, nu ai nicio scuză să nu alegi dreapta credință.