În viața Bisericii noastre suntem dăruiți de Dumnezeu, la răstimpul bine știut de El, cu mari părinți duhovnicești care devin repere ale conștiinței ascetice, dogmatice și liturgice. Unii se remarcă prin profunzimea gândirii teologice, alții, prin capacitatea de călăuzire a comunităților creștine, laice sau monahale, alții, prin experiența mistică a rugăciunii. Însă toți sunt călăuziți și pătrunși de același Duh Sfânt Care Îl face prezent pe Hristos în inimile lor. Prin ei, Dumnezeu ne călăuzește peste veacuri, până la descoperirea tainei vieții celei veșnice, care va avea loc desăvârșit la sfârșitul veacurilor.
Între acești mari Părinți îi avem pe Sfinții Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama și Paisie de la Neamț, cărora Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române le-a închinat anul omagial 2022, an dedicat și rugăciunii în viața Bisericii și a creștinului.
Importanța Sfinților Părinți isihaști este vitală pentru viața contemporană a Bisericii, ei fiind cei care ne indică modul autentic de trăire în Hristos. Nefundamentarea trăirii creștine pe învățăturile Sfinților Părinți stă la rădăcina multor rătăciri și probleme din ziua de astăzi. Teologul Grigorios Larentzakis scotea în evidență faptul că „un teolog ortodox nu poate concepe prezentul Bisericii în afara rădăcinilor sale, fără origini și fără început”. Iar Părintele Dumitru Stăniloae insistă, în introducerea Dogmaticii sale, pe faptul că învățătura Părinților trebuie înțeleasă în parametrii omului contemporan de care ei nu au făcut abstracție, de aceea, cei care își caută mântuirea în timpul nostru trebuie să meargă și în vremurile vechi pentru a afla cum se dobândește viața veșnică.
Creștinul este diferit de contemporanii săi prin faptul că își asumă viața în Hristos. El nu poate accepta compromisurile lumii moderne, mai ales când acestea atacă temeiurile esențiale ale credinței. Pentru el, lumea de aici nu este lumea lui adevărată. „Oricât ar fi de ancorat în lumea de aci, în aparență, creștinul e un om cu un picior deja în afara acestei lumi”, spunea Mircea Vulcănescu. Poate că singura reacție a creștinului în fața unei asemenea lumi este lepădarea de lumesc și interiorizarea sinelui. Omul care înțelege lumea de dincolo de lume este sfâșiat între aceste două lumi. Creștinul trăiește o ruptură interioară care nu va avea rezolvare până ce nu se va odihni sufletul său în Dumnezeu. Cele două lumi se luptă în permanență, fapt exprimat și de Sfântul Apostol Pavel: „După omul cel lăuntric mă bucur de legea lui Dumnezeu; dar în mădularele mele o altă lege văd că se luptă cu legea minții mele și rob mă face legii păcatului, care este în mădularele mele. Om nenorocit ce sunt! Cine mă va mântui de trupul morții acesteia?” (Romani 7, 22–24). Răspunsul ne vine de la întreaga tradiție duhovnicească a Bisericii, de la sfinții presărați peste veacuri ca niște faruri luminoase, care trag la mal sufletele învolburate ale credincioșilor din toate timpurile.
În acest an se împlinesc 1000 de ani de la adormirea Sfântului Simeon Noul Teolog, aproximativ 7 secole de la trecerea la cele veșnice a Sfântului Grigorie Palama și 300 de ani de la nașterea Sfântului Paisie de la Neamț. Cei trei mari sfinți isihaști se înscriu pe linia autenticei experiențe a harului dumnezeiesc, miezul tradiției și al vieții creștin-ortodoxe, iar învățătura lor rămâne reper și mijloc de cunoaștere a lui Dumnezeu pentru cei ce trăim sub acest veac.
Sfântul Simeon Noul Teolog a trăit între anii 949–1022. La doar 31 de ani a devenit stareț al Mănăstirii Sfântul Mamant din Constantinopol, pe care a condus-o un sfert de veac. Dintre scrierile lui, amintim: Capitole teologice și practice, Discursuri teologice și morale, Cateheze, Imnuri despre iubirea dumnezeiască etc. În istoria Bisericii Ortodoxe, doar trei sfinți au primit supranumele de Teolog: Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan, Sfântul Grigorie din Nazianz și Sfântul Simeon. Pomenirea lui se face pe 12 martie în fiecare an.
„Frământarea multă și la vreme nepotrivită întunecă și tulbură cugetarea și scoate din suflet rugăciunea curată și căința. Pe de altă parte, aduce oboseală în inimă și prin aceasta, înăsprire și învârtoșare. Iar prin acestea caută dracii să ducă la deznădejde pe cei duhovnicești… Precum cel ce pune pământ pe o flacără ce arde în cuptor o stinge pe aceasta, la fel grijile vieții și împătimirea de cel mai neînsemnat și mai mic lucru sting căldura aprinsă la început în suflet”.
Sfântul Ierarh Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului (1296–1359), a fost unul dintre cei mai profunzi și mai originali teologi. A fost hirotonit preot în 1326 și arhiereu în 1347. Sfântul Grigorie Palama a structurat isihasmul ca învățătură și practică a tradiției răsăritene. El este prăznuit pe 14 noiembrie și în duminica a doua din Postul Paștilor.
„Oricine este chemat pe nume după Hristos, adică este creștin, orice rang ar avea, trebuie să practice neîncetată rugăciunea potrivit îndemnului apostolic care învață toată Biserica: Rugați-vă neîncetat! (I Tesaloniceni 5, 17) și potrivit prorocului David care spune, deși era împărat: Văzut-am pe Domnul înaintea mea pururea (Psalmi 15, 8)”.
Sfântul Paisie de la Neamț s-a născut în Poltava, în 1722. A studiat la Academia Teologică din Kiev. În anul 1745 vine în Moldova. Un an mai târziu, pleacă în Sfântul Munte, unde este tuns în monahism de către Sfântul Vasile de la Poiana Mărului, duhovnicul său. Se va întoarce în Moldova și, împreună cu ucenicii săi, se va stabili la Mănăstirea Dragomirna pentru 12 ani. În urma căderii Bucovinei sub ocupație austriacă, starețul Paisie se mută cu obștea la Secu, apoi la Mănăstirea Neamț. Sub povățuirea sa duhovnicească, monahismul românesc a înflorit. Vorbim aici de o adevărată renaștere isihastă care a iradiat în lumea ortodoxă prin ucenicii săi. El este pomenit în rândul cuvioșilor în data de 15 noiembrie. A fost canonizat de Biserica Ortodoxă Rusă în anul 1988 și de Biserica Ortodoxă Română în anul 1992.
„Ce trebuie să facem ca mintea să fie îndreptată tot timpul către Dumnezeu? Dacă nu vom dobândi următoarele trei virtuți: dragostea față de Dumnezeu și oameni, înfrânarea și rugăciunea lui Iisus – atunci mintea noastră nu poate fi îndreptată în întregime către Dumnezeu; fiindcă dragostea potolește mânia, înfrânarea slăbește dorințele trupești, iar rugăciunea păzește mintea de gânduri și izgonește orice ură și trufie. Fii, deci, întotdeauna preocupat de Dumnezeu”.