Anul trecut am avut fericitul prilej să fiu alături de Cristina Paladean și îndrumătoarea ei, Alexandrina Cernov, timp de trei zile, la hramul Adormirii Maicii Domnului și la Marea Serbare de la Putna. Am văzut cât de mult regretau ambele că la această sărbătoare, cu laitmotivul „Continuitatea unui ideal”, au lipsit tineri din nordul Bucovinei. Atât din cauza conjuncturii geopolitice, cât și din lipsa unui lider care să-i fi organizat și mobilizat la un pelerinaj. După Congresul studențimii române la Putna, organizat sub patronajul Patriarhiei Române și al Academiei Române, Cristina Paladean mi-a împărtășit o idee veche – organizarea într-o Ligă a studenților români din regiunea Cernăuți. Aceasta le-ar facilita legăturile cu Țara și deschiderea către organizații de tineret din România, din Occident, ar stimula desfășurarea multor activități comune, consolidând unitatea spirituală și ajutându-le tinerilor noștri să nu-și piardă identitatea.
Sunt ferm convinsă că toate lucrurile mari se realizează în floarea tinereții. Mihai Eminescu avea numai 17 ani când i s-a deschis în față un viitor strălucit odată cu publicarea în revista „Familia” a poemului „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”, iar Ciprian Porumbescu la 18 ani „a cântat Daciei întregi” la Marea Serbare de la Putna. Nu împlinise 30 de ani când a plecat în veșnicie, dar ne-a lăsat geniala „Baladă”, opereta „Crai nou” – prima în istoria muzicii românești, „Pe-al nostru steag e scris Unire”. Istoricul Nicolae Bălcescu, cel de la care avem în limba română „Cântarea României” – poemul în proză scris de Alecu Russo în franceză – și „Istoria lui Mihai Viteazul”, și-a încheiat sorocul pământesc la 33 de ani. Numai 21 de primăveri a trăit poetul Nicolae Labiș, dar în pofida suspinului „Câte doruri, câte vise, câte suflete ucise”, ne-a lăsat o extraordinară operă poetică.
Făcând o incursiune în istoria neamului, nu găsesc o anticipație mai importantă a viitoarei unități naționale decât cea de la 15 august 1871. Din curajul, optimismul, credința în idealuri, entuziasmul nebunatic, de care omul are parte numai la vârsta tinereții, când se crede nemuritor, a izbucnit scânteia ce a aprins flacăra Marii Uniri.
Să nu uităm că ei, asemenea tinerilor de astăzi din nordul Bucovinei, trăiau sub stăpânire străină. Fiind instruiți în școli germane, nu învățau în limba lor maternă, nu li se preda istoria națională. Mihai Eminescu a fost adus, în 1858, de taică-său să facă școala primară la Cernăuți, într-un oraș germanizat, unde limba oficială era cea nemțească, unde nu exista nicio societate culturală românească, nicio mișcare națională. În școli, cu excepția celei primare greco-orientale (National-Hauptschule), toate obiectele se predau în limba germană, iar la Ober-Gymnasium numai o oră pe săptămână era rezervată pentru Limba și literatura română. Trăim într-un alt secol, eliberați de imperiul totalitar sovietic, însă istoria parcă se repetă – tot în defavoarea românilor. Ba chiar mai rău decât atunci, căci copiii lui Gheorghe Eminovici aveau de acasă un bagaj bogat de cunoștințe în domeniul literaturii și istoriei române. Nu întâmplător, Mihăiță Eminovici era cel mai bun la profesorii Aron Pumnul și Ioan Sbiera.
Tinerii noștri, care trec astăzi prin școli ucrainene, n-au o educație națională de acasă, pentru că nici părinții lor crescuți la aceeași școală ucraineană, nici bunicii educați în perioada sovietică n-au avut-o. A sclipit o scânteie pe la începutul anilor ’90, însă, din păcate, din ea nu s-a aprins flacăra. La un congres al intelectualității românești din regiunea Cernăuți, în 2005, un oaspete din București a vorbit, ca reprezentant al comunității armene din România, despre imposibilitatea schimbării identității naționale, adică a neamului. Poate că o astfel de anormalitate este cu neputință printre conaționalii săi sau alte etnii trăitoare în România. La noi avem destule dovezi că asemenea intervenții sunt posibile, mai ales în învățământ, după adoptarea, în septembrie 2017, a Legii educației conform căreia toată instruirea în Ucraina se va desfășura exclusiv în limba de stat, limba ucraineană. A doua zi, dimineața, m-am întâlnit cu un profesor de la Liceul „Alexandru cel Bun” din Cernăuți, care-mi spunea: „Parcă mi-a murit mama. Numai la moartea mamei m-a durut atât de tare”.
Scriam atunci că „…o astfel de nedreptate în domeniul învățământului n-a existat nici în perioada regimului totalitar stalinist. Pentru noi, românii, care alcătuim numeric a doua minoritate în Ucraina și care nu suntem diaspora, ci popor autohton cu rădăcini milenare pe aceste teritorii, desființarea școlilor cu predarea în limba maternă înseamnă pierderea irecuperabilă a identității. Degrabă vom ajunge ca românii din Bulgaria, care abia de mai țin minte câte o vorbă românească, spunând că-i furnică prin sânge când aud o doină. Iar limba română în regiunea Cernăuți va fi învățată doar de ucrainenii care se pregătesc să plece la București pentru a obține pașaport românesc”. Am adunat materiale pentru o voluminoasă carte despre OSÂNDA LIMBII ROMÂNE și despre cum ne pierdem treptat limba, care este „cea mai mare dreptate pe care poporul și-a făcut-o sieși” (Mihai Eminescu). Oare ce timpuri vor veni pentru noi? Cine le va mai spune copiilor despre limba română? Vor mai auzi ei povești despre Ștefan cel Mare, cum îmi spunea tatăl meu în copilărie? Poveștile tatei m-au însoțit prin viață. Când înserarea îi strângea pe părinți în casă, mama se „odihnea”, împletind sau brodând pe cămăși de pânză aspră la flacăra palidă a lămpii cu petrol, iar tata ne spunea povești adevărate despre vitejia, credința și bunătatea lui Ștefan cel Mare. Lampa proiecta pe pereții albi umbre fantasmagorice în care întrezăream chipul unui călăreț cu sabia în mână. Mama zicea că nu e sabie, ci Sfânta Cruce, căci numai cu ajutorul ei omul învinge tot răul. Nu-mi imaginez de unde știa el atâtea istorii minunate despre isprăvile de luptă și cucernicia Marelui Voievod. Cu siguranță că nu citise din „O seamă de cuvinte” a lui Ion Neculce, din nuvelele lui Gheorghe Asachi sau legendele lui Vasile Alecsandri. Le-o fi auzit pe la clăci și șezători din gura bătrânilor. Transmise prin viu grai din negura veacurilor, aceste mici povestioare cu tentă miraculoasă încălzeau inimile țăranilor noștri, mângâindu-i cu credința că acest domn bun, care-i iubea și făcea dreptate săracilor, îi vede din ceruri și se va pogorî odată să-și răzbune poporul năpăstuit de vitregiile istoriei.
Au fost zile, prin anii ’90, când nu se sfârșeau pelerinajele românilor din nordul Bucovinei la altarul credinței strămoșești – mormântul lui Ștefan cel Mare și Sfânt. Acum nici cu mașina nu e ușor să ajungem pe unde ne dorește fierbinte inima. Parcă prevăzând aceste timpuri, cei cu mare dragoste de istoria neamului l-au adus pe Ștefan Vodă mai aproape – în casele și pe lângă gospodăriile lor. Gospodarul Ilie Bezușcu din Oprișeni și-a mobilizat consătenii să înalțe un bust lui Ștefan cel Mare. Și deoarece a contribuit cel mai mult la această lucrare, de vreo patru ani îl are pe Sfântul Voievod mereu aproape, chiar lângă casa lui. Vasile Botă din Boian îl are pe Marele Ștefan pictat pe un perete din casă. Românii din Ropcea și cei de la Buda-Mahala și-au zidit biserici cu hramul Sfântului Ștefan cel Mare, care este sărbătorit cu mare evlavie de enoriași. Inițiativa lor vine să răstoarne părerea că toate se uită ușor, mai ales momentele care ne învrednicesc ca neam, că generației tinere de astăzi nu-i pasă ce a fost în trecut.