Românii din Ucraina sunt o comunitate istorică, autohtonă, reprezentând grupuri etnolingvistice care locuiesc compact în regiunile Cernăuți (nordul Bucovinei, Ținutul Herța, nordul Basarabiei), Transcarpatia (Maramureșul din dreapta Tisei) și Odesa (sudul Basarabiei). Anexarea acestor teritorii de către URSS și rămânerea lor în componența Imperiului Sovietic după cel de al Doilea Război Mondial a reprezentat o adevărată tragedie pentru ortodoxia românească. Regimul comunist a fost unul anti-bisericesc, a persecutat preoți și enoriași, a încercat prin toate metodele posibile să minimizeze încrederea populației în Biserică, familie, școală, înlocuind legăturile sociale tradiționale cu cele verticale pe axa stat (partid) – cetățean.
La 12 septembrie 1943, cu permisiunea liderului sovietic Iosif Stalin, își reia activitatea Patriarhia Moscovei și a Întregii Rusii, care a rugat imediat enoriașii să susțină „actul eroic de rezistență în fața invadatorilor naziști”. Toate lăcașele de cult care aparțineau canonic Bisericii Ortodoxe Române, dar care au nimerit teritorial în componența unui alt stat, au fost subordonate Patriarhiei de la Moscova.
Dezghețul gorbaciovist din URSS a reprezentat o gură de aer proaspăt pentru libertatea confesională, iar proclamarea de către Ucraina a independenței statale a însemnat păstrarea subordonării canonice a tuturor bisericilor românești Mitropoliei Kievului și a Întregii Ucraine, care și-a păstrat legătura cu Patriarhia de la Moscova.
Ortodoxia românească și autocefalia bisericii ucrainene
După ce Ucraina și-a proclamat suveranitatea și apoi independența, au existat o serie de încercări ale Bisericii Ortodoxe Ucrainene de a se separa de Moscova sau de a obține mai multă independență. Prima încercare a avut loc din inițiativa Mitropoliei de la Kiev, care i-a solicitat în mod oficial Patriarhului Alexei al Moscovei și Întregii Rusii un Tomos de autocefalie, obținând, în schimb, la 27 octombrie 1990, statutul de „biserică cu drepturi de autonomie extinsă”.
Mitropolitul Kievului și al Întregii Ucraine, Filaret, și-a dorit atunci să apară o Patriarhie separată a Ucrainei. El a fost înlocuit la Sinodul Arhieresc din 1992 cu Vladimir Sabodan. Mitropolitul Filaret nu a recunoscut decizia Sinodului Bisericii Ortodoxe și a anunțat apariția Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Ucrainene. Această biserică, nerecunoscută pe parcursul mai multor decenii de comunitatea ortodoxă mondială, s-a bazat pe viziuni etnocentrice, fiind strâns legată de curentele politice și naționaliste ucrainene.
Mitropolitul Filaret, care s-a autoproclamat patriarh, a fost anatemizat de Biserica Ortodoxă Rusă în 1997. Adepții săi și-au propus să atragă în noua structură bisericească cât mai mulți enoriași, încercând să convingă și comunitatea românească din Ucraina că ar trebui să renunțe la legăturile spirituale pe care le-a moștenit din perioada sovietică cu Patriarhia de la Moscova.
Românii din regiunile Cernăuți, Transcarpatia și Odesa, obișnuiți să se roage în biserici în limba lor maternă, au întrebat în anii ’90 ai secolului trecut pe reprezentanții noii structuri bisericești dacă le vor permite să-și păstreze limba română în lăcașele de cult. Răspunsul a fost negativ, noua biserică independentă susținând că în Ucraina trebuie să existe o singură limbă și un singur popor. Atitudinile naționaliste au fost respingătoare pentru comunitatea românească ce s-a opus prin preoții săi trecerii în subordinarea autoproclamatei patriarhii. Printre românii de vază, care au lăsat urme adânci în istoria ținutului bucovinean, se afla și regretatul părinte Mihai Ivasiuc, preot martir, vrednic de amintire și de pomenire, care coordona în nordul Bucovinei asociația „Mitropolitul Silvestru Morariu Andrievici”.
O serie de ciocniri cu adepții noii structuri bisericești mai mult sau mai puțin mediatizate și poziția de respingere a autocefaliei din partea preoților, dar și a liderilor vieții culturale românești, au determinat ruperea oricăror legături cu noul curent autocefal din Ucraina.
Tomosul Bisericii Ortodoxe Ucrainene
În pofida faptului că Biserica Ortodoxă Ucraineană a Patriarhiei de la Moscova devenea din ce în ce mai criticată în spațiul public din Ucraina, dar și în statele membre ale UE, în special după anexarea peninsulei Crimeea și lansarea operațiunilor militare din Donbass în 2014, bisericile din localitățile românești din Ucraina continuau să rămână fidele Mitropoliei Kievului și a Întregii Ucraine. Enoriașii s-au obișnuit cu ideea că dreptul lor de a se ruga în limba maternă în biserici este respectat și știau de respingerea acestui model fericit de către reprezentanții curentului autocefal. Mai mult, în urma unor campanii de informare și explicare, desfășurată de Mitropolia Kievului și a Întregii Ucraine, enoriașii români au fost convinși de faptul că Patriarhia Kievului este una necanonică și că Patriarhul Filaret este un lider bisericesc autoproclamat.
Dacă în anii ’90 ai secolului trecut pentru români conta mai mult argumentul lingvistic, în ultimii ani pentru enoriași are o mai mare importanță canonicitatea. În același timp, după 80 de ani de la ruperea legăturilor firești cu Biserica Ortodoxă Română, nu s-au mai păstrat în memoria colectivă prea multe amintiri despre istoria ortodoxiei românești de până la subordonarea tuturor bisericilor Patriarhiei de la Moscova.
În 2019, Biserica Ortodoxă Ucraineană Autocefală, continuatoarea nerecunoscutei Patriarhii de la Kiev, obține Tomosul Patriarhului Bartolomeu de la Constantinopol, eveniment prezentat ca o victorie politică de către fostul președinte al Ucrainei, Petro Poroșenko. În același timp, Mitropolia Kievului și a Întregii Ucraine, subordonată canonic Patriarhiei de la Moscova, nu a recunoscut decizia Patriarhului Bartolomeu, iar Biserica Ortodoxă Rusă a rupt relațiile cu Patriarhia Constantinopolului.
Presa ucraineană a scris despre acel eveniment ca despre o ruptură civilizațională de „lumea rusă” și construirea unei lumi noi, a „lumii ucrainene”. Conceptul de „lume ucraineană” continuă tradițiile naționale ale nerecunoscutei Patriarhii de la Kiev, bazându-se pe concepția de biserică a tuturor ucrainenilor. Ținând cont de politizarea excesivă a acestui subiect, în preajma alegerilor prezidențiale din aprilie 2019 – când nou alesul Mitropolit Epifanie, recunoscut de Patriarhul Bartolomeu de la Constantinopol, umbla cu Petro Poroșenko prin localități și participa la agitație electorală – comunitatea românească a decis și de această dată să rămână sub aripa Mitropoliei Kievului și Întregii Ucraine, subordonată canonic Patriarhiei de la Moscova.
Logica etnicilor români a fost simplă: „De ce să schimbăm un lucru care funcționează?” Românii au decis să nu-și transfere bisericile în subordinea Mitropoliei recunoscute de Patriarhul de la Constantinopol, luând în calcul funcționarea lor fără probleme pe parcursul ultimilor 30 de ani.
Limba română în biserici
Fiind întrebat de mai multe ori la diverse emisiuni de radio și televiziune care este poziția Mitropoliei Kievului și a Ucrainei subordonate canonic Patriarhiei de la Constantinopol față de posibilitatea oficierii serviciului divin în alte limbi decât în ucraineană, Mitropolitul Epifanie nu a formulat un răspuns clar. De cele mai multe ori, liderul Bisericii Ortodoxe Ucrainene Autocefale a subliniat că în Ucraina toți trebuie să se roage în limba maternă, dar se referea doar la cei care sunt etnici ucraineni.
În Ucraina s-a produs o confuzie terminologică gravă în ultimii 10 ani – mulți jurnaliști, politicieni sau fețe bisericești consideră că noțiunile de „limbă maternă” și „limbă ucraineană” sunt sinonime. La 22 februarie 2022, în preajma războiului ruso-ucrainean, Mitropolitul Epifanie a spus că toți în Ucraina trebuie să se roage în limba maternă, apoi a argumentat de ce în biserici trebuie să fie pe primul loc ucraineana, demonstrând, de fapt, că e dominat și el de confuzia terminologică amintită mai sus.
Într-un alt interviu, Mitropolitul Epifanie a criticat ideologia „lumii ruse” care ucide civilii din Ucraina, dar a spus că nu este împotriva oficierii serviciului divin în slavona veche în unele biserici. Această reticență în a explica clar dacă Mitropolia Kievului și a Ucrainei este pentru sau împotriva unor limbi ale minorităților naționale în biserici este un argument important pentru românii care nu vor să schimbe ceva ce funcționează de câteva decenii pe ceva ce ar reprezenta riscuri identitare pentru ei.
Războiul ruso-ucrainean
Conflictul militar dintre Rusia și Ucraina a adâncit și mai mult clivajele din societatea ucraineană. Biserica Ortodoxă Ucraineană, subordonată Patriarhiei de la Moscova, sub presiunea mediului politic și a unor inițiative legislative, a declarat că s-a rupt definitiv de Biserica Ortodoxă Rusă. Chiar la începutul invaziei ruse, Mitropolitul Onufrie a cerut Patriarhului Kirill să-l influențeze pe președintele Vladimir Putin pentru a opri războiul. Decizia de a rupe relațiile cu Moscova complică și mai mult ecuația din lumea Ortodoxiei. Bisericile românești din Ucraina vor rămâne în continuare subordonate Mitropolitului Onufrie al Kievului și Întregii Ucraine, iar decizia de a-și declara independența de Moscova – destul de atipică canonic, dar și juridic – a fost întâmpinată sărbătorește de românii din regiunile Cernăuți, Transcarpatia și Odesa.
În martie 2022, bisericile românești din regiunea Transcarpatia au anunțat că se rup de Patriarhia Moscovei. Parohiile care se află pe teritoriul comunei Slatina – cea mai mare comună românească din Ucraina, din regiunea Transcarpatia (Maramureșul din dreapta Tisei) au condamnat decizia Patriarhului Kirill de la Moscova de a binecuvânta războiul din Ucraina. Rămâne incert care va fi jurisdicția următoare a acestor parohii după finalizarea tuturor procedurilor legale.
„Lumea rusă” plus „lumea ucraineană” minus „lumea română”
Ortodoxia românească din Ucraina este prinsă între Kiev și Moscova, adaptându-se la procesele ce au zguduit societatea în ultimii 30 de ani. Legătura cu Patriarhia Moscovei a acestor biserici nu este determinată ideologic sau geopolitic, ci se explică prin dorința românilor de a se ruga în limba maternă în biserici, dar și de conexiunile exemplare cu duhovnicii lor. Sunt false acuzațiile din presa ucraineană sau uneori română, potrivit cărora românii din Ucraina sunt pro-ruși sau pro-Kremlin pentru că nu acceptă proiectul bisericesc al Mitropolitului Epifanie.
Dacă numărul școlilor cu predare în limba română din Ucraina descrește de la un an la altul, numărul bisericilor – nu. Nicio biserică românească nu a fost închisă. Dacă în 100 de localități românești din Ucraina funcționează biserici, unde oamenii se adună și se roagă în limba lor maternă, doar în 50 din acestea mai funcționează școli românești. Biserica este ultima barieră în calea deznaționalizării comunității românești.
Trebuie să recunoaștem faptul că enoriașii români beneficiază în aceste biserici de o mare libertate lingvistică, dar nu și de o educație în spirit național românesc. Nu mai funcționează, de fapt, nicio asociație a preoților români din Ucraina. Dacă Moscova încearcă să mențină românii în „lumea rusă” a ortodoxiei, iar Kievul în „lumea ucraineană”, în absența instituțională a Bisericii Ortodoxe Române la Cernăuți, Slatina sau Ismail, nimeni nu se mai ocupă de „lumea românească”. Din păcate, viitorii ani vor fi pentru ortodoxia românească din Ucraina, prinsă între Kiev și Moscova ca într-o menghină geopolitică, o perioadă de bătălii pentru supraviețuire.