Născut și crescut într-o familie penticostală, tatăl său având poziția de prezbiter, Adrian Androne a urmat inițial Institutul Teologic Penticostal. La un an de la absolvire, după o perioadă de căutare și zbucium interior, a îmbrățișat credința ortodoxă și ulterior a absolvit și Facultatea de Teologie Ortodoxă din București. A cunoscut-o pe soția sa, Mirela, în biserica în care slujește actualul lor duhovnic, părintele Antim, care le-a fost alături de la începutul vieții de familie. În prezent, este profesor de Religie Ortodoxă, străduindu-se să pună sămânța cea bună în sufletele elevilor.

 

Ce v-a ajutat să sporiți credința în Dumnezeu, înainte să veniți la Ortodoxie?

În primul rând, familia a fost un exemplu de răbdare și credință în Dumnezeu, având în vedere faptul că suntem o familie mai numeroasă. Diferitele forme de bullying din partea vecinilor sau colegilor, din cauza apartenenței religioase, mă ajutau să îi compătimesc și mai mult, întărindu-mi convingerea că sunt persecutat pentru credința în Hristos. Mărturiile unor misionari neoprotestanți, care își primejduiau viața în diferite țări africane sau islamice, îmi sporeau și mai mult credința în Dumnezeu. Nu știam de miile de preoți ortodocși prigoniți și omorâți în țările comuniste, de creștinii ortodocși români care au suferit chinuri groaznice în închisorile comuniste pentru credința în Hristos. Când am citit cartea „Sfântul închisorilor”, am realizat că nu cunoșteam niciun creștin penticostal care să fi suferit atât de mult, să ierte și să iubească atât de plenar cum a făcut-o Valeriu Gafencu. Mai târziu am aflat despre zecile de mărturisitori ai credinței ortodoxe, fapt ce mi-a confirmat că Biserica Ortodoxă are sfinți chiar și după 2000 de ani de istorie.

Ce v-a făcut să căutați altceva decât mediul religios în care v-ați născut?

La început, descoperirea Ortodoxiei a fost ceva involuntar și neprogramat. Căutând materiale pentru teza de licență, care își propunea o abordare critică cu privire la Taina Pocăinței, a trebuit să cercetez scrierile Sfinților Părinți. Sfântul Simeon Noul Teolog a fost cel care m-a făcut să zic: Uau, nu am găsit un scriitor atât de profund în neoprotestantism! Pentru prima dată am simțit că citesc o carte „vie”, nu scolastică, așa cum sunt cărțile de teologie protestantă. Când am dat peste scrierile Părintelui Stăniloae mă întrebam de ce un astfel de om este ortodox și nu „pocăit”. Cum poate un ortodox să scrie atât de frumos fără să se „pocăiască”, aceasta era nedumerirea mea.

 

Cum ați ajuns să cunoașteți Biserica Ortodoxă?

Episcopul Kallistos Ware, în cartea sa „The Orthodox Church”, scrie: „Cei care doresc să cunoască Ortodoxia n-ar trebui să citească mult în cărți ci… să participe la Sfânta Liturghie”. Acest lucru s-a întâmplat în cazul unui prieten care fusese martor al lui Iehova și nu-și găsea locul nicăieri, iar de Ortodoxie nici nu voia să audă. Într-o zi, mi-a spus că vrea să vadă cum este o slujbă ortodoxă, fără să fi avut discuții teologice în prealabil. La finalul slujbei, reacția lui m-a uimit: „Nu-mi vine să cred, întreaga slujbă este alcătuită din versete și pasaje din Sfânta Scriptură!” Azi este un bun creștin ortodox care Îl mărturisește pe Hristos și credința ortodoxă.

În cazul meu, lucrurile au fost mai nuanțate. În procesul căutărilor mele, partea academică m-a convins de adevărul ortodoxiei, cu toate că factorul decisiv l-a avut Duhul Sfânt, după cum spunea și Petre Țuțea: „Dacă nu există revelație, intelectul este neputincios”.

Primul contact cu Biserica ortodoxă a fost la slujba Învierii din anul 2008, în ultimul an de facultate. Biserica era plină, nu am reușit să intru, însă m-a frapat repetarea ecteniilor. Nu am stat la toată slujba, nefiind obișnuit să stau în picioare. Îmbulzeala, plus faptul că nu vedeam nimic au contribuit și mai mult la lipsa de atenție.

Am terminat facultatea în anul 2008, fără vreun gând de convertire, însă Duhul Sfânt lucra în interiorul meu, deoarece simțeam un conflict între predicile mele și trăirea mea, care nu corespundea cu sfaturile pe care le dădeam altora. În tot acest timp, articolele de pe blogul unui profesor de la Facultatea de Teologie Penticostală mă provocau, deoarece vorbeau despre nevoia unei întoarceri la scrierile și interpretarea Sfinților Părinți. Din păcate, după convertirea mea, blogul cu toate articolele a fost șters, dar nu înainte de a salva anumite pasaje care îmi erau dragi. Redau mai jos un pasaj dintr-un articol scris de profesorul respectiv, pentru a înțelege lupta ce se năștea în interiorul meu:

„În opinia mea, în tradiția protestantă textul este un idol, «în orice punct»… Teologul biblist protestant a ajuns mult mai interesat de text decât de Hristosul pe Care ar trebui să-L cunoască cu ajutorul textului. E o discuție lungă aici și despre «sola Scriptura» care, în opinia mea, este un concept străin de spiritualitatea Bisericii primare. Ce șanse avem noi să susținem interpretările textului în fața bolovanilor raționaliști-seculari? Spun asta pentru că textul are toate șansele de a rămâne același. Șansa noastră de a rămâne fideli mesajului său este… cu toată revolta protestantului din mine… alipirea de Sfinții Părinți… În opinia mea, mesajul creștin, așa cum era înțeles de Biserica primară, s-a transmis prin intermediul Părinților. La ei s-a renunțat abia atunci când nu ne-au mai interesat înțelegerea și spiritualitatea Bisericii primare. Din dorința de a se desprinde de practicile romano-catolice, reformatorii au mers prea departe, desprinzându-se de tot ce a însemnat Tradiție. În acel moment au încercat de fapt să reinventeze Biserica și spiritualitatea creștină originală, pornind de la propria lor viziune cu privire la acestea. Și de atunci se tot reinventează… De aceea avem nevoie de o întoarcere la Părinți. Gândirea și spiritualitatea lor constituie șansa noastră de a nu ne lăsa furați de raționalismul secular”.

Mărturisesc că aceste lecturi m-au aruncat într-o acerbă căutare a adevărului. La început căutam acele aspecte din Biserica Ortodoxă pe care le-aș fi putut însuși fără a deveni ortodox, însă, pe măsură ce mintea se lumina, mi-am dat seama că aveam nevoie de o autoritate absolută în vederea interpretării Scripturii. Într-un mediu invadat de un pluralism confesional, era din ce în ce mai greu să-mi definesc ca fiind adevărată învățătura teologică în raport cu celelalte confesiuni. Tocmai acest aspect m-a făcut să-mi pun întrebarea: dacă poporul lui Dumnezeu formează un trup nedespărțit, conform Efeseni 4, 5: „este un Domn, o credință, un Botez”, de ce există atât de multe variante ale adevărului? Cum pot neoprotestanții, care cred în principiul „Sola Scriptura”, să ajungă la atât de multe afirmații contradictorii în chestiuni nu de puțină însemnătate? Cum poate fi călăuzit fiecare cult în parte în interpretarea Scripturii de către Duhul Sfânt și, în același timp, să ajungă la adevăruri diferite? Astfel, mi-am dat seama că deviza „Sola Scriptura” nu este suficientă. Biserica, ca și dogmă, era punctul de plecare în înțelegerea relativismului teologic contemporan, cât și una dintre dogmele cele mai răstălmăcite pentru justificarea identității și continuității comunităților neoprotestante. După protestanți și neoprotestanți, Biserica se definește ca fiind comuniunea nevăzută a credincioșilor din toate timpurile, a celor care au crezut în Hristos și au fost născuți din nou. Ideea unei biserici invizibile convine protestantismului, deoarece își poate justifica atât identitatea creștină, cât și multitudinea de confesiuni la care a dat naștere. Biserica, după învățătura ortodoxă, trebuie să fie în același timp vizibilă și identificabilă, având o succesiune neîntreruptă cu Apostolii. Apelând la ideea unei biserici invizibile, orice confesiune religioasă care crede în Iisus, dar care are doctrine total diferite raportate la învățăturile unei alte grupări creștine (a se vedea Martorii lui Iehova), nu poate fi acuzată de erezie, făcând imposibilă păstrarea unității și sobornicității bisericești, lăsând loc sciziunilor și confuziei în rândul credincioșilor. Nevoia de o Biserică statornică și vizibilă, care să păstreze adevărul Revelației așa cum a fost predicat de Sfinții Apostoli, m-a condus către Biserica Ortodoxă.

Un alt aspect, care a fost determinant în călătoria mea spirituală, a fost dogma privitoare la Sfânta Euharistie. Scrierile de la sfârșitul primului secol mi-au arătat că, pentru primii creștini, pâinea și vinul nu erau doar simboluri, ci erau, într-un mod mistic, Trupul și Sângele reale ale lui Hristos, cu toate că Ortodoxia nu are o doctrină a transsubstanțierii. În Ortodoxie, pur și simplu se acceptă această Taină, deoarece, până în secolul al XII-lea, creștinii au văzut în Sfânta Euharistie ceva mistic fără a dori să o explice.

Trăind într-un mediu evanghelic, unde Împărtășania este considerată un simbol în majoritatea cultelor neoprotestante, mi-am dat seama de faptul că sunt în afara Trupului lui Hristos atâta timp cât sunt rupt de Biserica vizibilă.

 

Când și cum a fost trecerea la Ortodoxie?

Pe măsură ce deveneam mai conștient de adevărul ce se găsește în Biserica Ortodoxă, am încetat să mai frecventez adunările penticostale, căutând un preot deschis la ideea de convertire, care să înțeleagă frământările mele, fără să devină suspicios. În tot acest timp mergeam la Liturghie, dar nu vorbeam cu nimeni. Familia mea a început să fie suspicioasă, vedea cărțile ortodoxe pe care le citeam, însă a avut o abordare corectă față de mine, fără presiuni și amenințări.

Căutând, am dat peste Părintele Arhimandrit Antim David, care era mare eclesiarh al catedralei din București, actualmente stareț al Mănăstirii „Schitul Măgureanu”. Am avut o discuție de câteva ore cu părintele, iar după trei săptămâni de la întâlnire, pe 9 august 2009, a avut loc trecerea la Ortodoxie, părintele devenindu-mi naș de botez. Am simțit că m-am convertit nu la cultul ortodox ca organizație religioasă, ci la Biserica din care au făcut parte Apostolii, sfinții și martirii care au murit pentru Hristos timp de 2000 de ani.

Care este specificul Ortodoxiei în raport cu denominațiunile neoprotestante?

Ortodoxia este diferită în multe privințe, însă, ca fost neoprotestant, ceea ce m-a atras în mod deosebit a fost liniștea și atmosfera de semi-întuneric de la slujbe, în special de la vecernie. Icoanele ce mă priveau, mirosul tămâiei, sunetul cădelniței mă ajută în procesul de interiorizare, care lipsește cu desăvârșire în adunările neoprotestante. Tăcerea și starea de umilință pe care mi-o transmit sfinții, cântările mă apropie mai mult de Dumnezeu, regăsindu-mă în starea de ființă nevrednică ce spune: „Doamne, miluiește-mă”! Aceste stări le-am resimțit cel mai puternic în biserica unde am fost botezat și în Muntele Athos. Din păcate, în unele biserici ortodoxe se pune accentul prea mult pe formă (cum a cântat, cum s-a mișcat, cum a cădit, iluminat excesiv etc.), pierzându-se caracterul tainic pe care ar trebui să-l aibă întreaga slujbă, pentru a-l conduce pe credincios într-o stare de rugăciune care să producă dorința de pocăință în viața lui. Ortodoxia pune accentul pe sfințenie, de aceea întreaga biserică este pictată cu sfinți care au ajuns la cunoașterea lui Hristos prin despătimire. În neoprotestantism, accentul este pus pe exaltarea trupului; pastorul, corul, fanfara sunt elementele care atrag și captează atenția oamenilor. Creștinul ortodox respinge emoționalitatea excesivă, exaltarea sau triumfalismul, lăsând loc Tainei, deoarece întâlnirea omului cu Dumnezeu se produce în tăcere, în liniște, nu în sunet de fanfară sau ritmuri de tobă care gâdilă doar simțurile.

Cum v-ați împăcat cu cinstirea Maicii Domnului, a sfinților și a sfintelor icoane? Ce înseamnă acum pentru dumneavoastră aceste realități?

În Biblie, Fecioara Maria, când o vizitează pe Elisabeta căreia îi saltă pruncul în pântece, plină de Duhul Sfânt, profețește modul în care neamurile o vor privi: „de acum mă vor ferici toate neamurile”. Dacă Maica Domnului este Născătoare de Dumnezeu, înseamnă că statutul ei este unul special, iar credincioșii o pot cinsti în rugăciune și prin cântări. Predici și simpozioane despre întemeietorii protestantismului sunt destul de frecvente la neoprotestanți, însă nicio vorbă despre Maica Domnului care L-a născut pe Salvatorul lumii. Odată ce am înțeles că nu există separare între cei de pe pământ și sfinții din ceruri, deoarece Dumnezeu nu este al morților, ci al viilor, conform dialogului dintre Iisus și saduchei, atunci rugăciunea adresată sfinților a căpătat sens.

Am descoperit că în Catacomba lui Sebastian se păstrează rugăciuni adresate sfinților Petru și Pavel datând din secolele III-IV. Tot în catacombe se păstrează imagini cu scene din Noul Testament, iar în biserica din Dura Europos se păstrează cel mai vechi chip al lui Hristos. În Vechiul Testament găsim heruvimi care străjuiau chivotul, cu toate că Dumnezeu interzisese orice reprezentare a vreunui chip din cer sau de pe pământ. Ceea ce nu pot înțelege neoprotestanții este că icoanele nu sunt idoli, deoarece nu-L înlocuiesc pe Dumnezeu, așa cum idolii neamurilor păgâne aveau menirea de a-i îndepărta pe evrei de Iahve. Când am înțeles că toți sfinții din icoane sunt, de fapt, slujitorii și prietenii lui Hristos, am început să le îndrăgesc chipul, așa cum o mamă poate săruta poza fiului ei ce se află într-o altă țară, fără să fie acuzată de idolatrie.

 

Care sunt lipsurile cultelor (neo)protestante?

Teologia neoprotestantă este dominată de rațiune, este o teologie scolastică. Acesteia îi lipsește latura tainică, apofatică, acest aspect fiind o consecință a iluminismului, perioada în care a apărut Reforma.

Neoprotestanții încearcă să-și găsească identitatea, de aceea istoria bisericii pe care o cunosc începe de cele mai multe ori cu Luther, iar martirii sunt cei care au fost persecutați de biserica catolică sau misionarii din secolele XIX și XX. Eroii sau martirii din primele veacuri sau până în secolul al XVI-lea sunt aproape necunoscuți. Marea majoritate nu știu cum s-a format Noul Testament, iar când aud că un Sfânt Părinte a întocmit lista celor 27 de cărți canonice, sunt cam nedumeriți. Nu mai vorbim de doctrinele de bază ale creștinismului care au fost fixate de sinoadele ecumenice! Lipsa de tradiție în sensul de legătură și continuitate cu Biserica primară, de raportare la scrierile creștine din primele secole îi face vulnerabili în fața relativismului teologic, de aceea ei sunt într-o continuă schimbare care produce zeci de sciziuni în cadrul grupării lor. Toate aceste aspecte reprezintă un mare dezavantaj pentru cultele neoprotestante.

Legat de „vorbirea în limbi” practicată de penticostali, este ea o formă de înșelare? Cum o puteți defini?

Vorbirea în alte limbi (glosolalia) era o practică foarte întâlnită în biserica primară, însă ceea ce pretind a avea penticostalii nu are nimic în comun cu darul glosolaliei. Din punctul meu de vedere, cred că este vorba mai mult de o autosugestie. Pericolul pentru comunitatea penticostală este unul mare, deoarece îi face să se simtă superiori, însă, din fericire, acest fenomen este în scădere de mulți ani.

Neoprotestanții consideră că mântuirea constă într-un act singular de adeziune prin credință la jertfa lui Hristos. Cum înțelegeți acum lucrul acesta și care este atitudinea și viziunea ortodoxă?

Neoprotestanții împart oamenii în două categorii, mântuiți și nemântuiți, convertirea urmată de botez fiind evenimentele prin care un om devine „mântuit”. Botezul este și un mijloc prin care noii convertiți sunt prinși în noua structură religioasă. Pasajul scripturistic pe care se bazează este cel din Evanghelia după Marcu 16, 16: „Cel ce va crede și se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede, se va osândi”. Problema cultelor neoprotestante este cu acei ortodocși nominali care nu fac cinste Bisericii, din cauza comportamentului care trădează o viață libertină, fără principii creștine.

Teologia ortodoxă nu face această distincție între oameni, convertirea, pocăința și mântuirea fiind etape diferite din viața omului. Mântuirea este un proces, nu un eveniment, de aceea Biserica nu dă verdictul de „mântuit” sau „nemântuit”. Starea de mântuire a omului se va decide la judecata finală, de aceea Biserica Ortodoxă are slujba de parastas cu rolul de a mijloci pentru sufletul celui adormit. Un creștin ortodox se poate afla pe calea mântuirii, din dorința de a se uni cu Hristos, iar altul poate trăi în păcat, indiferent față de iubirea lui Dumnezeu. Biserica Ortodoxă vorbește despre cei aflați sau nu pe calea mântuirii, nu despre mântuiți și nemântuiți. Când am înțeles acest lucru, am putut să-l văd pe cel de lângă mine, egalul meu, fratele meu, iar pe mine, un păcătos care se încrede în dragostea și mila lui Dumnezeu.

Creștinii ortodocși nominali au într-adevăr nevoie de pocăință, nu însă de convertire, așa cum este privită de neoprotestanți. În Ortodoxie, primirea lui Hristos nu este un eveniment unic, ci o necesitate de fiecare zi, iar în mod plenar acest lucru se face prin Sfânta Euharistie.

Cum trăiți credință ortodoxă la nivel personal și în familie?

Credința ortodoxă este temelia vieții noastre de familie, pe care, împreună cu soția, încercăm să ne construim toate celelalte aspecte ale vieții. Participăm la Sfintele slujbe care se săvârșesc în biserica mănăstirii păstorită de părintele duhovnic, în care ne-am și cunoscut. La nivel personal, Ortodoxia ar trebui să fie un stil de viață pentru fiecare dintre noi, însăși firea noastră. Ca ortodox, am simțit că spovedania în prezența duhovnicului este cu adevărat o Taină, deoarece Hristos Se află lângă mine, în chip tainic, vindecându-mi sufletul prin cuvintele duhovnicului.

 

Care este cheia cu care deschideți inimile copiilor și ale tinerilor pentru a se apropia de Dumnezeu și de Biserică?

Din experiența pe care o am la catedră, de profesor de religie, aspectul principal constă în apropierea față de elevi, felul cum o facem și metodele pe care le folosim pentru a le transmite mesajul creștin. Consider că libertatea de gândire, respectul față de opinia cuiva, fără a jigni sau a intra în dispute, face ca mesajul nostru să fie receptat. Elevii devin reticenți atunci când simt din partea noastră dorința de a le inocula un adevăr cu orice preț. Trebuie să-i ajutăm să conștientizeze că sunt responsabili de hotărârile pe care le iau în viață, iar credința în Dumnezeu trebuie să fie liberă și din dragoste, nu din frică. Hristos nu poate fi iubit de frica iadului!

De ce este importantă prezența în biserică, de vreme ce mulți spun că au credință în Dumnezeu și e de ajuns?

În Sfânta Liturghie avem o experiență reală a întâlnirii cu Dumnezeu, ne atingem de El, ne împărtășim din El, trăiri pe care nu le putem experimenta acasă. Atmosfera din timpul Liturghiei nu este una de exaltare emoțională, ci o atmosferă tăcută, mistică, în care Duhul Sfânt sensibilizează ființa umană. Lumânările și tămâia ajută simțurile noastre să rămână concentrate spre Dumnezeu, iar sfinții care ne privesc ne amintesc cât au pătimit pentru Hristos, acum slujind cu îngerii în rai. Prin participarea la slujbă arătăm că suntem una cu ei, că facem parte din Trupul lui Hristos care nu poate fi despărțit.

Articol din revista
Cuvinte către tineri, nr. XV/2022