O carte este materie care se vrea sublimată, este pământ care s-a visat cer. Apocalipsa nu trebuie amânată, trebuie doar înțeleasă. Sfântul Ioan Teologul a primit cartea spre mâncare, la fel cum au primit și alți proroci, la fel cum a primit-o și Sfântul Roman Melodul, tot așa, spre mâncare. În gura lor s-a făcut mai dulce ca mierea, dar în pântecele lor, mai amară ca pelinul, arătând prin aceasta că atunci când ai parte de o inspirație, când Dumnezeu îți dă un cuvânt, te îndulcește. Însă pentru a-l putea explica și altora, trebuie ca acel cuvânt, pe care tu l-ai înțeles și i-ai gustat dulceața, să devină parte din tine. Amăreala din stomac arată că transpunerea în fapte a unui cuvânt se face doar cu durere. Abia după ce vei simți amărăciunea, de pe buzele tale vor curge râuri de miere. Și noi ținem amăreala în noi, pentru ca ceilalți care ne ascultă să nu mai fie nevoiți s-o experimenteze.
Lipsa modelelor se resimte ca una dintre cele mai grave crize din ziua de astăzi. Nimic nu mai este la locul lui, ordinea pe care o știam nu se mai respectă. Însă este un lucru bun chiar și aici, pentru că suntem nevoiți să ieșim din comoditatea noastră.
Modelul este necesar pentru că ne arată sensul. El trebuie să ne inspire, să ne atragă, să fie irezistibil. Un model ne scoate din starea noastră, iar reperele ne dau certitudinea că nu rătăcim de la drum. Însă călătoria o facem noi.
Dar să nu ne comparăm cu modelele, chiar dacă ne dorim să fim ca ele. Nu ne vom simți îndeajuns de buni, și atunci, o umbră de întristare sa va întinde peste viața noastră. Fără să ne dăm seama, tristețea va deveni existențială, pentru că nu vom reuși niciodată să ne atingem scopul. Care este acela? De a fi iubiți pentru ceea ce suntem, așa cum suntem; nu cum încearcă alții să ne transforme sau cum ni se pare nouă că ar trebui să fim în încercarea de a-i imita pe ceilalți. Să avem încredere în frumusețea fiecăruia și să ne lăsăm doar inspirați, fermecați de aceste modele, fără să uităm că una este modelul și altceva este reperul.
De ce trebuie să merg la biserică? Nu pot să mă rog de acasă?
Părintele Emilian Simonopetritul spune că „trebuie” nu este ortodox, pentru că nu emoționează, iar Părintele Rafail Noica spune că „trebuie” ar trebui înlocuit cu „nevoia”. Dacă nu ajungi să înțelegi că ai nevoie să mergi la biserică, ritualul acesta se va transforma într-o plictiseală continuă. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că nu reușim să facem ceea ce avem de făcut cu râvnă și cu putere, cu tărie, pentru că nu suntem convinși că este în folosul nostru și că avem nevoie de lucrul acela. Îl facem că trebuie, dar nu mișcă inima. Pe Fericitul Augustin nu au reușit să-l aducă în Biserică decât lacrimile mamei. Pentru că lacrima e cântecul inimii și doar ea poate să bată cu adevărat la ușa inimii altuia.
Mulți tineri Îl refuză pe Dumnezeu și-L scot din inima lor, iar noi am vrea, ca tineri creștini, să-i putem câștiga. Cum pot eu să-i aduc aproape de Biserică?
Hristos a spus: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, așa încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Ioan 5, 16). Dacă ceilalți tineri te vor recunoaște ca fiu al lui Dumnezeu, atunci îi vei ajuta. Altminteri, n-ai să ajuți pe nimeni niciodată. Vrei să ajuți cu adevărat? Aprinde inima ta de focul dragostei lui Hristos și toate celelalte inimi își vor găsi calea către a ta. Sfântul Serafim de Sarov a spus: „Adună pacea în inima ta și mii de oameni se vor mântui în jurul tău”, adică își vor găsi calea. Nu tu îi înveți despre mântuire, nu tu le arăți calea colegilor tăi. Tu doar să ai pace, iar ei se vor apropia cu drag de tine, pentru că în pacea inimii tale își găsesc ei tihna, răgazul de a-și vedea propriul drum.
Când ne cuprinde tristețea, cum să întărim în noi nădejdea că suntem fiii lui Dumnezeu și că El rămâne Tatăl nostru iubitor care ne așteaptă?
Spune Sfântul Iosif Isihastul: dacă cineva este cuprins de tristețe și de deznădejde, Dumnezeu așteaptă dovezi de răbdare și rugăciune din partea celorlalți, nu din partea lui. Părintele Arsenie Papacioc ne învață că liniștea sufletului vine atunci când omul e conștient că Dumnezeu știe de el. Iar Părintele Stăniloae spunea că Fiul din Treime stă în liniștea purtării de grijă a Tatălui.
De cele mai multe ori este mai folositor să nu faci nimic, ci doar să te bucuri că nu ești singur, să stai alături de ceilalți, de cei care te rabdă. Să știi că singurul lucru care a reușit să-mi înmoaie inima în mănăstire a fost când, într-o zi, am avut revelația că părinții mă rabdă așa cum sunt. Pe unii părinți îi vedeam sfinți, pe alții deloc. Cu toate acestea, toți mă răbdau. Atunci am înțeles că în ei este Dumnezeu.
Căutați să vă găsiți loc în inima celuilalt, căutați să vă bucurați de momentele pe care le petreceți alături de cineva și liniștiți-vă puțin. „Opriți-vă și cunoașteți că Eu sunt Dumnezeu” (Psalmi 45, 10)!
În momentul în care lucrurile se destramă și fata nu poate să-l farmece pe băiat, atunci apare suferința. Cum trebuie să ne raportăm la lucrul acesta?
Dacă vreți să iubiți și să vă formați inima frumos, nu mai încercați să vă feriți de suferință. Iubiți mai departe! Împotriva frumuseții nu se pune urâțenia, ci lipsa de sens. Dacă în relația aceea sensul n-a reușit să iasă la iveală, atunci mergem mai departe, iubim mai departe, ne dăruim mai departe. Sângele care curge din rănile inimii este semnul unei iubiri autentice.
Ați spus că de suferință nu trebuie să fugim, trebuie s-o acceptăm. Dar când aparent ești singur, în momentul de deznădejde, este foarte greu să te lupți și s-o accepți.
Nu e foarte greu, e imposibil. Și dacă e așa, de ce te zbați? Nădejdea, fără dovezi din partea iubirii, moare. Dacă simți că nu primești iubire, nu lăsa ființa ta să se ghideze după criteriul acesta, ci iubește tu. Noi suntem făcuți ca să primim doar dragostea lui Dumnezeu, iar în ceea ce îl privește pe aproapele, suntem făcuți să dăruim dragoste. Noi suntem ca Luna care reflectă lumina de la Soare. Luna este luată ca „ocrotitor” de îndrăgostiți, nu Soarele, pentru că Luna respectă taina, un alt aspect al modelului. Model este abia acela care nu te judecă. Iubește pe ceilalți, și în iubirea ta vei găsi dovezile de iubire ale lui Dumnezeu și n-ai să te mai simți izolat, ci singurătatea pe care o vei simți va fi binecuvântată; va fi însingurare, însă nu izolare. Caută-ți desăvârșirea în împlinirea celorlalți! Fă-te canalul prin care iubirea lui Dumnezeu să curgă către ceilalți și aceasta îți va fi încă și mai mult dovadă că iubirea merită orice suferință.
Să îmbrățișați suferința, ca să puteți afla noblețe în iubirea voastră. Altminteri, iubirea o să fie un târg indecent.
Alături de minte și de inimă, noi mai avem și conștiința după care ne ghidăm în anumite aspecte duhovnicești. De unde vine aceasta: din inimă sau din minte?
De la Dumnezeu vine. Conștiința, glasul conștiinței îl simțim în minte, pentru că în noi chipul lui Dumnezeu este ca o minte. Inima este organul prin care noi punem iubirea lui Dumnezeu în lucrare. Conștiința este glasul lui Dumnezeu, iar noi nu-l putem reduce la tăcere.
Care este granița dintre demnitate și mândrie?
Demnitatea arată cine ești, mândria cine nu ești. Iar cine ești afli doar în momentul în care te simți iubit. Un părinte a spus că vom avea ispite până când ne vom vedea pe noi înșine așa cum ne vede Dumnezeu.
Ce este un prieten și cum trebuie să fie el?
Prietenul ar trebui să fie varianta mai bună a ta, adică înțelesul frumos al alter-ego-ului, un alt tu. De ce? Pentru că prietenul este acela în care tu îți cauți sau îți găsești sensul.