Istoria celei mai mari părți a așezărilor românești se confundă cu cea a bisericilor în jurul cărora s-au înfiripat comunitățile, căci până târziu în secolul al XIX-lea bisericile au fost singurele instanțe capabile să înmagazineze memoria locurilor: în biserică erau păstrate documentele cele mai importante, bisericii îi erau dăruite lucrurile cele mai de preț, în forma și zestrea bisericii se reflecta cel mai bine statutul economic și politic al ctitorilor, biserica a dat sens și consistență spirituală existenței individuale și colective, spre ea și dinspre ea porneau toate manifestările culturale, artistice, educaționale, sociale și politice. A fost, deci, firesc ca bisericile să devină depozitare a tot ce au avut românii mai frumos, până destul de recent frumosul fiind echivalat cu arta și arta echivalată cu chipul și asemănarea celor cerești, singurele demne de a fi înveșnicite prin măiestria meșterilor și jertfa materială a credincioșilor. Vocea cronicarilor e unanimă și categorică atunci când afirmă că mântuirea celor bogați e posibilă doar prin construcția sau împodobirea de biserici, iar prima grijă a celor ajunși la conducere a fost să-și lege numele de un lăcaș de închinare. Între ei, cei mai cunoscuți sunt tocmai cei care au construit cele mai multe sau cele mai frumoase biserici, de departe remarcându-se numele lui Ștefan cel Mare, a cărui sfințenie – până la canonizarea din 1992 – și-a tras seva tocmai din rugăciunile rostite în numeroasele biserici pe care le-a ctitorit. În parte, zidurile lor sunt în picioare până astăzi, câteva dintre ele păstrează urme mai mari sau mai restrânse de pictură, dar întrebarea cum arătau icoanele cu care au fost înzestrate a zăcut mult în așteptarea unui răspuns.
Arta Bisericii Ortodoxe este îndeobște denumită bizantină, datorită izvorârii sale și a propagării sub patronajul Imperiului Bizantin. Expresia „pictură bizantină” este dependentă cronologic de existența Imperiului Bizantin, care a încetat în 1453. Pentru creația ulterioară avem sintagmele „pictură post-bizantină” sau de „tradiție bizantină”, care subliniază efortul de păstrare a stilului vechilor maeștri de către noile școli de pictură ce au înflorit în teritoriile locuite de populația ortodoxă. Între acestea, un rol deosebit a revenit Moldovei, care s-a aflat 47 de ani sub conducerea lui Ștefan cel Mare. Lunga sa domnie, în ciuda multelor conflicte militare, s-a dovedit un timp prielnic pentru inițierea și finalizarea unui număr impresionant de construcții. Cel puțin o parte a lor a beneficiat și de contribuția pictorilor, care au realizat îndeosebi fresce, dar și picturi pe panou mobil, adică icoane. Cine au fost acești pictori? Au fost ei localnici, descendenți ai meșterilor care au lucrat la comanda lui Alexandru cel Bun, un alt voievod care a avut șansa mai multor decenii de domnie? Au venit din Bizanțul care tocmai fusese cucerit de turci, ori din Balcanii ocupați în parte de ei, sau poate tocmai din teritoriile stăpânite de Veneția, căci niciun loc nu e prea îndepărtat dacă se anunță șantiere mari și plăți dintr-o vistierie domnească? Sau poate i-a chemat din Regatul polono-lituanian, de unde în 1463 și-a adus soția, ori de la Moscova, cu al cărei moștenitor la tron în 1483 și-a căsătorit fiica?
Un cert răspuns afirmativ se poate da numai la această ultimă parte a întrebării, dar câtă vreme a supraviețuit doar o cantitate infimă din ceea ce trebuie să fi fost realizat, răspunsul cel mai corect este că pictorii au venit de peste tot. Cel puțin asta lasă să se înțeleagă îndelungata conviețuire a modelelor și a compozițiilor iconografiei de sorginte deopotrivă sud-dunăreană și poloneză cu tehnicile central-europene și maniera influențată când dinspre Apusul gotic și renascentist, când dinspre atelierele rutene și moscovite, niciuna dintre lucrări nepurtând o amprentă unică, explicit atașabilă unei școli. Acest eclectism a lăsat un teren larg de afirmare meșterilor locali, a căror activitate va atinge apogeul în vremea lui Petru Rareș. Până atunci, însă, icoanele din Moldova ar fi fost doar importuri sau cel mult au fost pictate de acei pictori străini, maeștri cu îndelungă experiență formați în centre artistice vestite. O astfel de concluzie este garanția calității de excepție pe care au avut-o icoanele dăruite de însuși Ștefan cel Mare sau în fața cărora și-a plecat fruntea pentru rugăciune.
Singura ctitorie ștefaniană care mai poate oferi exemple pentru ilustrarea acestei valori deosebite este Mănăstirea Putna, unde se păstrează, nealterate de repictări, o icoană aparținând frizei praznicelor, apreciată a data din anii 1470–1480, care a putut aparține iconostasului primei biserici construite de Ștefan cel Mare și sfințite în 1469, și opt icoane aparținând frizei apostolilor, posibil realizate pentru iconostasul bisericii reconstruite tot de Ștefan cel Mare, după incendiul care a mistuit-o pe prima în 1484. Pictura aparține unor pictori moscoviți, dar care au lucrat pe panouri pregătite de meșterii din Moldova. Foarte interesant și important este faptul că, deși pictorii puteau solicita prelucrarea panourilor la fel ca în Rusia, au preferat să accepte soluții care puteau deja constitui la acel moment un specific al locului, la fel cum au acceptat să picteze doar figuri de apostoli pentru friza Deisis, după modelul bizantino-balcanic, deși iconografia rusească includea și alte categorii de sfinți (arhangheli, ierarhi, mucenici etc.). Vedem, astfel, cum Moldova lui Ștefan cel Mare a funcționat ca un adevărat creuzet artistic, în care au interferat cele mai noi tendințe în arta icoanei. Bisericile sale au devenit depozitare ale unor experimente care se vor transforma în fenomenul cu mândrie numit astăzi școala moldovenească de pictură, capabilă la rândul său să exporte artiști și opere, oferind din preaplinul său valori care au făcut faimă bisericilor din întreaga lume ortodoxă.