Cercetător științific în cadrul Muzeului Țăranului Român din București, doctor în teologie la Institutul de Teologie Ortodoxă „Saint-Serge" din Paris, scriitor și etnolog de prestigiu, Costion Nicolescu este un intelectual fin care a avut parte în viață de multe întâlniri providențiale ce l-au ajutat să devină omul care este astăzi.
Ce v-a ajutat să vă formați în viață? Care au fost lucrurile, momentele sau persoanele care au contat cel mai mult?
M-a ajutat educația în sensul bunului simț pe care am primit-o de la părinții mei în cei șapte ani de acasă. M-a ajutat (deși unii ar putea judeca împotrivă) o anumită cumințenie funciară pe care Dumnezeu a sădit-o în mine. M-a ajutat anturajul colegilor, care a fost unul stimulativ, ce a provocat o bună și prietenească concurență culturală. M-a ajutat dragostea mea pentru poezie. M-a ajutat întâlnirea cu soția mea. M-a ajutat cel mai mult întâlnirea cu Dumnezeu, Care apoi avea să mă pună în destule situații, mai mult sau mai puțin dificile, cu încărcătură pedagogică la scara ființei. În prelungire, m-a ajutat ființarea în Biserica noastră Ortodoxă. M-a ajutat întâlnirea cu Părintele Dumitru Stăniloae. M-a ajutat întâlnirea cu zeci de preoți minunați, mulți dintre ei sfinți. M-au ajutat cei doi copii dăruiți de Dumnezeu.
L-ați cunoscut pe părintele Sofian Boghiu. Ce impact a avut acesta asupra vieții dumneavoastră?
Am participat în mai multe rânduri la slujbe oficiate de el la Mănăstirea Sfântul Antim în calitate de protos. Mai ales la slujbele de seară, la care atmosfera de rugăciune și de taină era copleșitoare. Era starețul Mănăstirii Antim, cu o aparență fragilă, cu o prezentare smerită, transmitea cu o forță incredibilă un sentiment de sfințenie funciară. Cuvintele-i erau măsurate, blândețea și fermitatea se însoțeau la el în chipul cel mai firesc. În plus, felul lui de a fi prezent te îndemna la o comportare asemănătoare, erau molipsitoare. Înfățișarea îi era cu totul mângâietoare, îndemnând la o credință trăită simplu și intens. Totodată, pentru mine, îmi părea a fi și o mustrare vie; străvedea în sufletul meu întreaga-mi micime duhovnicească. Era cu precădere un om al rugăciunii, mai mult decât unul al cuvântului predicat. Părea că orice ar fi făcut, în inima sa rugăciunea continua neîntreruptă și netulburată. Era înconjurat de un halou, unul palpabil parcă, care atunci când trecea pe lângă tine te atingea.
Ce ne puteți spune despre părintele Dumitru Stăniloae?
A fost un adevărat Everest al Teologiei, înțeleasă în sensul ei originar, acela de convorbire cu Dumnezeu despre Dumnezeu întru Dumnezeu. Era un vulcan al iubirii de Dumnezeu, al iubirii de Biserică și al iubirii de oameni. Iubirea lui se revărsa firesc, binefăcătoare, spre tine, te lumina, te întărea, te fericea. Îți venea să faci colibă în preajma lui, căci în preajma lui în preajma lui Dumnezeu ți se părea a fi!
M-a cucerit la Părintele Dumitru Stăniloae teologia sa poetică. Era de o inteligență teologică incredibilă, ceea ce a condus la genialitatea și unicitatea multor formulări. Ne-a învățat că adevărul de credință și iubirea sunt deopotrivă și împreună nenegociabile. Vorba-i era așezată, parcă mereu punând temeinice temeiuri. Dar deschiderea și interesul său nu rămâneau numai în zona teologiei, ci se întindeau spre varii domenii ale culturii din toate timpurile.
Prezența sa în altar era de o concentrare nesfârșită sau sfârșind în rai. Spunea că simte în preajmă prezența miilor de arhangheli și a zecilor de mii de îngeri și a heruvimilor cei cu ochi mulți și a serafimilor cei cu câte șase aripi, care se înalță zburând, despre care ne spune la Sfânta Liturghie Rugăciunea de sfințire a cinstitelor daruri.
Era de o omenie fără margini. Simțeai dragostea sa cu adevărat părintească nu numai la nivel sacerdotal, dar și la cel mai pur și mai simplu nivel uman. Era fascinantă familiaritatea cu Dumnezeu, prezența continuă a lui Dumnezeu cu el.
Vă rugăm să ne vorbiți despre geneza creștină a folclorului românesc. Ce legătură există între folclorul românesc și tradiția creștină?
Faptul că poporul român s-a născut creștin este o realitate istorică, atât în plan etnic-biologic, cât și în plan spiritual metafizic. Nu au existat români necreștini. Românii nu sunt un desant etnic picat din cer. Ei vin din amestecul și asimilarea biologică și culturală a multor etnii, în proporții diferite, cu contribuții diferite, toate asimilate în ceea ce numim generic români și spirit românesc, într-o perioadă destul de tainică și de puțin cunoscută de formare pe care unii cercetători au numit-o protoromânism sau străromânism. Istoricul martir Gheorghe Brătianu vedea în formarea poporului român „o enigmă și un miracol”. Ceea ce face ca un neam să răzbată și să se acrediteze în istorie este cultura dezvoltată de el. Toate aceste componente etnice care au contribuit la formarea poporului român au fost precreștine, păgâne. Intrând în creuzetul care au condus la formarea poporului român, ele au îmbrăcat veșmântul spiritual creștin, chiar dacă unele elemente ale păgânismului au persistat. Dar și majoritatea acelora au fost încreștinate. Biserica și satul au mers împreună. Satul a fost în chip copleșitor furnizorul de oameni al monahismului; monahismul nostru a fost unul de inspirație și de factură țărănească. Putem considera că monahismul românesc, în marile mănăstiri, a constituit elita intelectuală a țărănimii române.
Tradiția creștină preromânească, ca să-i spunem într-un fel, puțin forțat, a fost prezentă ca un element constitutiv al genezei poporului român, ca atare și al tuturor manifestărilor care intră în ceea ce acoperă termenul de folclor. Tradiția creștină a devenit de la început și lege românească, rânduială de viață. Cultura țărănească română a exprimat cu strălucire spusa lui Feodor Dostoievski, aceea că „Frumusețea va mântui lumea!”, însușită și de Horia Bernea atunci când l-a considerat cu geniu pe țăranul român. Pe urmele tatălui său, a lui Ernest Bernea…
Ar putea folclorul să nască în tineri un sens?
Mă întorc la termenul de folclor. Așa cum se reflectă el public astăzi, nu poate avea un impact considerabil, pentru că este cultură devenită spectacol. Uneori poate fi și tratat cu seriozitate, dar de cele mai multe ori este „distracție”. Este bun pentru petreceri câmpenești și pentru desfătarea unor oameni care nu sunt preocupați să caute la rădăcini. Scandalizat și întristat, Horia Bernea a scris la un moment dat un foarte vehement text critic la adresa unor astfel de manifestări, care adesea frizează kitschul și jignesc adevărata cultură țărănească.
Cea care l-ar putea ajuta pe un tânăr din zilele noastre întru regăsirea unui sens cu filon național în viața sa, care să implice cu necesitate și iubirea de Patrie, ar putea să fie cunoașterea apropiată a culturii țărănești, în toată profunzimea universului ei ideatic și în măiestria exprimării ei artistice. În principal, cunoașterea istoriei naționale, cu parcursul ei de jertfe, de biruințe și de eșecuri, precum și cunoașterea culturii naționale în excelența ei, în deplinătatea ramurilor ei, ar trebui să ajute la trezirea în sinea omului a unui sentiment de iubire de Patrie. Dacă ajungi să înțelegi ce este Patria, anume pământ al părinților tăi însămânțat cu oase-moaște și stropit cu sânge-jertfă, nu poți să nu o iubești. Dacă însă îi ignori istoria și cultura, atunci ea nu există pentru tine, te mulțumești cu noțiunea de stat și cu cetățenia, lucruri cu caracter administrativ teritorial, și doar în foarte mică măsură spiritual.
Îndemnul meu pentru tineri este să viziteze muzeele etnografice, fie ele pavilionare sau în aer liber, ca să vadă cultura țărănească în toată autenticitatea și splendoarea ei. Să citească mai mult din literatura de etnografie și folclor. Le-aș propune la loc de frunte pe Ernest Bernea, îndeosebi cu Civilizația română sătească și cu Spațiu, timp și cauzalitate la poporul român. Și neapărat cartea Părintelui Dumitru Stăniloae Reflecții despre spiritualitatea poporului român. Apoi, sunt texte țărănești de o frumusețe tulburătoare. Poezii, povești, basme, snoave, legende… Câtă filosofie subtilă a scos Constantin Noica din Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte!
Cum vedeți posibilă rămânerea ca mădular în Biserică a tânărului contemporan modern aflat mereu în fuga de trecut, nepreocupat de prezent, ci tot mai mult în căutarea unui viitor dezlănțuit de „limitările tradiționale”?
În primul rând ajungerea în Biserică este ceva tainic. Sigur, sunt unii care au un parcurs mai ușor, sunt și rămân în Biserică pe tot parcursul copilăriei și al adolescenței. Probabil îi ajută mult mediul familial. Alții, cum este și cazul meu, vin în Biserică la o vârstă a maturității, în urma unor experiențe spirituale de viață și a unor descoperiri pe care le fac și care conduc în această direcție. Problema rămânerii în Biserică se pune într-adevăr mult pentru copiii și adolescenții zilelor noastre. Lucrul acesta se poate lesne observa din participarea la Sfânta Împărtășanie. Vedem puzderie de copii făcând-o, dar pe măsură ce cresc în vârstă numărul lor se împuținează drastic. Cu timpul, mulți se lasă răpiți de ofertele de distragere ale lumii sau de o propagandă materialistă ideologică anticreștină agresivă. Sigur, vârsta adolescenței își are oricum provocările ei. Credința este un dar general, precum darul vieții. Dar ea este dată fiecăruia numai în stare de sămânță. Din varii motive, la unii această sămânță încolțește, crește, rodește, în măsuri diferite, iar la alții nu. Există în fiecare suflet o tânjire către Dumnezeu. Pesemne resimțim durerea despărțirii din Paradis. Urmând firul acestei chemări, unii găsesc comunicarea corectă și bine așezată cu El. Pe alții însă ea îi conduce, rătăcitor, la tot felul de idolatrii contemporane acaparatoare, înrobitoare. Cei care au în ei, lucrător, darul credinței se miră de cei care nu-l au și adesea se indignează pe cei la care el rămâne latent; la rândul lor, cei care îl ignoră se miră de cei care-l vădesc, considerându-i înapoiați. Ca să ajungi în Biserică trebuie să duci până la capăt căutările ființei tale, iar lucrul acesta este posibil atât academicianului, cât și analfabetului.
Pentru a ajuta la rămânerea tinerilor în Biserică este necesar ca aceasta să-i fie prezentă și prezentată în toată atractivitatea ei. Să li se arate că tradiția, cu vechimea ei, rămâne ceva dinamic, mereu în creștere organică sub adierea Duhului Sfânt, Care nu Și-a oprit lucrarea la vreun sinod sau altul din istoria Bisericii. Tradiția, așa cum este ea gândită și trăită în Biserică, nu este împotriva modernității, dar ea ajută la o bună evaluare a noilor propuneri, la o filtrare a lor pe baza unor juste criterii de valoare, inspirate de Hristos. Ca să rămâi mădular al Bisericii se cere cu necesitate să participi la viața ei liturgică comunitară. Să dai de frumusețea Ortodoxiei. Să realizezi o întâlnire cu Dumnezeu ca Persoană, deci una foarte intimă și foarte directă. Teama de Dumnezeu să-ți fie creatoare și constructivă, iar nu blocaj.
Mai este omul de azi interesat de lectură? Ce pierde un tânăr când ignoră actul lecturii?
Aparent, din cele pe care le aud și din unele pe care le și văd, omul de astăzi pare în general mai puțin interesat de lectură. Când văd în librării oferta extrem de generoasă de titluri în varii domenii, când văd îmbulzeala de la târgurile de carte, mi se pare că sunt totuși și semne bune. În ciuda unui incredibil progres tehnologic și al unei robotizări spectaculoase, omul contemporan pare să aibă tot mai puțin timp. Lectura bună cere efort, cere jertfă, cere concentrare, cere alocare de timp. Cititorul bun ajunge să devină coautor, în sens mistic. După cum și credinciosul simplu din biserică nu este simplu spectator, ci, dacă se implică sufletește, devine co-slujitor.
O bună lectură este ziditoare de ființă. Ea ar trebui să o pregătească pentru o mai lesnicioasă întâlnire cu Dumnezeu. Lipsa de lectură lasă ființa necizelată, adesea chiar grosieră. Lecturile bune pot conduce la cunoașterea tainelor abisale ale tainicului suflet omenesc, la înțelegerea cât de cât a acestora, la trezirea unei milostiviri față de dramele omenirii și ale fiecărui om, la educarea întru a deveni om de atitudine și de acțiune pentru apărarea adevărului, dreptății, demnității umane, într-un cuvânt – întru facere de bine prin iubire de semen. În toate acestea se cuprinde și cunoașterea de sine, foarte importantă pentru fiecare dintre noi, pentru ca să ne împrietenim ziditor cu noi înșine și să știm cum să facem să rodească așa cum se cuvine talanții proprii.
Lectura este necesară și pentru o bună deprindere a minunatei limbi române. O limbă cu structură poetică și cu valențe teologice. Este tras deja un serios semnal de alarmă în ceea ce privește cunoașterea limbii române și modul ei de folosire astăzi. Limba este unul dintre principalele semne de identitate ale unui neam. Uzurparea limbii roade dramatic la rădăcina conștiinței etnice.
Se poate spune că există numeroși oameni admirabili care n-au lecturi, ba unii care nu au avut sau nu au nici măcar știință de carte. Lucrul acesta poate fi valabil în anumite contexte. Putea fi, de pildă, deplin valabil pentru țăran, care avea știința unor altfel de lecturi, anume, în principal, din cartea Naturii, și care avea o conștiință a unei prezențe apropiate și personal comunicative a lui Dumnezeu în lumea care îl înconjura. Pe de altă parte, iarăși este valabil și faptul că lecturile nu sunt suficiente adesea spre a forma caractere. Pentru aceasta mai este nevoie și de altceva. De o sensibilitate a lecturii, de o sensibilitate a gândirii, de o sensibilitate a rezonării. De a-L lăsa pe Dumnezeu să Se însoțească cu tine. Așa cum Își dorește El cu un drag infinit!
Cum vedeți tehnologizarea vieții? Duce ea la o degradare sau la un progres al vieții comunitare?
Tehnologia zilelor noastre este de-a dreptul copleșitoare. Multe par astăzi ieșite direct din science-fictionul de acum puține zeci de ani. Ne-am obișnuit să umblăm continuu cu astfel de produse și de obiecte și ni se pare că suntem oameni superiori, chiar dacă nu avem habar despre principiile lor de funcționare și nici despre ceea ce se ascunde în producerea lor.
Din păcate, tehnologizarea aceasta, deși este extrem de spectaculoasă și spunând ceva despre cât de minunat a făcut Dumnezeu intelectul uman, nu contribuie la sporirea comunicării adevărate dintre persoane. Dimpotrivă, deși cantitatea de comunicare, pe nenumărate canale, a sporit excesiv, calitatea ei a slăbit îngrijorător. Ne scriem sute de mesaje, dar substanța lor este diluată. Până și formularea unor replici este tehnologizată, ca să nu ne mai obosim „să spunem cu cuvintele noastre”. Altădată scrisorile, care cereau și o anumită elaborare, erau mai rare, dar ce comunicări esențiale se făceau adesea prin ele! În principiu, tehnologizarea ar trebui să conducă la o ușurare a muncii, la oferirea posibilității de a aloca mai mult timp pentru sine, pentru suflet, pentru cunoaștere, pentru sporire spirituală. Or, se vede că nu este așa. Omul zilelor noastre nu este mai puțin obosit de truda sa decât cel din vremurile precedente, deși este clar că foarte multe lucruri le face cu mult mai mare înlesnire, datorită sculelor mecanizate, automatizate, robotizate. Și, totodată, nu are mai mult timp pentru cultivarea sa spirituală. Pe de altă parte, chiar și puținul timp câștigat este îndreptat spre „distracții”, deci nu spre zidire sufletească, ci spre risipire de sine.
Tehnologia servește, pe de altă parte, societății de consum, aflată, din păcate, mai mereu într-un consum exagerat și nejustificat vital. În plus, ea produce o întreagă industrie de mijloace de distragere a oamenilor de la preocupări existențiale substanțiale. Adevărul este că orice progres tehnologic vine la pachet cu o vădită tendință spre despiritualizare.
Tehnologizarea este un proces ce nu poate fi evitat și nici măcar încetinit. Va trebui să învățăm să conviețuim cu ea și să încercăm să o folosim convenabil supraviețuirii sufletului nostru.
Ați scris o carte cu titlul „Spre o cultură liturgică”. Ce înseamnă această expresie? Care considerați acum că trebuie să fie direcția culturii române?
A fost prima mea carte. Ea se încheia cu un text pe această temă. Următoarea mea carte (Cine se teme de biserică?) avea să înceapă cu un material intitulat Spre o cultură euharistică. Părea o treaptă mai sus, dar nu era decât o altă nuanțare al aceluiași aspect al culturii. Sigur, există o admirabilă cultură bisericească, dar nu la ea mă refeream. În realitate, mă gândeam mult la caracterul implicit liturgic și la aspectul oarecum euharistic al marii culturi a lumii. Pentru noi, pentru creștinii de succesiune apostolică, liturgicul și euharisticul merg împreună. Nu există liturgic fără ca el să conducă la euharistic, nu există euharistic care să nu aibă un parcurs liturgic. Acel „spre” ar fi cu dublă trimitere: pe de o parte, îndreptarea culturii spre a fi cât mai liturgică, cât mai aproape de o rânduială creștină bine întemeiată; pe de alta, îndreptarea iubitorului de cultură spre o astfel de cultură, cu caracter accentuat liturgic. Cultura nu își hrănește iubitorii fideli cu trupul și sângele lui Hristos, ea îi hrănește cu creații de geniu venite prin inspirație de la Duhul Sfânt. Majoritatea marilor creatori, fie ei creștini sau nu, recunosc că regăsesc în capodoperele lor mult mai mult decât și-au imaginat ei că pun și că spun.
În același timp, cultura autentică majoră va avea în sine un caracter euharistic, în sensul că se împarte multora în chip foarte personal și îi hrănește fără să se împuțineze, păstrându-și integralitatea, îi unește comunitar în ciuda diferențelor de receptare, participă la construcția lăuntrică a sufletelor lor întru descoperirea lui Dumnezeu și întâlnirea cu El. Oameni ai Bisericii, îndeosebi clerici, sunt uneori prea restrictivi față de propunerile culturii laice, prea dispuși să găsească hibe, judecând în general cu instrumente critice inadecvate. Trebuie să vedem substratul creștin în orice capodoperă, oricât de adânc s-ar ascunde el, așa cum se cere să vedem chipul lui Hristos în orice semen, oricât de sărman ar fi el din punct de vedere spiritual. Și să recuperăm acel substrat spre folosul tuturor, al iubitorului de cultură, dar și al creatorului însuși. Avea dreptate Părintele Justinian Chira când observa: „În vechime orice carte era considerată sacră, chiar dacă nu avea nimic religios în ea și era citită și ascultată cu un fior de sfințenie, cu un mesaj trimis de undeva dintr-o lume aparte” (Scrisoare către Ioan Alexandru, din 11 februarie 1971).
Cuvântul de ordine al culturii ar trebui să fie slujire. Slujire plus talent plus har plus strădanie.
Ce așteptări aveți de la generația tânără de astăzi? Aveți nădejdi, temeri?
Așteptările mele sunt mai puțin importante, dar așteptările societății românești, la scara istoriei, sunt majore. Singura speranță într-o bună evoluție la nivel de țară este mereu tânăra generație, calitatea ei. Ea este cea care urmează să se confrunte cu provocări inimaginabile. Unele fățișe, altele perfide. Poate, în primul rând, cu provocările ideologice. Apoi cu provocările morale. Apoi provocările de comunicare. Apoi cu provocările ecologice, economice, sociale. Plus toată nebunia generată de ideologia political correct, în fapt de o incorectitudine totală. Toate acestea și încă și altele vor fi foarte greu de rezolvat și eventual de depășit. Se cere o temeinică învățătură de carte, se cere onestitate, se cere implicare jertfelnică, se cere inteligență, se cere abilitate, se cere dreaptă judecată. Și, sigur, s-ar cere, ca un coagulant pentru toate acestea, credință. Întemeiere pe valorile creștine și acționarea în virtutea lor.
Lumea, în evoluția ei istorică, are un caracter tot mai sinucigaș. O pândește însingurarea; ea se produce în ciuda îmbulzelii tot mai mari. Creștinilor le revine un rol major în a ține cât de cât trează conștiința lumii asupra valorilor inalienabile cu care ea a fost înzestrată de Dumnezeu. Așteptarea de la tânăra generație ar fi ca ea să fie una animată de o minimă credință, să aibă respect pentru Hristos și învățătura Lui. Să dețină cât de cât o cultură generală. Să cunoască valorile create de neamul nostru și să lucreze întru prezervarea lor, îndeosebi a spiritului lor. Să se angajeze pentru cauzele bune ale neamului. Toate cauzele bune sunt implicit creștine. Să nu se teamă și să nu dea înapoi când se va vedea minoritară. Să aibă ochi să vadă și urechi să audă. Să simtă lumea, cu corola ei de minuni. Să treacă de pojghița superficială a lucrurilor, nu fără să se bucure de frumusețea ei, atunci când ea există, și să își tragă seva spirituală din ceea ce este mai profund și mai autentic în Biserică și în Istorie. Și în felul acesta să înainteze cu implicare entuziastă întru întâlnire totală și definitivă cu Hristos.