Ne aducem aminte astăzi, când parcă suntem provocați de vremuri la un răspuns, de monahismul arzător de odinioară, de mulțimile fraților adunați în jurul unui avvă, de relația dintre ei, care emana o lumină ce avea puterea de a călăuzi întreaga lume…
Acum lumea este în schimbare, răscrucile sunt din ce în ce mai dese, iar Biserica este întotdeauna prima care resimte aceste schimbări care nu prevestesc nimic bun. Ca să-l cităm pe părintele Emilian Simonopetritul, Biserica – în loc să se rânduiască, după cum îi este și firesc, după formatul unei familii – s-a molipsit de la Stat, rânduindu-se ca o instituție.
Mănăstirea, ca spital duhovnicesc, va prezenta mereu cea dintâi toate bolile de care suferă lumea. Prin urmare, și aici, lipsa familiarității ca fundament al vieții duhovnicești este una dintre cauzele principale pentru care astăzi ne aflăm la o răscruce. Mănăstirea are două principii călăuzitoare: starețul și rânduiala! Starețul este garanția cuvântului călăuzitor al lui Dumnezeu, iar rânduiala este întruparea (aplicarea) acestui cuvânt în viața fiecărui viețuitor în parte.
Stărețismul este ceva greu de exprimat în cuvinte omenești. Este, poate, împlinirea dorului celui mare al lui Dumnezeu „ca toți să fie una” (Ioan 17, 21). Este, iarăși, poate, devenirea întru ființă a iubirii intra-treimice. Și asta doar datorită faptului că în „stărețism” se întâlnesc două doruri: al lui Dumnezeu să-Și vadă fiii aproape, la Cina Sa, și al omului să-și afle în sfârșit drumul de întoarcere acasă. Să unești astfel de doruri nu este un lucru omenesc! Poate oare cineva să-și aroge o astfel de lucrare?
Hristos Însuși S-a făcut pe Sine începătură a acestei uniri. Dar pentru asta a plătit, iar plata Lui nu are măsură lesne de urmat, și nu numai din pricină că sângele Său preascump s-a vărsat, ci – îngăduit să-mi fie – datorită tristeții și chenozei Tatălui Care, înaintea tuturor, S-a mâhnit așteptând această unire.
Stărețismul este o Taină în sine, este jertfa Tatălui care cuprinde întru sine, ca într-o îmbrățișare, jertfa Fiului. Tatăl prin definiție este nevăzut. El poate fi văzut doar în jertfa, iubirea – într-un cuvânt ascultarea Fiului. Cuvântul vechi-testamentar al lui Isus Sirah – în fiii săi se va cunoaște omul (Isus Sirah 11, 30) – se desăvârșește, concretizându-se în îndemnul Fiului lui Dumnezeu: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, așa încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16). Starețul urmează Tatălui în chenoza sa, întristându-se pentru cei înstrăinați, bucurându-se pentru cei ce se apropie, dar mai ales suferind, jertfindu-se nevăzut. Jertfa lui tăcută este pântecele în care se naște fiecare jertfă a ucenicilor. Așa înțelegem cuvântul: „O, copiii mei, pentru care sufăr iarăși durerile nașterii, până ce Hristos va lua chip în voi!” (Galateni 4, 19). Înainte jertfei fiecărui monah este jertfa starețului!
Un stareț este acela care nu se îngrijește doar ca obștea să aibă de toate. El se îngrijește de ea ca de o familie – familia lui Dumnezeu. De aceea, în obște primează ascultarea, a starețului după modelul Tatălui, iar a monahilor după chipul Fiului. Doar în felul acesta iubirea, sub cele trei aspecte ale ei – părintească, filială și frățească –, va căpăta strălucirea Duhului Sfânt. Într-o mănăstire, prin stareț vin toate, atât binecuvântarea, cât și cunoașterea voii lui Dumnezeu. Cu toate acestea, relațiile dintr-o mănăstire, ca și cele dintr-o familie, nu trebuie reduse doar la atât. Starețul și ucenicul au nevoie să se cunoască reciproc, pentru a se putea uni întru Dumnezeu. Starețul trebuie să-L cunoască și să-L înțeleagă pe Dumnezeu în părințenia Lui; doar astfel el îl va putea cunoaște pe ucenic în taina lui, cea care stă la baza chemării și viețuirii lui în mănăstire. Ucenicul trebuie să-l cunoască pe stareț în nevoințele și aspirațiile sale duhovnicești. Mai înainte de cumințenie este părințenia, și nu invers. Această cunoaștere este prilejuită de ascultare și naște la rândul ei ascultare, astfel încât doar după ce, ca ucenic, a făcut ascultare, cineva poate deveni stareț. Avem ca exemplu pe Sfântul Simeon Noul Teolog care dă mărturie despre faptul că ascultarea înseamnă mai mult decât o virtute. Ea constituie întregul cadru în care relația părinte-ucenic se dezvoltă, devenind astfel moștenirea pe care, primind-o, o va da mai departe:
„[Vreau] să-ți las ție, fiul meu adevărat și dorit, moștenire cele pe care am a ți le spune, ca să nu socoți că sunt de la alți strămoși sau moși, ci să socoți și să primești cuvintele lor ca pe ale mele, fiindcă de la aceia au venit mai întâi la mine prin succesiune, și așa să ai, ca un copil recunoscător, mai multă iubire față de mine ca de la unul de la care ai primit o moștenire părintească; [Apoi] să-ți arăt ție, adevăratul meu fiu, bogăția duhovnicească pe care am primit-o de la părintele meu duhovnicesc care m-a născut după harul lui Dumnezeu prin pocăință, ca să nu se întâmple să nu mă cunoști și să mă disprețuiești pe mine, părintele tău duhovnicesc, ca pe unul nenorocit, sărac și disprețuit, și să socotești că n-ai primit de la mine nicio mare moștenire. Și cea mai mare pricină dintre toate pentru care-ți scriu, e ca să nu fii socotit de Dumnezeu că ai nesocotit și disprețuit pe Hristos, nesocotindu-mă și disprețuindu-mă pe mine, și să fii vinovat de acea înfricoșătoare osândă a Domnului”.
Doar cel care a fost un bun ucenic poate deveni un bun stareț. De aceea este atât de mare nevoie astăzi ca să se pună accent pe ascultare la toate nivelurile. Nu eficiența în îndeplinirea îndatoririlor de orice fel, nu priceperea sau cunoștințele, ci ascultarea se cuvine a fi căutată, susținută și păzită. Fără ascultare, un ucenic se va pierde în înșelare, iar un stareț va fi lipsit de ajutorul lui Dumnezeu. Avva Mios spune că „ascultarea cere ascultare, iar cel care ascultă va fi ascultat de Dumnezeu”. Este nevoie de un ascultător ca să recunoască și să-l înțeleagă pe un alt ascultător! Aceasta este moștenirea și conținutul „stărețismului”; un stareț nu este dator, precum spune Sfântul Ioan Scărarul, să-i învețe pe ucenici altceva decât smerenia, și asta prin ascultare. Este ceea ce spunea Avva Or, că „ascultarea este a bătrânului”!
Mari lucruri, care nu permit scăderi sau împrăștieri omenești de niciun fel. Astăzi apar din ce în ce mai multe mănăstiri (cu toate că numărul monahilor nu crește) și astfel se strecoară în viața monahală multă împrăștiere; starețul este obligat să devină, în primul rând, un administrator sau, mai rău, un constructor, iar ucenicii sunt îndemnați și ierarhizați după criteriul eficienței. Se face astăzi confuzie între „egumen” (care este, în accepțiunea actuală, administratorul unei mănăstiri) și „stareț” (care reprezintă adevărata autoritate într-o mănăstire).
După cum știm din tradiție, egumenul era cel pe care starețul îl lăsa să conducă destinele mănăstirii în locul său, el (starețul) rămânând mai departe autoritatea duhovnicească din acea mănăstire. Astfel, egumenul devenea cel mai apropiat ucenic al starețului și, desigur, și cel mai ascultător, cel care va deveni următorul stareț. Vedem o astfel de practică în viața Sfinților Pahomie cel Mare sau Teodor Studitul și chiar în timpurile noastre. Se vede, așadar, faptul că „stărețismul” este un rod al obștii; străină de monahism este practica aducerii din afară a starețului sau chiar a egumenului. Toate acestea au nevoie de o creștere firească, asemenea unui trup, ceea ce nu se poate realiza, de exemplu, în cazurile în care mănăstirile sunt conduse prin delegări (de orice fel ar fi ele), așa cum se întâmplă în sistemele impersonale, instituționalizate. Este un fapt cunoscut acela că acolo unde scade încrederea în om, înflorește sistemul administrativ și birocratic.
Un bun administrator poate fi doar un bun ajutor al starețului (de altminteri, asta este calitatea esențială a iconomului), așa după cum un ucenic priceput este doar un bun ajutor al iconomului. Mănăstirea nu a fost – și nici nu trebuie s-o lăsăm să devină – o instituție, de aceea adevărata rânduială nu trebuie să fie stabilită de vreun statut sau regulament de organizare, ci ea trebuie să decurgă din relația stareț-ucenic pe care Părinții ne-au arătat-o. Trebuie re-cultivată cu orice preț logica Sfinților Părinți, o logică a reîntregirii, pe care astăzi o mai putem găsi și cultiva doar în mănăstirile mari, cu adevărată viață de obște.
Starețul, după cum spune Sfântul Simeon Noul Teolog, este darul lui Dumnezeu pentru ucenic, iar ucenicul este darul lui Dumnezeu pentru stareț. Asta face ca mănăstirea să fie darul pe care obștea (starețul unit cu ucenicii) îl întoarce lui Dumnezeu. Iar pentru că este dar, va avea și un caracter personal, care va fi dat de către stareț. Cunoașterea reciprocă, cu care sunt datori starețul și obștea, trebuie să se facă în cadrul ascultării, cea singură în măsură să formeze un singur cuget în obște. Putem parafraza cuvintele Sfântului Pavel: O obște, un cuget, o nevoință!
Un stareț nu poate fi decât un stareț de aproape, din interior, și nicidecum unul de departe. Obștea este un organism, un întreg, care crește și se dezvoltă doar în deplina sănătate și armonie dintre părți. Stărețismul este însuși sufletul acestui organism, Taina care lucrează desăvârșirea lui.
Odinioară, mucenicii, vărsându-și sângele, au așezat în pământul inimii oamenilor sămânța creștinismului. Monahii au preluat această lucrare, lor revenindu-le sarcina de a uda acest pământ cu lacrimile pocăinței. Această mucenicie albă, nesângeroasă, este în măsură – la fel ca și în cazul mucenicilor – să-l facă pe cel care o lucrează să simtă Cerul aproape. Nu poți plânge, spun Părinții, dacă ai cugetul împrăștiat și nesmerit. În obște, calea cea mai scurtă către această logică a Sfinților Părinți este ascultarea de cugetul starețului, ca unic cuget al obștii. Făcând așa, Cerul devine foarte aproape, iar obștea poate să crească – starețul împreună cu ucenicii adunați în împlinirea voii lui Dumnezeu.
Stărețismul este Taina care mai poate să lucreze (chiar și astăzi) această voie a lui Dumnezeu în lume!