Profesor universitar de mare eleganță, domnul Constantin Cucoș activează în cadrul Departamentului pentru Pregătirea Personalului Didactic, Iași. În interviul care urmează ne-a surprins plăcut prin răspunsurile concentrate, pline de tâlc și cu nuanță aforistică. Domnia sa este și unul dintre cei mai avizați pedagogi în privința educației religioase, iar studiile și cărțile sale reflectă o gândire cuprinzătoare și profundă.
Vorbiți-ne despre familia și despre copilăria dumneavoastră.
Am avut parte de o copilărie frumoasă, într-un sat din lunca Jijiei, nu departe de Iași, în care referențialul familie a constituit matricea care m-a format, m-a „mobilat” valoric, m-a propus spre lume. Mă refer, desigur la mama, la tata, la cei doi bunei și cele două bunici, la ceilalți doi frați, dar și alte rude. De la fiecare am avut de învățat: de la mama rigoare, respect și gust pentru învățare, de la tata meșteșug, pricepere, dibăcie – el tâmplar fiind, de la bunei smerenie, cumpătare, pregustare a dumnezeirii, de la celelalte rude fel de fel de rituri, atitudini, viziuni despre oameni, situații, evenimente. Cu bunica, cred, am fost dus la biserică pentru prima dată, cu ea am mers la mănăstirile din Iași. Nu pot să uit adăstarea noastră la Mănăstirea Cetățuia, asistarea la slujbe, dormitul pe covoarele din lână, alături de zeci de pelerini, în sala cea de la etaj, slujba de la miezul nopții, dejunul pe pajiștea din larga curte. Am trecut chiar și prin „crize” mistice, imitând-o pe bunica în ce privește datul de pomană sau în a mă juca „de-a preotul”, cu un batic al mamei după gât, în chip de veșmânt preoțesc, îngropând, după un ritual după ureche, în cutii de chibrituri, fluturi sau alte gângănii prin grădină. De câteva persoane aproape că nu mai aveam aer când mă intersectam pe ulițele satului: cu părintele Hadârcă, care mă și botezase, cu doamnele învățătoare Lazăr și Moraru, cu domnul diriginte Ghițun. Dar nu toate cele ce țin de devenirea mea au avut tangență cu credința. M-am format în deceniile de acută propagandă ateistă și de punere la colț a spiritualității, de ocultare a ceea ce înseamnă conștiința sau practica religioasă. Sălile de clasă erau plasate la circa treizeci de metri de biserică. Între școală și biserica din satul meu apăruse un gard despărțitor. În zilele de sărbătoare, din timpul săptămânii, peste zicerile profesorilor se suprapuneau, ca ceva misterios, cântările bisericești. Un dor metafizic se năștea tocmai prin această decizie, dezicere, interzicere. Poate de aici și „răscumpărarea” de mai târziu, de a mă ocupa, ca pedagog, de statutul educației religioase.
Care v-au fost modelele formative în copilărie și în tinerețe?
Cum am spus, în primul rând părinții, cei apropiați familiei, dar și învățătorii și profesorii de care am avut parte în toți anii de studiu. De la fiecare am deprins câte ceva, nu atât prin ce mi-au spus explicit, ci prin felul lor de a fi, prin atitudini și valori implicite.
Formarea este un fapt de relație, o construcție ce pune față în față persoane, comportamente, gânduri, trăiri. Nu informațiile sunt cele ce instituie educație, ci felul cum ne raportam la cei ce le caută, și le însușesc, le transformă în propriile lor valori. Am avut parte de oameni deosebiți, de la învățătoarea care mi-a pus, la propriu, tocul de scris în mână, la dragii mei profesori din gimnaziu, mulți dintre ei trăind la sat, până la o serie de profesori din liceu printre care, la loc de frunte, aș situa-o pe profesoara de istorie, doamna Bârlădeanu, o ființă de o rară generozitate cu care mă aflu într-o relație aparte și acum. De asemenea, dintr-un punct de vedere intelectual, academic, fac o reverență profesorilor din facultate, cu unii dintre ei devenind, mai târziu, colegi, printre care aș îndrăzni să enumăr pe regretații Adrian Neculau, George Văideanu, Teodor Dima sau profesori pensionari precum Ștefan Afloroaei, Petru Ioan, Luminița Iacob etc. Dincolo de modelele concrete, reperabile – cele mai multe constituite din dascăli, aș mai aduce în atenție și modele livrate de către experiența literar-artistică și de către spiritualitatea religioasă – pe aceasta descoperind-o, din păcate, mai târziu.
Spuneți-ne câte ceva despre marii pedagogi pe care i-ați cunoscut în viață.
Am apucat să cunosc, la universitatea ieșeană, câțiva profesori formați în perioada interbelică, de la care venea o adiere de altă lume, una culturală, normală, onorabilă. L-aș invoca pe profesorul Ilie Grămadă, cu studii inclusiv de Teologie la Cernăuți, pe profesorul Gheorghe Platon, pe profesorul Vasile Pavelcu. De asemenea, am cunoscut și câțiva pedagogi de la universitățile din București și Cluj-Napoca, cu varii ocazii – doctorate, conferințe –, în ultimii lor ani de viață, mă refer, de pildă, la regretații Ioan Cerghit, Ion Gh. Stanciu, A. Dancsuly, Miron Ionescu, repere importante care au imprimat un statut înalt pedagogiei ca știință și practică. Dincolo de scrierile lor, am reperat o serie de vectori atitudinali ce respirau delicatețe, respectabilitate, generozitate.
Cât de important este actul pedagogic pentru o societate sănătoasă? Și ce ar însemna o societate sănătoasă?
O societate dăinuie și sporește datorită educației. Actul pedagogic reprezintă cureaua de transmisie a moștenirii culturale, dar și o cale sigură de extensie a ei în timp și spațiu. Este cel mai important instrument al predării ștafetei, al mersului înainte al persoanelor și comunității. Comunitatea are un mare atu: că filtrează și decantează în timp ceea ce îi face bine sau nu, validează ceea ce este de folos și descurajează sau aneantizează ceea ce nu-i priește. Prin diferite tipuri de instituiri, aduse de biserică, școală, alte modalități de agregări grupale, apar mecanisme interne de igienizare, de reparare atunci când lucrurile par a o lua razna. Astfel de foruri nu acționează concurențial, eficiența formării este adusă de rezonanță, conlucrare, suplinire ocazională a unei instanțe când aceasta intră în criză. E ca un sistem cu vase comunicante: când viața politică sau școala trece printr-o criză, e bine ca celelalte foruri să intre în funcțiune, să suplinească posibile carențe sau deraieri. Sănătatea lumii întregi este dată și de felul cum fiecare parte își face datoria sau ajută, la nevoie, pe această dimensiune substitutivă, integrativă.
Care ar trebui să fie raportul dintre familie – școală – biserică în formarea copilului? Care este rolul pedagogic specific fiecărui tip de instituție?
Unul de cooperare, de completitudine, de rezonanță pe linie de responsabilități sau competențe. Există o zonă comună, de coerență de acțiune, dar și „specializări”, de îndeplinire a unor roluri specifice, unice. Ce nu poate face școala poate face familia sau biserica. Carența educației din familie poate doar parțial să fie „reparată” de implicarea celorlalte două. Iar ce este în zona de competență a bisericii nu poate fi intervenit din partea celorlalte. Și tot așa. Există și zone care nu pot fi suplinite niciodată. Țesutul afectiv din familie nu poate fi replicat de nicio instanță, de pildă. E bine să existe coerență și concordie valorică din partea tuturor, în sensul că ce se susține în școală, de pildă, să fie în consens cu ce ni se spune în familie și în biserică. La fel și cu celelalte două. Apar și situații anomice, când dacă o instanță intră în disoluție sau este confiscată de mai știu ce interese, celelalte instanțe să vegheze și să intervină. Cuplajele sunt dinamice iar proporțiile diferite, depinde de situațiile concrete.
Poate fi educația de stat un mijloc de manipulare a elevilor, de călăuzire pe un anumit tipar ideologic? Dacă da, care ar fi soluțiile de apărare?
Da, se poate întâmpla și la noi, dar și la „case mai mari”. Iar istoria recentă poate da mărturie. Depinde de stat sau de puterea politică instituită la un moment dat. Tentația ideologizării educației instituționalizate poate plana peste tot și în orice timp. Regimul de dinainte de anii 90 demonstrează acest lucru. Într-o societate normală, este bine ca frâiele educației să nu fie cedate total doar unei singure instanțe. E de preferat să fie asigurate autonomii de intervenție pe linie formativă, la nivel comunitar, din partea mai multor foruri pe linia valorilor lor emblematice. De pildă, misiunea învățătorească a bisericii nu trebuie să se diminueze, ci dimpotrivă, să se întărească, chiar dacă avem de a face cu o pluralizare a factorilor educativi. Ceea ce face biserica, sub aspect formativ – nu intru în detalii acum, doar ea este îndrituită și poate să facă acest lucru.
Ar putea fi educația religioasă una care duce la îndoctrinare și discriminare? Poate fi ea altfel decât confesională?
În niciun caz. O educație religioasă profesionistă, în care fidelitatea față de propriul cult este completată inteligent cu abordarea culturală, interdisciplinară, pluri-referențială, conduce la o bună instalare în propria spiritualitate fără temeri sau atitudini discriminatorii. Normal că o educație religioasă trebuie centrată spre propriul perimetru spiritual. Pledez, desigur, pentru o formare religioasă confesională. Ca și învățarea limbii sau istoriei, e obligatoriu să ne interiorizăm propriile referințe religioase. Și mai apoi ne îndreptăm atenția spre alții. De aici trebuie pornit în orice demers paideic: de la ceea ce suntem noi la ceea ce sunt alții, de la trecut la prezent, de la apropiat la îndepărtat, de la valori identitare la valori universale, de la noi la semeni.
De ce credeți că alături de Biologie, Chimie, Fizică etc. trebuie să coexiste și Religia, Literatura, Muzica etc., așa cum ați afirmat într-un articol?
Pentru că omul este o ființă integrală, e mobilată cu minte, trup, suflet, inimă, aspirație, credință și toate trebuie să fie vizate sau cultivate prin educație. Realitatea nu se restrânge doar la un fapt concret, ea este și țintire, trăire, visare, proiecție, nădăjduire. Uneori mai important decât prezentul este viitorul. Mai sporitoare și plinătoare sunt speranța și mântuirea. Școala trebuie să le aibă în vedere pe toate. Să cultive, deopotrivă, știința, conștiința, credința.
Finalitatea autentică a educației stă în pregătirea persoanei pentru a sesiza semnificațiile adânci ale realității. A realității de lângă noi, dar și din noi înșine.
Cum vedeți implicarea laicatului în Biserică și a clerului în viața socială?
Laicatul e o parte importantă a Bisericii, fața, corespondența și expresia prezenței sale socio-cumunitare. Nu este opusă clerului, ci constituie „brațul” ei prelungit în lume. Cred că se poate face mai mult la nivelul acestei implicări, atât normativ cât și prin fapte concrete, într-un context în care asistăm la un adevărat „bruiaj” în ce privește vocea și revendicările „societății civile”. O revizuire a cadrului ei implicativ nu ar strica. Ce poate face sau susține laicatul nu poate face clerul, și invers, cu condiția ca clerul să fie mai încrezător în laici, iar laicatul mai onest, mai dedicat, mai determinat.
O societate sănătoasă are nevoie de oameni în stare să se înțeleagă, să se auto-conducă, să-și dobândească libertatea și s-o folosească în mod corespunzător. Dominația numărului, a cantității, în detrimentul calității, poate conduce la un deficit de umanitate și la efecte aberante. O educație care nu se adresează interiorității rămâne incompletă și chiar nocivă.
Care este condiția mersului înainte în educație, în special, și în viață, în general?
Consecvență în centrarea către valorile autentice, adaptabilitate fără sacrificarea unor repere validate de timp și de comunitate, încredere în perfectibilitatea omului și mersului spre bine al umanității.
Parcurgem de ceva timp o criză a modelelor valorice. Care sunt mijloacele prin care să le redescoperim și, eventual, să le reintegrăm în educația formală?
Raportarea la modele este o ipostază prin care se poate face educație de bună calitate. Trebuie să ai un referențial, o călăuză stabilă la care să te raportezi pentru a spori sub aspect comportamental. Într-adevăr, asistăm la o bulversare a modelelor și a ierarhiei valorice, la o fluidizare a punctelor de sprijin, la o deconstruire a modelelor vechi, la o întronare a unor modele circumstanțiale, la un bruiaj modelator fie prin carență, fie prin supralicitare, fie chiar prin impunere a unor repere discutabile. Media de toate felurile și spațiul virtual actual abundă în astfel de vectori ce pot debusola. De aceea, la nivelul educației formale trebuie exersate raportările la modele veritabile, scopul fiind „vertebrarea” valorică a persoanelor și câștigarea unei autonomii sau competențe axiologice astfel încât individul, de unul singur, să se descurce în noianul de modele livrate de alții, să devină imun față de falsele sau periculoasele incitări.
Care sunt valorile după care ar trebui să se ghideze actul educativ? Sunt acestea reflectate în învățământul românesc?
Ele sunt mereu clamate – mă refer la valorile fundamentale de Bine, Adevăr, Frumos, Sacru, Dreptate etc., dar nu întotdeauna sunt convertite convenabil în corelate ușor detectabile sau înțelese de către diferitele categorii de elevi la nivelul conținuturilor care se predau în școală. E nevoie de o mai clară trans-codare a acestora în cunoștințe, conduite, exemple, atitudini, care să devină mai intuitive sau mai aproape de universul experiențial al elevului. Asta este o permanentă provocare pentru munca educatorului, pentru cei care proiectează conținuturile școlare.
O mare problemă epistemologică astăzi este inflația de informație, inclusiv de informație falsă. Cum ne putem descurca în această situație pentru a ne forma ca cetățeni liberi, responsabili și onești?
Școala trebuie să ofere elevilor nu (numai) informații, ci (și) moduri de identificare, întrebuințare și semnificare a cunoașterii. Construim conținuturi ale învățării mai mult centrate pe date, pe informații, și nu pe metodologii sau căi de procesare a acestora. O școală veritabilă va pune accentul pe învățarea valorizării cunoașterii și nu pe învățarea acumulării cunoașterii. O școală te formează cu adevărat când nu mai ai nevoie de ea, când te desprinzi, pe baza unei libertăți bine antrenate, de tutelare, de dirijismul acestei autorități, hotărând de unul singur, în cunoștință de cauză, ce e bine, frumos, adevărat etc. Fără a neglija știința, acumularea unor informații bazale, trebuie să mergi mai departe pentru a transcende „a ști” în „a fi”, adică în a activa, la modul tău propriu – prin atitudini, conduite etc. știința care rămâne moartă dacă nu e reflectată la nivelul propriei tale structuri de personalitate.
Anul acesta se împlinesc 150 de ani de la Prima Serbare a tuturor românilor, organizată în 1871 la Putna. Generația de atunci a avut un ideal. Astăzi, putem vorbi de un ideal al educației, care să fie reper al oricărui plan de învățământ?
Da, e un punct nodal al istoriei noastre care ar trebui să ne amintească de faptul că un popor se edifică și prin idealurile care îl animă și le pune în practică. Ceea ce suntem acum se explică prin ceea ce au fost sau au făcut înaintașii noștri. Avem nevoie de un referențial al înaintării, de un ideal atât în plan social, cât și educațional. Istoria noastră – mai veche sau mai nouă – ne arată că prin idealuri am înaintat sau am răzbit în timpuri mai mult sau mai puțin prielnice. Da, avem un ideal al educației configurat oarecum dublu: unul formal, politic, declamat în documentele școlare – a se vedea Legea Educației Naționale, și unul „real”, activat la modul oarecum concret, zi de zi, tacit, de către fiecare actor care face la propriu educație: cel al modelării unei persoane capabile să evolueze, să răspundă convenabil la solicitările vremii, să se culturalizeze în raport cu o zonă de identitate dată, stabilă, dar și de zare de universalitate valorică, să fie implicat în treburile cetății, să se proiecteze într-un viitor mai bun.
Cât de importante considerați că sunt întâlnirile tinerilor și ce ar trebui să urmărească ele, care ar trebui să fie finalitatea lor?
Structurile asociative la nivel de tineret sunt necesare, chiar obligatorii, pentru învățarea socială, pentru bucuria inter-cunoașterii și coparticipării, pentru cimentarea unității comunitare de acum sau de mai târziu. Prețuiesc foarte mult întâlnirile tinerilor sub spectrul spiritualității religioase – de tipul ATOR-ului sau ASCOR-ului, cu toată pleiada de activități culturale, misionare, caritabile, civice, recreative, cu rol benefic atât pentru ei, cât și pentru diferite categorii de persoane. E un semn de normalitate și libertate, de implicare creativă, de ieșire la rampă a unei generații, de împlinire a unei misii specifice vârstei. Și de ce nu, un mediu în care se leagă prietenii pe viață, se pun temelii ale unor viitoare familii, se construiesc relații pe linie empatică, afectivă, motivațională.
A-l forma pentru o profesie, pentru a se pune la dispoziția celorlalți, pentru a se integra în comunitate, reprezintă un prim obiectiv al educației. A-l forma - în plus - pentru a se cunoaște pe sine, pentru a-și da răspuns la propriile căutări și interogații, pentru a lua o poziție față de ceea ce află sau se întâmplă în jur, constituie un al doilea obiectiv, nu mai puțin important decât primul.
Ce ați dori generației tinere de azi?
Să fie conectați la marile valori ale trecutului, să le reînvie și să le exemplifice necontenit prin fapte de viață, să fie conștienți că pentru unitate trebuie acționat pe mai departe în fiece zi, că nu există viitor fără trecut, că ce va fi mâine depinde cum valorizăm clipa de față.
Un îndemn pentru adolescenții și tinerii care, peste câțiva ani, se vor afla în pragul întemeierii unei familii.
Adolescenții și tinerii să se bucure de avântul și frumusețea vârstei, să fie încrezători în viitorul lor, să și-l construiască tenace și responsabil, să fie generoși între ei și respectuoși față de antecesori, să își cultive pe mai departe spiritul și mintea, să țintească lucrul bine și la timp făcut!
Un sfat pentru cei care vor deveni educatori, învățători, profesori.
Să își aleagă acest drum dacă îl resimt ca o chemare, ca o vocație, ca o cale de împlinire prin dăruire și nu ca o simplă meserie, ceva ales la întâmplare sau din rațiuni ce nu țin de propriul acestui exercițiu. O astfel de vocație are o dimensiune aproape sacră, se aseamănă cu lucrarea preotului – desigur, altele fiind mijloacele, procedeele, țintele, cadrul de mișcare.
Ce repere de comportament și rânduirea vieții și a slujirii ați pune în fața unui preot tânăr și a soției lui?
Un preot modelează prin chiar ținuta și gesticulațiile lui la nivelul familiei, al comunității. Slujirea lui nu se restrânge doar la perimetrul spațiului liturgic. El face o „liturghie” permanentă prin felul cum se comportă sau cum relaționează cu semenii. Familia lui devine un centru valoric iradiant, un model de trăire a celor sfinte, dar și de viețuire alături de semenii săi. De aceea, încă de tânăr, un preot trebuie să ducă și să își asume toată greutatea maturității comportamentale și a misiei sale modelatoare.
Un citat care vă place!
Revenim la Eminescu: „Caracterul unei școli bune e ca elevul să învețe în ea mai mult decât i se predă, mai mult decât știe însuși profesorul”.