Prezentul pe care îl avem cu toții în fața ochilor ar trebui și mai mult să ne facă conștienți de faptul că, ab origine, lumea a fost, este și va rămâne singura creație concepută de Dumnezeu și răscumpărată prin iubirea fără margini a Unuia-Născut Fiului Său. Tot ce este demn pe Pământ și atinge inimile celor mai mulți se datorează unei mari jertfe.
Unirea Principatelor Române a fost un prim pas către ceea ce avea să însemne definirea identității naționale, însă lupta pentru reîntregirea teritoriială nu putea să se oprească la 1859. Românii din Dobrogea, Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș trăiau separați de frații lor din Moldova și Țara Românească, fiind constrânși să-și asume un destin care nu le aparținea și să ducă o existență grea în propria țară, în provincii aflate sub stăpânire otomană, țaristă și austro-ungară. Dorul după fraternitate a avut un ecou profund și în sufletul celui ce avea să fie supranumit, peste timp, „omul deplin al culturii române”.
La început „sfios și puțin energic”, tânărul Eminescu a căutat să le prezinte colegilor săi o idee pe cât de firavă, pe atât de unică. Ioan Slavici, Nicolae Teclu, A.D. Xenopol, împreună cu alți studenți au trecut dincolo de entuziasm și au decis să urmeze chemării prietenului lor de a șterge granițele dintre români. Aspirația acestora s-a împletit cu altruismul și râvna lui Eminescu pentru binele comun al poporului, conducând la realizarea unei acțiuni naționale.
Hotărât să materializeze ideea organizării unei serbări, Eminescu a convocat asociațiile studenților români de la Viena, în toamna anului 1869, lansând, totodată, pe 25 decembrie, un apel către conaționalii săi din București, Iași, Paris, Berlin, Torino, Pesta, Sibiu, Oradea, Cernăuți, Arad și Blaj. Românii de pretutindeni aveau ținta de a se uni în cuget și simțiri pentru viitorul națiunii. Prin urmare, ei nu ar fi putut întrezări alt loc potrivit și alt moment prielnic în vederea desfășurării activității lor, decât sfântul așezământ de la Putna și aniversarea a 400 de ani de la sfințirea acestuia.
Eminescu însuși voia ca Prima Serbare și Primul Congres Studențesc să aibă loc la Ierusalimul Neamului Românesc, în preajma zilei de 15 august – hramul istoric al Mănăstirii Putna. Pe de o parte, era o oportunitate de a aduna mii de oameni atât din satele Bucovinei, cât și din Moldova, Basarabia, Maramureș și Transilvania, iar pe de altă parte, reprezenta cel mai mare prilej pentru a pune înaintea tuturor două modele care au îndrumat umanitatea către un viitor mai luminos și mai bun: cel dintâi este Hristos, Care „a învins cu litera de aur a adevărului și a iubirii”, iar cel de-al doilea este Sfântul Voievod Ștefan cel Mare, „care a biruit cu spada cea de flacără a dreptului. Unul a fost Libertatea, celălalt apărătorul evanghelului ei”.
Eminescu declama următoarele: „Serbarea de la Putna trebuie să fie un act produs de o națiune întreagă; serbarea de la Putna are să fie întrunirea națiunei române în suvenirile trecutului, în însuflețirea prezentului și speranțele viitorului! Viitorul, cultura viitorului, unitatea spirituală a viitorului zace în noi, în generațiile prezentului”.
Români din toate meleagurile au sosit la Putna, începând cu dimineața zilei de 14 august 1871, unde au găsit o atmosferă plăcută. Drumul spre mănăstire era împodobit cu cetini de brad și lampioane de către membrii Comitetului de organizare, iar de la jumătatea lui, oaspeții puteau să admire arcul de triumf, pe al cărui frontispiciu erau gravate cuvintele: „Memoriei lui Ștefan cel Mare, Mântuitorul neamului”. Pe 15 august, începând cu orele opt, „trei rânduri de salve, succesive [au anunțat] intrarea oaspeților în Porticul festiv”. Invitații au fost întâmpinați de taraful din Suceava, interpretând Marșul lui Mihai Viteazul. Ei au fost primiți de către membrii Comitetului îmbrăcați în ținută de gală, purtând eșarfe în culorile naționale, și de studenții români din toate centrele universitare europene, având, la rândul lor, cocarde tricolore. Intrând în biserică, participanții la serbare, vădit emoționați la vederea mormântului acoperit cu flori și făclii, privegheat de garda de onoare constituită din patru studenți ai Comitetului de organizare, au luat parte la Sfânta Liturghie.
Cu participarea preoților, a călugărilor și a înalților prelați din partea Mitropoliei Moldovei și Sucevei, serbarea a fost deschisă în jurul orei 22, printr-un deosebit serviciu religios, oficiat la mormântul Domnitorului.
La finalul ei, după predica rostită de starețul Arcadie Ciupercovici, întregul auditoriu a revenit în Portic pentru a asista la ceremonia de sfințire a darurilor aduse ca omagiu domnitorului. Ulterior, studentul A.D. Xenopol, în vârstă de numai 24 de ani, a rostit așa-numita Cuvântare festivă, un discurs destinat să străbată gândurile multora. Prin faptul că ideile sale erau strâns legate de cele ale lui Eminescu, de valori și atitudini care impuneau respect și cereau multă chibzuință din partea tuturor, Xenopol a reușit să impresioneze publicul prezent. La sfârșitul alocuțiunii, Corul studenților teologi din Cernăuți au interpretat Imnul Religios pe versurile lui Vasile Alecsandri, înduioșând asistența și pregătind-o pentru celelalte momente de folclor românesc.
În concepția lui Eminescu se cuvenea ca unirea culturală să o preceadă pe cea politică, ambele conducând la coeziune și solidaritate națională. De aceea, ultima zi a serbării (16 august) a debutat cu Sfânta Liturghie și rostirea Cuvântului de îngropăciune la moartea lui Ștefan cel Mare. A urmat procesiunea de aducere a darurilor de către I.A. Brătescu, A.D. Xenopol, Ștefan T. Ciurcu și Pamfil Dan, numărul lor simbolizând, de fapt, cele patru provincii românești: Moldova, Bucovina, Transilvania și Muntenia. A avut loc apoi slujba de pomenire, când toți cei din biserică au îngenuncheat, ascultând cu luare-aminte intonarea Imnului lui Ștefan cel Mare, compus tot de Alecsandri pe muzica lui A. Flechtenmacher. Nichifor Crainic descrie un moment copleșitor: „Închipuiți-vă zguduirea culminantă – așa cum ne-o descriu cei care au fost de față – când colonelul Boteanu, solul armatei naționale, și-a depus centironul de aur pe mormântul marelui erou, în semn că «vom fi ca tine, mărite Doamne!». În clipa aceea dispăruseră granițele; România viitoare strălucea în vedenia tuturor”.
Imediat după serbare, studenții au dat curs Congresului, întrunindu-se pentru a discuta cu privire la modalitățile prin care românii își puteau recupera identitatea. De cealaltă parte, în tihna și liniștea serii, egumenul s-a gândit să păstreze memoria evenimentului printr-o contribuție proprie, aceea de a înălța o cruce comemorativă ce se păstrează până astăzi lângă altarul bisericii.
Cuvintele lui G. Dem. Teodorescu nu au rămas fără ecou: „redeșteptarea va fi deplină când se vor reproduce, din timp în timp, serbări de reamintire, tablou viu, palpabil, despre întreaga-ne istorie națională”. Serbările naționale de la Putna au fost o permanență în întregul secol XX și până astăzi.
Emanuel Buta
***
Când vorba era de durerile neamului românesc, el ardea în foc nestins și devenea om de inițiativă și de acțiune, stăruitor neînduplecat, care nu ne dădea răgaz, ci ne mâna, mereu, înainte. În frunte nu-i plăcea să iasă, dar împingea pe alții înainte și era gata să meargă și singur, când alții nu voiau să-l însoțească. (Ioan Slavici despre Eminescu)
În trecut ni s-a impus o istorie; în viitor, să ne-o facem noi
Hristos a învins cu litera de aur a adevărului și a iubirii; Ștefan, cu spada cea de flăcări a dreptului. Unul a fost libertatea, celălalt apărătorul evanghelului ei. Vom depune, deci, o urnă de argint pe mormântul lui Ștefan, pe mormântul creștinului pios, a românului mare.
Dar asta nu e tot. Serbarea trebuie să devină și purtătoarea unei idei. Ideea unității morale a națiunii noastre e ceea ce ne-a-nsuflețit ca să luăm inițiativa unei serbări în care inima va fi una a priori; în care însă cugetele se vor unifica astfel încât pe viitor lucrările noastre toate să aibă una și aceeași țintă, astfel că unificarea direcțiunei noastre spirituale să urzească de pe-acuma unitatea destinelor noastre. Să facem ca o cugetare, una singură, să treacă prin toate faptele, să pătrundă toată viața noastră națională. Să fim conștiuți de situațiunea noastră față cu lumea, de datoriile cătră ea și cătră noi înșine. În trecut ni s-a impus o istorie; în viitor, să ne-o facem noi.
Pentru asta trebuie să ne-ntrunim, să ne-nțelegem. Și nu poate fi o zi mai aptă pentru această întrunire decât o serbare întru memoria eroului celui mai mare și mai conștiut de misiunea sa. Un pelerinagiu de pietate cătră trecut, un congres al inteligențelor, din respect, cătră viitor, iată, în două cuvinte, scopul serbării noastre.
Președintele comitetului central: conte E. Logothetty
Secretar: M. Eminescu
din Apelul Comitetului central din Viena pentru Serbarea de la Putna, 4 martie 1870
***
Cel mai important lucru pentru Eminescu era rezultatul moral al serbării. Se va ridica – așa argumenta el – se va ridica simțul național, aproape adormit până acuma, și va lua alt avânt, iar studenții ce au sosit din toate părțile și au făcut cunoștință și legături de prietenie între dânșii, vor lua cu sine impresii neșterse și vor fi pe vremuri propagatorii cei mai zeloși ai ideii că, lucrând uniți și conduși de același ideal, vor contribui la deșteptarea și mărirea neamului lor în provinciile de unde se trag.
A luat și atâta amar de inteligență parte la serbare, tot bărbați marcanți, din toate țările locuite de români. Și ei s-au cunoscut mai de aproape. Și între dânșii a urmat un schimb de vederi. Și ei s-au apropiat, în simțirile lor, unii de alții, și nu se poate ca acest fapt să nu influențeze activitatea lor publică și să nu aibă urmări binefăcătoare pentru neamul întreg. Studenți, popor și inteligență au văzut, au simțit și au înțeles cu toții că hotarele nu pot împiedeca manifestările entuziaste ale unui popor pentru o idee pe care a urmărit-o și serbarea de la Putna. Deși despărțiți prin hotare politice, toți știu că sunt unul și același neam, și această convingere va mări puterea de rezistență și îi va oțeli în lupta pentru neam, lege și țară.
Teodor Ștefanelli
***
Serbarea de la Putna trebuie să fie un act produs de o națiune întreagă! Serbarea de la Putna are să fie întrunirea națiunii române în suvenirile trecutului, în însuflețirea prezentului și speranțele viitorului! … Națiunea română voiește cultura, și cultura ei trebuie să fie una. Omogenă la Prut și la Someș, omogenă în sânul Carpaților cărunți și pre malurile umede ale Dunării bătrâne! Și viitorul, cultura viitorului, unitatea spirituală a viitorului zace în noi, în generațiunile prezentului!