Emma-Mfon Irina Uko s-a născut în Nigeria, din tată nigerian și mamă româncă. A locuit în Eket până la 17 ani, când a decis să vină să studieze în România, unde a și rămas. Lucrează la Stațiunea Balneară de Recuperare de la Amara și duce o viață firească în Biserică, atât de firească încât i-a devenit taină.
Vorbește-ne despre credința și viața în Nigeria.
Tatăl meu este luteran. În Nigeria jumătate sunt creștini, majoritatea viețuind în partea de sud a țării, iar cealaltă jumătate musulmani, care trăiesc în nordul țării. Dintre creștini, cei mai mulți sunt protestanți, ortodocșii sunt foarte puțini. Creștinii protestanți au multe beneficii materiale; la ei, mai important este să cauți bunăstarea. Ei spun că Dumnezeu ne vrea pe toți bogați și de aceea să ne rugăm pentru aceasta. Tatăl meu nu era de acord să merg la biserică, pentru că se practicau multe lucruri care îi displăceau. De exemplu, faptul că mulți pastori încep o biserică din nimic și după aceea își iau o mașină foarte scumpă.
Părinții mei nu au reușit să mă boteze la o vârstă mică, deoarece nu au putut la luterani. Pentru că au intervenit și alte lucruri, mama s-a gândit că mai bine așteaptă să ajungă în România ca să mă boteze.
Crescând între două culturi, africană și europeană, nu prea ai o identitate, ci ai tendința să vezi intenția celuilalt. De exemplu, când eram mică, în mașină toți copii veneau și se uitau la mine. Era nepoliticos, dar, totuși, ei nu mai văzuseră un om alb. Și atunci, observi omul.
Când te-ai apropiat, de fapt, de Biserica Ortodoxă?
Am fost botezată în Biserica Ortodoxă la șase ani. Dar pot spune că Dumnezeu vine în viața ta treptat. Când am venit în România la studii, totul era frumos. Mergeam la o biserică mesianică (protestantă) și făceam parte din Asociația Creștinilor Mediciniști. Cu toate acestea, eram tulburată și nu îmi găseam locul. Atunci a început căutarea. Mi-am zis: hai să văd ce zic și alții. Așa am ajuns la o conferință ortodoxă despre spiritualitate, meditație, puterea rugăciunii și m-am convins că erau oameni mai profunzi. Ceea ce m-a fascinat la acea conferință a fost că Hristos era centrul, iar aceasta căutam – pentru că ținta fiecărui creștin este Hristos. Aveam 24 de ani, iar întoarcerea mea către ortodoxie a fost lentă, din 2012 până în 2016. Acum mă aflam între ortodocși și protestanți. Am fost și la Mănăstirea Antim, unde ni s-a citit o rugăciune la finalul anului universitar. Apoi am ajuns la o biserică baptistă, dar eu îmi doream în continuare să merg la o biserică ortodoxă. Mi-era însă frică să mă duc în Biserica Ortodoxă, pentru că știam ce înseamnă să ai un duhovnic, adică ascultarea de Hristos.
Și nu voiai acest lucru?
La noi, în Nigeria, sunt foarte mulți oameni care zic că sunt profeți, dar sunt falși profeți. Și mi-era teamă să nu se profite de mine. Aveam nevoie să cunosc intenția omului. Nu îmi era teamă să fac ascultare de Hristos, pe cât îmi era teamă ca preotul să nu fie un profet fals. Apoi, mai aveam teama să nu mi se impună ascultări peste puterile mele.
Între timp, mi s-au întâmplat lucruri foarte interesante, dar care au evoluat încet. De exemplu, la un moment dat, când eram la piscină, am simțit îndemnul: îmbracă-te și du-te la Maslu. De multe ori îmi venea în minte Psalmul 15, 10: „Că nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei da pe cel cuvios al Tău să vadă stricăciunea”.
Prima slujbă ortodoxă la care am mers a fost Sfânta Liturghie, dar nu am stat la toată slujba, pentru că gândul meu era: Ce faci în acest loc păgân? Fugi de aici! Dar, în același timp, era și un alt gând: Nu vei ști ce se întâmplă aici, dacă nu rămâi până la sfârșit. Și atunci era o luptă: îmi ziceam că nu mă închin la icoane, eu mă închin doar lui Hristos. Însă am început să îmi fac cruce ca să nu fiu privită cu suspiciune. Iar apoi semnul crucii a venit ca un dar, de fiecare dată când făceam semnul crucii am simțit un har.
De ce voiai să intri în Biserica Ortodoxă, te atrăgea ceva?
Eu nu am vrut. A fost, de fapt, curiozitatea. Apoi a venit și credința în Maica Domnului. Eram în cameră și am simțit prezența reală a Maicii Domnului în toate. A fost ca o iluminare că există. Nu pot să explic această stare. Eu eram în Biserica Ortodoxă, dar tot la protestanți mergeam. Iar când se spunea la Liturghie: „toată viața lui Hristos Dumnezeu să o dăm”, eu eram foarte încântată.
După aceea, a fost convingerea legată de cei adormiți. Eu știam că, după moarte, ori te duci la ceruri, ori în iad. Nu credeam că ajută rugăciunile pentru morți. Și mi-am zis: dar dacă este adevărat ce zice creștinul ortodox? Poate că lucrul acesta este singura șansă pentru cel din iad, să ajungă în rai. Poate este adevărat și eu nu am făcut nimic pentru cei dragi care au murit. Așa a început, apoi te obișnuiești cu pomenile și toate celelalte.
Cum ai caracteriza Ortodoxia față de protestantism?
Ortodoxia este completă și mult mai profundă. Cred că un lucru minunat în Biserica Ortodoxă este că există nădejde peste tot, chiar și pentru cei din iad, datorită pomenirii lor. Iar pentru cei în viață există posibilitatea de a ne ridica, oricât de mult am cădea. În rugăciunea de pomenire îi amintim și pe cei pe care nu are cine să-i pomenească. În plus, rugăciunea se face împreună cu sfinții. Chiar dacă ești singur în biserică, ești cu sfinții la rugăciune.
Cum a fost cu duhovnicul?
Cu duhovnicul a fost un proces lung, pentru că atunci când am crezut că mi-am găsit duhovnic, eram nehotărâtă. Să fie chiar el? Cu toate acestea, eu făceam rugăciune de găsire a unui duhovnic. Am zis că e o greșeală, că uneori el se îngrijora pentru noi, așa cum o mamă se îngrijorează pentru copiii ei, și uneori copilul nu vrea să fie constrâns. Eu mă îndepărtasem de protestanți și acesta a fost un proces gradual, pentru că maturizarea este dificilă, ca în orice creștere. Când alegi duhovnicul potrivit, el nu mai scapă de tine până când crești și îți dai seama că trebuie să răsufle și el. Duhovnicul este un dar care trebuie căutat.
Cât de important este să mergi regulat la biserică, nu doar de Paște și Crăciun?
Pentru cineva din afara Bisericii, acest lucru poate părea absurd, dar pentru cei credincioși – „nebuni pentru Hristos” – nu este, deci nu poți merge doar de Paște sau când ești aproape de moarte. Nu este nevoie de explicații atunci când crezi. Este ca un măr: dacă eu îl mănânc, tu nu ai de unde să știi ce gust are. De aceea, e ceva ce trebuie să trăiască numai persoana respectivă. Cel care crede că pierde timpul la biserică, să realizeze că acesta nu este pierdut, ci osteneala lui va fi răsplătită de Dumnezeu. Pentru efortul tău, Dumnezeu te binecuvântează. Chiar dacă te duci și nu ești cu gândul acolo, totuși puteai merge la plimbare, dar ai ales să mergi la biserică.
Spune-mi, cum crezi că pot fi atrași tinerii la biserică?
În primul rând, să ne rugăm pentru ei, să știm cum să acționăm, să nu forțăm o persoană. Duhovnicul mi-a spus că Lucifer a fost creat de Dumnezeu, dar a zis că are de toate și nu îi mai trebuie nimic, deci nici Dumnezeu. Și dacă stai să te gândești, satana este o lumină, un fel de chip îngeresc, dar când scoți lumina, rămâne întunericul. Mă gândesc și la ce a zis Sfântul Pavel: azi sau mâine poate nu vei crede, dar mă rog ca tu să crezi.
Ce faci când nu ești dispusă să te rogi acasă?
E greu, dar tot citesc rugăciunile. O fac silit și devine obișnuință, ceva mecanic. Dar dacă tot sunt mecanic, să fiu pentru Hristos. Mulți văd rugăciunea ca pe ceva lung, dar mai folositoare sunt cuvintele puține și concentrate. De aceea și duhovnicul spune să le faci pe toate cu ascultare.