Anul acesta se împlinesc 150 de ani de la nașterea unuia dintre cei mai mari istorici români, Nicolae Iorga (1871–1940). Rolul său în edificarea evoluției istoriei noastre naționale, a conștiinței și a demnității românești și în afirmarea marilor personalități ale poporului nostru este neegalat. În refugiul guvernului la Iași, în 1916, Iorga a ținut o cuvântare în fața Parlamentului, care a reînsuflețit pe Regele Ferdinand și pe guvernanți. Ionel Brătianu a cerut să fie tipărită și răspândită în țară, mai ales în tranșee, lucru care a redat încrederea soldaților în victoria finală.
Dacă vom voi, suntem în stare să fim mai buni. Nicio biruință omenească nu valorează decât prin două elemente: prin cât suflet a fost pus într-însa și prin cât suflet se aduce de la dânsa înapoi acasă.
Oriunde am fi, oricum am fi, suntem hotărâți să mergem până la capăt, în credința că nu se poate să piară drepturile unui popor de a trăi pe pământul în care nu este un fir de țărână care să nu fie acoperit de cel mai nobil sânge.
A fost o vreme când vorbeam aici cu mândrie de Ștefan cel Mare: mare pentru talentul lui militar și pentru energia lui nebiruită; mare printr-o încordare care a izbutit să oprească în loc acea putere a barbariei.
Când vom trece de aceste greutăți, vom putea cuprinde trei mari icoane în cadrul trecutului nostru: icoana întrupată în ființa lui Ștefan cel Mare. Apoi icoana, mare, frumoasă, întreagă în mucenicia ei, dureroasă a eroului pe urmele căruia am mers în suferințe și mergem astăzi la întregirea biruinței și la răsplata suferințelor: Mihai Viteazul. Dar a treia figură va fi a aceluia care în 1916 s-a învins pe sine, rasa sa mândră, secole întregi de strămoși legați de alt pământ, pentru a ne oferi nouă nu numai persoana sa, dar sacrificiul tuturor strămoșilor săi: Regele Ferdinand.
Dacă sunt timpuri imorale, este imposibil ca omenirea să nu-și vină în fire și să nu fixeze pentru fiecare acea judecată care se cuvine devotamentului, sacrificiului, jertfei de sine, de care fiecine a fost capabil.
În trecutul nostru mulți oameni au suferit. Dacă suntem ceva, nu suntem prin biruința strămoșilor noștri, ci suntem ceva numai prin suferința lor. Toate puterile noastre nu sunt altceva decât jertfa lor, strânsă laolaltă și prefăcută în energie. Și unul dintre acești strămoși, mare, fiindcă a fost nenorocit și el, într-o clipă de supremă restriște, când i se zicea: lasă țara și du-te sub jug, el, Gheorghe Ștefan, din părțile unde luptă ostașii noștri la Oituz, a strigat: decât să plec pentru totdeauna de aici, „mai bine să mă mănânce câinii pământului acestuia”. Au trecut trei veacuri de la 1650, când Gheorghe Vodă Ștefan spunea celor mai vechi această hotărâre a sa și față de care nici noi nu putem spune altceva decât: „să ne mănânce câinii pământului acestuia mai curând decât să găsim fericirea, liniștea și binele din grația străinului dușman”.
În colțul acesta unde ne-am strâns, să păstrăm cu scumpătate sămânța de credință, și vom vedea și noi la rândul nostru dispărând negura stăpânirii străine, și vom putea zice ca Petru Rareș, fiul lui Ștefan, că „vom fi iarăși ce am fost, și mai mult decât atâta”.