Sentimentul de identitate națională este un sentiment intim. Fiecare persoană se reprezintă prin limba pe care o vorbește, comportamentele sociale, simbolurile comunitare, cultura, istoria, așa cum este ea povestită în școli sau citită în cărțile disponibile, la radio, televizor etc. Identitatea națională de grup se manifestă, în primul rând, prin limbă, care este o componentă esențială a personalității. Identitatea națională și limba evoluează și corespund unui parcurs al vieții individului sau al comunității. Conștientizând apartenența la o comunitate națională, sentimentul de identitate națională devine mai puternic atunci când intervin amenințări la una din componentele lui esențiale – limbă, istorie, cultură. Atunci, comunitatea se mobilizează politic.
Comunitatea istorică românească din Ucraina (regiunile Cernăuți, Odessa și Transcarpatia), fiind poziționată la graniță de imperii, odată cu instituirea noii stăpâniri, impunerea altei limbi oficiale de comunicare, uneori chiar și a limbii de predare în școli, schimbarea bruscă a stilului și a politicii administrative, precedate de un război devastator, cerea adaptarea, atât psihologică, cât și a modului de viață a populației băștinașe etc. Aceste teritorii au fost greu încercate de istorie, iar limba română a fost primul factor identitar atacat.
În anul 1857, înainte de moarte, boierul și patriotul bucovinean Doxachi Hurmuzaki scria în memorabilul său testament politic, care a rămas învățătură, îndemn și călăuză în activitatea fiilor și nepoților săi, pentru generațiile viitoare: „Să nu uitați că aveți de îndeplinit trei datorii mari și sfinte, pentru care aveți a răspunde înaintea lui Dumnezeu, înaintea oamenilor și a urmașilor voștri. Aceste trei datorii sunt: patria, limba și biserica.
Românească este țara aceasta în care trăim, câștigată și păstrată cu sângele străbunilor noștri și înzestrată cu drepturi românești, care n-au putut să apună, pentru că sunt o proprietate nepieritoare a ei. Limba română, sufletul naționalității noastre, pe care ne-au păstrat-o străbunii noștri în timpii barbariei chiar cu răpunerea vieții, a fost totdeauna și este adevărata limbă a acestei țări, nici un drept nu s-a aflat în putere ca s-o desființeze. Biserica țării noastre este biserica ortodoxă, odorul cel mai scump al sufletelor noastre”.
Ceea ce și-au dorit românii din Bucovina în toate epocile istorice (mai ales începând cu revoluția de la 1848) a fost organizarea vieții culturale și științifice în instituții profesionale temeinice, de înaltă calitate, la care aspiră și astăzi românii din regiunea Cernăuți. Cu toate vicisitudinile, românii din regiunea Cernăuți (ajunși astăzi la doar 20% din totalul populației din regiune) și-au păstrat, timp de peste 200 de ani, tot ceea ce înseamnă pentru un popor limbă, conștiință națională, spiritualitate și identitate națională. Generații de intelectuali români, numele cărora merită să fie valorificate pentru istoria și cultura românilor, au muncit pentru ca limba, școala, biserica și istoria să constituie la Cernăuți o permanență. Mulți bucovineni din diaspora, remarcabili oameni de cultură și spiritualitate românească, au trăit și mai trăiesc și astăzi experiența Bucovinei ca o durere personală și o nostalgie romantică. Soarta istorică a românilor din Bucovina poate fi înțeleasă numai prin cercetarea profundă, conștientă și cinstită, situată dincolo de orice retorică sentimentală sau politică. Este o istorie a rezistenței prin limbă, școală, biserică, în general prin cultură.
„Idealul românilor este menținerea unității reale a limbii strămoșești și a bisericii naționale – susținea Mihai Eminescu. Biserica și școala, atâta cer românii din Austro-Ungaria pe seama lor și, prin aceasta, și-au cerut păstrarea naționalității și nimic mai mult… nu deșertăciunea zgomotului în istorie este lucrul pe care-l voim… ceea ce voiesc românii să aibă e libertatea spiritului și conștiinței lor în deplinul înțeles al cuvântului… Fiecare are nevoie de un tezaur sufletesc, de un reazim moral într-o lume a mizeriei și a durerii, și acest tezaur i-l păstrează limba sa proprie în cărțile bisericești și mirene. În limba sa numai, i se lipesc de suflet preceptele bătrânești, istoria părinților săi, bucuriile și durerile semenilor săi.”
Cele trei regiuni cu populație românească autohtonă sunt astăzi un adevărat laborator de deznaționalizare treptată, care confirmă în cel mai autentic mod rolul celor trei instituții românești – școala, biserica și limba. Procesul de deznaționalizare are loc pe cale naturală (căsătoriile mixte) și prin politica școlară instituită de către autoritățile ucrainene. Românii din Ucraina se află astăzi într-o stare de luptă pentru limba română. Școala valorifică toate resursele umane ale colectivității minorităților naționale, contribuie la menținerea permanenței spirituale și culturale. O condiție fundamentală a dezvoltării societății minoritare o constituie folosirea limbii materne – a acestui tezaur imens de valori spirituale și înțelepciune națională – în toate sferele de activitate umană.
Cerințele concrete formulate în cadrul conferinței „Învățământul în școlile cu limba română de predare în Ucraina” din 21 martie 1998, organizată de Catedra de Filologie Română și Clasică a universității cernăuțene, cât și demersurile societăților românești de cultură din Ucraina oferă soluții adecvate pentru rezolvarea problemelor cu care se confruntă astăzi învățământul în limba română, ținând cont de condițiile specifice în care funcționează școlile românești. Școala are o influență decisivă în formarea personalității și a destinului naționalităților. Se impune o analiză concretă și severă a factorilor obiectivi și subiectivi, care destabilizează învățământul în limba română din Ucraina și ne determină să luptăm pentru aceasta, pentru cultivarea ei instituțională și funcționarea în condiții optime a școlii românești din Ucraina. (vezi revista „Glasul Bucovinei”, nr. 4, 2017, p. 7–35). Paradoxul constă în faptul că acest laborator dă rezultate încurajatoare în ce privește deznaționalizarea, chiar dacă Constituția și legislația Ucrainei referitoare la minoritățile naționale sunt alcătuite la cele mai înalte standarde europene.
Înaltpreasfințitul Pimen, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, a selectat fragmente din publicistica lui Mihai Eminescu pe care le-a publicat în două broșuri : Fragmente din publicistica lui Mihai Eminescu (2005) și Mihai Eminescu – cuvinte de suflet (2006). Preocupat de soarta tinerilor, înstrăinarea lor crescândă „față de principiile și învățăturile moralei creștine”, sfinția sa scria în Cuvântul introductiv: „Tinerii noștri, ieșiți de pe băncile școlilor și universităților, intră, vrând nevrând, în vâltoarea problemelor societății din care fac parte, mai ales în vâltoarea frământărilor politice chiar ca spectatori și, nu neapărat, ca participanți activi. În această vâltoare se întreabă firește pe ce cale să apuce, cum să privească sau să judece cele din jurul lor fără a-și tulbura pacea sufletească sau a-și rata o carieră, un drum, o activitate folositoare, atât pentru ei înșiși cât și pentru poporul din care fac parte…” Căutând răspunsul la aceste probleme în publicistica lui Eminescu, Înaltpreasfințitul Arhiepiscop Pimen menționează că fragmentele selectate „ne pot ajuta să gândim și să lucrăm pentru binele nostru personal și al poporului nostru, ai cărui fii suntem prin naștere și trebuie să rămânem prin fapte”.
„Idealul românilor din părțile Daciei lui Traian – spunea undeva Eminescu – este menținerea unității reale a limbii strămoșești și a bisericii naționale… Biserica și școala, atâta cer românii din Austro-Ungaria pe seama lor și, prin aceasta, și-au cerut păstrarea naționalității și nimic mai mult… nu veleitățile unei vieți de stat… nu deșertăciunea zgomotului în istorie este lucrul pe care-l voim… ceea ce voiesc românii să aibă e libertatea spiritului și conștiinței lor în deplinul înțeles al cuvântului. și fiindcă spirit și limbă sunt aproape identice, iar limba și naționalitatea asemenea, se vede ușor că românul se vrea pe sine, își vrea naționalitatea, dar aceasta o vrea pe deplin… Fiecare are nevoie de un tezaur sufletesc, de un reazim moral într-o lume a mizeriei și durerii, și acest tezaur i-l păstrează limba sa proprie în cărțile bisericești și mirene. În limba sa numai, i se lipesc de suflet perceptele bătrânești, istoria părinților săi, bucuriile și durerile semenilor săi… Prin urmare, faptul că noi, românii, câți ne aflăm pe pământ, vorbim o singură limbă, ‹una singură› ca nealte popoare ce ne înconjoară, e dovadă destulă și că așa voim să fim noi, nu altfel”.
În zbuciumul vieții, tinerii se confruntă cu multiplele probleme legate de „integritatea morală și unitatea sufletească” și una din aceste probleme este cea a limbii materne. „Măsura cuvilizației unui popor în ziua de azi, scria Eminescu, este o limbă sonoră și aptă de a exprima prin sunete, noțiuni, prin șir de accent logic, cugete, prin accent etic, sentimente. Modul de a înșira în fraze noțiune după noțiune, o caracteristică mai abstractă, ori mai concretă a noțiunilor în sine, toate astea, dacă limba e să fie națională, sunt ale limbii, căci de nu va fi așa, e prea lesne ca un om să vorbească nemțește, de exemplu, cu material lingvistic unguresc…” (Echilibrul). Mihai Eminescu se referea la situația românilor din Transilvania. Raportând acest adevăr la situația lingvistică de astăzi din Ucraina, românii care neglijează folosirea în comunicare a limbii române, refuzând învățarea ei în școală, vorbesc limba ucraineană cu elemente lingvistice rusești. Pentru românii din Ucraina, aceasta este o tristă realitate în zilele noastre.
Într-un alt articol, Mihai Eminescu își continuă gândul, făcând referire la datoria generațiilor față de limbă: „răul cel mare nu e că o asemenea stare de lucruri există, ci că se perpetuează, se moștenește, și dacă generația ce crește azi ar aduce cu sine o moștenire atât de tristă, nu ne îndoim că printr-o consecință neapărată și mereu în creștere, antitezele ar deveni mai mari și mai neîmpăcate. Însă generația ce crește are și ea datorii…” (Notiță asupra proiectatei întruniri la mormântul lui Ștefan cel Mare la Putna).
Soarta limbii române este în atenția poetului și în perioada când lucrează la ziarul „Timpul”: „Limba noastră – placă-ne-o a crede are un trai lung și de aceea-i și trebuie o dezvoltare lungă”. […] „El, poporul românesc, căruia nu-i dăm nimic în schimb, păstrează prin limbă și datini unitatea noastră națională” (Timpul și problema țărănească). Istoricul Nicolae Iorga, într-un articol dedicat literaturii române, susține aceste adevăruri despre limba română: „Câți nu au vrut să disece pe Eminescu, să afle tainele lui; dar tainele acestea, el însuși nu ar fi putut să le exprime; ele erau ceva format din adâncimea subconștientului său și în care se îngrămănise tot ce dăduseră atâtea generații… Deci, scrie în continuare istoricul, a vorbi de formarea națiunii române, de crearea spiritului românesc ca una din condițiunile întrebuințării limbii românești, este de a sacrifica în zadar unor zei care au murit…”.
Este oare o enigmă faptul că după mai mult de două secole de înstrăinare, în nordul Bucovinei se mai vorbește românește? Fenomenul bucovinean, ca problemă de supraviețuire a limbii, a spiritualității și a identității românești, a continuității unor tradiții culturale naționale, merită să fie studiat (nu doar monitorizat, conform unor modele politice). Un popor de cultură, cu tradiții istorice și culturale străvechi, nu dispare, chiar dacă sunt nefavorabile condițiile și continuă să se înrăutățească. Folosirea limbii române este o problemă de mentalitate sau de psihologie a unui popor care își conservă valorile?
Un astfel de popor (sau reprezentanții acestuia) nu poate fi „sacrificat”, după cum consideră astăzi unii istorici și politicieni în numele unor idealuri „false”, ci susținut concret în voința sa de a-și păstra limba, tradițiile și idealurile naționale, cu alte cuvinte, de a-și păstra limba și identitatea națională, chiar dacă numărul lor a scăzut spectaculos în ultimul secol. Tinerii noștri, care au moștenit o limbă „ca un fagure de miere”, au o „datorie sfântă”: păstrarea limbii române ca factor identitar. Lupta pentru limba română a intelectualității românești din Ucraina continuă.