Astăzi, mai mult decât altădată, putem constata un interes scăzut față de literatură. E un fapt știut că nu mai trăim într-o lume literaturocentrică, specifică mai cu seamă secolului al XIX-lea. Atunci, în secolul constituirii literaturilor naționale, arta cuvântului s-a bucurat de un mare prestigiu în viața cetății. Fără a fi singurul factor, rolul central deținut de literatură (vorbim de literatura eminentă, nu de toată literatura) și limba literaturii, în închegarea statelor naționale și afirmarea națiunilor, justifică, în mare măsură, impunerea rapidă a operei create de Eminescu, deși nu fără unele convulsii, precum și mitizarea, intrarea lui în legendă încă din timpul vieții.
Importanța literaturii în Europa secolului al XIX-lea se explică prin privilegierea limbii în edificarea culturii unei națiuni. Pornind de la unele idei centrale ale filosofiei romantice germane (Hamann, Herder, Humboldt), scriitorii romantici au făcut din limbă un veritabil mit național. Mitizarea limbii naționale a devenit un fenomen comun tuturor țărilor europene în reputatul secol al națiunilor. Concomitent cu mitizarea limbii a survenit și consacrarea poeților recunoscuți ca poeți naționali.
Pe de altă parte, e știut faptul că prin și cu scrisul eminescian s-au fixat fundamentele limbii și ale literaturii române moderne, cu un rol crucial în fixarea fizionomiei culturale a statului național unitar. Ca și în cazul altor mari poeți naționali – Goethe, la germani, Pușkin, la ruși –, s-a întîmplat ca Eminescu să se nască într-unul dintre momentele esențiale ale devenirii noastre culturale, în secolul consolidării culturii naționale, decisiv marcată de dezvoltarea limbii și literaturii moderne. Titu Maiorescu s-a dovedit inspirat în afirmația pe care a făcut-o într-unul dintre articolele sale despre Eminescu (Eminescu și poeziile lui, 1889) cu privire la „creșterea” literaturii secolului al XX-lea din limba operei lui Eminescu: „Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cît se poate omenește prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui, și forma limbei naționale, care și-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire pînă astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmîntului cugetării românești”.
Apariția lui Eminescu în secolul națiunilor, chiar dacă la amurgul romantismului, a făcut ca opera sa să fie subîntinsă – așa cum se întîmpla cu literatura multor scriitori din Europa acelei vremi – de un proiect de țară și un proiect de lume, pe care poetul român le-a asumat ca pe propriul său proiect de viață. Fără demagogie, în spirit strict productiv, fără a avea alt destin decît cel pe care i-l cereau nevoile timpului și ale țării sale, Eminescu a rămas în memoria poporului român drept cea mai nobilă conștiință. Și, evident, drept poetul său național.
Dar, după cum spunea Petru Creția, „formula poet național, aplicată stereotip lui Eminescu, este încă insuficient analizată. Și prea adesea pradă unei retorici sforăitoare și, mai grav, neverosimil de ignorante. Dar este exactă. Să fi știut (poetul, n.n.) că aceasta i-a fost, din leagăn, ursita, s-ar fi cutremurat. Dar poate nu i-ar fi părut chiar de tot rău. A fugit de lume ca un anahoret, a refuzat slăviri și onoruri, dar rangul acesta poate l-ar fi acceptat, pentru că nu i-a fost acordat de nici o instituție, ci de însuși sufletul neamului său”.
Din nefericire, exact însușirile care i-au creat mitul sau legenda încă din timpul vieții au fost și cele mai exploatate politic și cultural în epocile bezmetice ale istoriei noastre, în care diverși combatanți mai mult sau mai puțin onești i-au viciat cultul, pervertindu-l într-o asemenea măsură încît niciun om onorabil să nu-l mai poată aminti fără a fi suspectat de ipocrizie. În pofida acestor tentative de viciere, mitul Eminescu nu reprezintă, decît în ochii nepreveniților, un atac la Eminescu însuși. Parafrazîndu-l pe Heidegger, „în vremuri neprielnice” (in dürftiger Zeit) pentru literatură, ca ale noastre, mitul cultural Eminescu ilustrează, totuși, – oricît retorism ar conține! – o propensiune pentru slujirea valorilor culturale și, implicit, o formă de respect pentru tradiția istorică. Dacă pînă în anii ’90, cultul poetului național și „slujirea” lui implicau un repertoriu de practici de utilizare propagandistică, astăzi, la peste trei decenii de atunci, mitul (și cultul) lui Eminescu înseamnă și altceva. Ceva mai întîi eminamente pozitiv, pentru că întreține viu interesul pentru o moștenire culturală.
Este drept că anumite variante degradate ale mitului Eminescu, ușor identificabile sub coviltirul unor declarații și manifestări festive fără acoperire științifică și culturală, continuă să fie vinovate de „minciună ideologică”. Formele în care circulă acest mit cultural nu se corelează întotdeauna cu autentica imagine a poetului și gazetarului ori a omului Eminescu, pentru că nu se revendică de la informațiile certe ale cunoașterii științifice, în măsură să ofere o minimă reprezentare a moștenirii culturale sau a tradiției Eminescu. Or, de numele poetului național este legată, după cum se știe, întreaga noastră tradiție culturală aflată la vîrsta modernizării specifice secolului al XIX-lea.
Pe de altă parte, se poate spune că asistăm, în ultimele două-trei decenii, la refortificarea interesului pentru poezia (și opera) lui Eminescu, de această dată pe un palier cultural non-academic, adică în afara oricăror presiuni modelatoare venind dinspre instituții, precum școala, universitatea, mass-media etc. Schimbările politico-statale antrenate de intrarea României în Uniunea Europeană, dar și de masivele migrații ale românilor în diverse alte țări, lumea globalizată și policentrică în care trăim, toate acestea au favorizat crearea unui nou bazin mitogenetic pentru cultul (mitul) poetului național, cu un important rol în procesul reconfigurărilor identitare.
Miturile culturale, dimpreună cu limba, tradițiile religioase sau larg culturale, care imanentizează cele mai de preț valori ale unui popor, constituie liantul care îi unește pe românii plecați cu cei rămași în țară. Între aceste mituri, mitul cultural Eminescu reprezintă un liman al regăsirii pentru noile comunități românești din afara granițelor, aflate în căutarea unei identități tot mai dificil de circumscris. Confruntarea cu noile culturi din țările în care s-au fixat (temporar sau definitiv) îi obligă pe românii plecați să se redefinească din punct de vedere identitar, lucru pe care nu-l pot face fără o atentă și corectă raportare la cultura din țara de origine. În acest context mai ales, figurile tutelare (sau mitice) ale culturii naționale sînt reevaluate. Și, poate de aceea, departe de a se fi diminuat sau epuizat, interesul pentru Eminescu al românilor dintr-o diaspora tot mai consistentă a crescut. O dovadă în acest sens o constituie mulțimea site-urilor dedicate poetului pe internet. La distanță de țară și de toate neînțelegerile provocate de isteria bătăliilor culturale duse, în țară, în numele lui Eminescu, poetul, tot ceea ce semnifică el pentru românii înstrăinați, ajunge să fie „salvat” de către aceștia în chip simbolic, prin reinstituirea, pe calea internetului, a unui nou cult. Salvarea lui în memoria identitară și utilitatea lui culturală sunt atestate de numărul mare de site-uri (mai mult sau mai puțin specializate) dedicate operei lui, cele mai multe fiind create de românii stabiliți de mulți ani în afara granițelor țării. Există deja, la noi, unele studii dedicate prezenței lui Eminescu în mediul virtual, cu concluzii mergînd de la optimismul reconfortant al cercetătorului tînăr la scepticismul cercetătorului mai bine informat.
Toate acestea indică actualitatea lui Eminescu, justificată mai presus de orice de farmecul poeziilor sale, generat de frumusețea artistică a limbii în care le-a scris. Frumusețea iradiantă a versurilor sale are puterea, ca orice frumusețe, după cum spunea Platon, să călăuzească sufletele către cele înalte, tinzînd spre „frumusețea în stare să salveze lumea”, despre care vorbea Dostoievski. În frumusețea incomparabilă a liricii eminesciene, cu putere de alinare și de împrospătare a sufletului, se află pînă la urmă taina nesfîrșitei sale fascinații, manifestă încă din ultimii ani de viață ai poetului și durînd pînă astăzi. Iar cîtă vreme oamenii nu se pot lipsi de frumusețea creată (și necreată), lăsată, prin grația divină, la îndemîna noastră, ei nu se vor putea lipsi nici de creațiile literare ale scriitorilor lor naționali.