Mă bucur de fiecare dată să constat că există în România și tineri care citesc. Parcă provin dintr-o Românie a viitorului, pe care o visez eu.
Nu contează dacă textele pe care le citesc sunt tipărite pe hârtie sau scrise cu lumină pe monitorul unui calculator. Combinațiile de cuvinte gândite de un scriitor, indiferent de suportul material pe care sunt fixate, au un efect binefăcător asupra cititorului, emoționându-l, făcându-l să viseze, formându-l.
Cultura nu reprezintă o colecție de cunoștințe de care să facem paradă atunci când vrem să intimidăm lumea cu presupusa noastră superioritate intelectuală. Prin cultură ne formăm ca oameni, ne dez-animalizăm. Ce se întâmplă cu un pământ pe care nu-l cultivă nimeni? Se sălbăticește. Într-un mod similar, un om pe care nu-l cultivă nimeni se sălbăticește.
O întrebare revine obsesiv în spațiul public: cine mai are nevoie azi de literatură? Și iată și răspunsul: toți avem nevoie de literatură, dar nu știm că avem nevoie.
Cu sute de ani în urmă, marinarii care călătoreau pe mări și oceane vreme îndelungată se îmbolnăveau de o boală misterioasă: le apăreau pete pe față și pe picioare, le sângerau gingiile, deveneau hidoși. Nimeni nu cunoștea cauza. După mult timp avea să se afle că boala – numită scorbut – era provocată de absența vitaminei C din alimentația marinarilor (care, prin forța împrejurărilor, mâncau pesmeți, pastramă, dar nu și fructe și legume proaspete).
Într-o situație asemănătoare ne aflăm noi (nu chiar toți). Ne facem tot mai urâți și nu înțelegem de ce. Oamenii care citesc sunt frumoși. Lectura nu schimbă, bineînțeles, plastica feței. Design-ul fizionomiei rămâne mereu același pe care îl avem din naștere. Dar chipul unui om cultivat iradiază noblețe, se înconjoară de un fel de aureolă ușor de recunoscut.
Foarte vizibilă este decăderea prin incultură la tineri. La bătrâni este oarecum de așteptat să apară semne ale degenerării (și, în mod paradoxal, la ei diminuarea vitalității creează o impresie plăcută, deși de multe ori falsă, de spiritualizare). Dar la tineri este dureros să constați degradarea.
Mă uit adeseori, cu atenție, la tinerii de pe stradă, din magazine, din metrou, ascult indiscret conversațiile dintre ei. Și mă întristează foarte mult. Pentru că sunt originali și refuză ostentativ uniformizarea? Ce bine ar fi dacă ar fi așa! În realitate ei practică, dimpotrivă, mimetismul. Poartă, aproape toți, blugi rupți, maieuri cu inscripții pe piept, la care băieții adaugă cercei în urechi, tatuaje, părul legat în cozi sau tuns în formă de creastă de cocoș, iar fetele – bluze scurte, fuste scurte. Aceste aparente acte de teribilism fac parte dintr-o industrie a originalității și reprezintă o falsă originalitate. Alții au gândit în locul lor mijloacele prin care ei ar putea să se remarce și, drept urmare, în loc să se remarce, seamănă unul cu altul ca niște produse de serie. Folosesc în discuții maximum trei sute de cuvinte românești și o sută de termeni și expresii din engleza americană, astfel încât, ca să se poată înțelege, mai recurg și la interjecții, la gesturi și la grimase.
Din fericire, există în România și altfel de tineri. Particip aproape în fiecare an, ca președinte de onoare, la Olimpiada Națională de Limba și Literatura Română și țin un mic discurs în fața a cinci sute de elevi de elită, iubitori și cunoscători de literatură, și a profesorilor lor. Acești tineri nu seamănă deloc între ei. Sunt inteligenți, au umor și o cultură literară bine însușită, dar fiecare în felul lui. Reacționează civilizat, însă în mod diferit la ceea ce le spun. Unii mă aplaudă, alții mă contrazic, alții nu pierd ocazia să-mi explice ce cred ei despre literatură.
Și sunt... nonconformiști, cu adevărat nonconformiști. Într-un an le-am explicat pe larg, și am dat și exemple (la cererea lor), ce înseamnă limba de lemn. M-am jucat cu focul. Când a luat cuvântul, în continuare, prefectul județului care găzduia olimpiada, tinerii din sală au început să arate cu degetul spre el și să scandeze. „Lim-ba-de-lemn! Lim-ba-de-lemn!”. Nu mi-a fost ușor. Apoi, când vorbeau cu mine, în pauze, parodiau ei înșiși limba de lemn, cu o inventivitate ieșită din comun și râdeau din toată inima.
Unii oameni nu înțeleg literatura pentru că o citesc greșit. Așteaptă de la ea altceva decât ar trebui să aștepte. Și, citind-o, se simt dezamăgiți. Chiar și vinul cel mai bun din lume ți se pare oribil dacă duci paharul la gură crezând că ai în el ceai.
Studiile științifice, articolele de ziar, comunicatele oficiale etc. transmit informații. Literatura are altă finalitate: transmite (sau provoacă) emoții (emoții – în sensul larg al cuvântului: bucurie, entuziasm, deznădejde, veselie, melancolie). Dacă citim un text non-fiction ca pe unul literar, ni se pare prea arid. Dacă citim un text literar ca pe unul non-fiction ni se pare imprecis sau neverosimil. În ambele situații ne simțim dezamăgiți. Și aceasta numai din cauza unei erori de situare față de textul citit.
În vremea noastră, o carte despre Lady Di sau una despre Madonna interesează mai mult publicul decât romane ca Doamna Bovary sau Anna Karenina. De ce? Primele sunt biografii ale unor personaje reale, iar celelalte biografii ale unor personaje fictive. Ne interesează viața, nu invențiile unor scriitori – aceasta este explicația pe care o dau în mod curent contemporanii noștri. Ei nu înțeleg că, într-un sens mai înalt, și romanele menționate sunt viață, ca biografii ale tuturor femeilor, din toate timpurile. Că sunt chiar mai mult decât viață și anume esență de viață. Dar chiar dacă nu ar fi, dacă ar fi doar un joc, tot ar avea farmecul lor, acel farmec pe care îl au și poveștile. Le citim nu ca să ne documentăm asupra unor existențe reale, ci ca să trăim încântarea pe care-o provoacă ascultarea unui basm.
Literatura este prin definiție o minciună (o născocire, o invenție, o ficțiune, o fabulație). Asta, probabil, se știe. Mai trebuie adăugat că este o minciună declarată. Scriitorul îi propune cititorului un joc: eu am să-ți povestesc ceva, imaginat de mine, iar tu să te prefaci că mă crezi. Este aceeași convenție care funcționează și la venirea lui Moș Crăciun când, de dragul frumuseții momentului, toți cei prezenți au aerul că ar crede (și în felul acesta chiar cred, timp de câteva secunde magice) în existența lui.
Mincinosul propriu-zis n-ar recunoaște pentru nimic în lume că minte. Scriitorul o recunoaște (sau contează pe faptul că lumea știe dinainte regula jocului).
Foarte mulți oameni de azi citesc literatura greșit și din cauza convingerii lor că un text literar are semnificații ascunse și că trebuie descifrat. Ce a vrut să spună scriitorul? întreabă câte un profesor de română înstrăinat el însuși de literatură. Răspunsul este: scriitorul a vrut să spună exact ceea ce a spus. Nu altceva. De altfel, nici nu este corect să facem presupuneri în legătură cu intențiile sale. Cum să vorbim noi în locul lui? Și apoi, nici nu ne interesează ce a vrut să spună. Ne interesează ce a spus. Altfel, ar trebui să-i pretindem ca, ori de câte ori deschidem o carte de-a lui, să se înfățișeze de urgență la noi acasă și să ne explice ce a vrut să spună.
Pe vremea când Nichita Stănescu era în plină ascensiune, mulți cititori mă întrebau (la întâlnirile mele cu publicul sau prin scrisori), cu aerul că mă lasă fără replică, ce a vrut să spună poetul în versurile:
„N-ai să vii și n-ai să morți/ n-ai să șapte între sorți/ n-ai să iarnă, primăvară/ n-ai să doamnă, domnișoară.”
Nu trebuie să citiți încordați aceste versuri, le spuneam. Nu căutați înțelesuri obscure! Citiți senini, fără griji, lăsați-vă în voia poeziei! Închipuiți-vă că vă dați într-un leagăn de cuvinte! Și apoi, treptat-treptat veți și înțelege. Poetul se joacă. Profită de faptul că verbul „vii” („a veni” la persoana a doua) și adjectivul „vii” (pluralul de la adjectivul „viu”) sunt omonime și... schimbă macazul comunicării: „N-ai să vii și n-ai să morți”. Iese astfel de pe linia corectitudinii gramaticale și trece pe una a libertății poeziei. Aceasta nu înseamnă că recurge la agramatisme. Ci că folosește gramatica altfel, liber, fantezist.
Dacă ne lăsăm în voia versurilor lui Nichita Stănescu, ele devin până la urmă clare. Comunicăm cu poezia direct, așa cum comunică soarele cu noi când stăm întinși pe plajă. „N-ai să iarnă, primăvară”. Deja simțim o undă de melancolie. Iar la versul „n-ai să doamnă, domnișoară”, ne cuprinde tristețea, gândindu-ne cu o compătimire abstractă la o domnișoară abstractă.
Libertățile pe care și le ia un scriitor în folosirea cuvintelor sunt ale unui foarte bun cunoscător al cuvintelor și al modului lor de utilizare. Nu sunt greșeli, ci devieri intenționate și expresive de la regulile gramaticale. La circ există acrobați care parodiază mersul pe sârmă, prefăcându-se din când în când că se dezechilibrează și cad. Dar nu pentru că ar fi slabi acrobați, ci dimpotrivă pentru că sunt mai buni decât alții. Și scriitorii știu să utilizeze cuvintele mai bine decât cei cu alte profesii și tocmai de aceea își îngăduie răsfățul de a ignora, de fapt, de a reinventa gramatica.
Ca să înțelegi literatura nu ți se cere să urmezi în prealabil cursuri de inițiere și nici să faci, în timpul lecturii, eforturi istovitoare de descifrare a textului. Cu atât mai puțin ți se cere să ai o atitudine polițienească în detectarea unor abateri de la regulile gramaticale. Ți se cere doar să-ți regăsești libertatea sufletească pierdută și să te lași în voia textului, cu bucuria și curiozitatea cu care intri într-o zi de vară în apa mării.