Diaspora, o călătorie către noi înșine
Unicitate. Acesta este numitorul comun în străinătate, acolo unde Biserica este punctul de reper al românilor plecați din țară, locul care unește și întărește credința ortodoxă!
În ultimii ani, tot mai mulți tineri au plecat din România. Printre ei m-am numărat și eu, când am decis să plec singură la studii, în urmă cu mulți ani. La 19 ani, dorințele și visurile erau multiple: călătorii prin lumea întreagă, studii, un job bine plătit și cât mai multe lucruri ce aduceau un confort cotidian. Toate acestea s-au diluat cu trecerea anilor. Puzzle-ul era incomplet, sufletul gol, multe sentimente de culpabilitate și o mare neîmplinire sufletească. Mult timp am avut dubii, remușcări cu privire la plecarea mea, considerând că dorul de familie, de țară, de limba maternă mi-au provocat acest sentiment.
Regretele au dispărut odată cu integrarea într-o comunitate românească, din regiunea Provence-Alpes-Côte d'Azur. Parohiile românești înființate aici s-au sudat armonios de-a lungul anilor, datorită părinților slujitori din orașele: Marseille, Aix, Avignon, Toulon și Nice.
În această frumoasă și mare comunitate am început să descopăr cu adevărat omul și sensul vieții mele. Familiarizarea, timpul petrecut cu românii de aici, sărbătorile și tradițiile românești m-au apropiat din ce în ce mai mult de România, dar și de Dumnezeu. Aici am întâlnit și foarte mulți tineri români muncitori, sensibili, educați și foarte responsabili. Toate aceste calități întâlnite la ei m-au format, maturizat și au ajutat la creșterea mea duhovnicească. Am învățat să trăiesc responsabil în Hristos, în comunitate, în Biserică! Cu timpul, a venit și mulțumirea, bucuria și pacea sufletească.
În urma numeroaselor pelerinaje, evenimente și conferințe din cadrul Asociației Nepsis France (și nu numai) am ajuns la concluzia că atât eu, cât și tinerii ce trăiesc frumos aici, avem o identitate spirituală mult mai clară, aceasta fiind esențială pentru viața noastă de aici!
Acum, când vremurile ne fac să ne simțim atât de singuri, să întindem harta Ortodoxiei în întreaga lume, iar Biserica să devină principala noastră moștenire, atât în străinătate, cât și în România!
Cu bucurie, Luiza Moșteanu Paris, 30 mai 2021
Biserica a devenit de facto familia noastră
Românii din diaspora își trăiesc credința firesc. Cel puțin acesta este cazul nostru. Am fost inițiați în tainele bisericii încă din copilărie. Astfel, atunci când am ajuns într-o țară nouă, cu repere culturale diferite, Biserica a devenit de facto familia noastră, acel cadru familiar care îți permite să trăiești sentimentul de împlinire și de ocrotire pe care îl resimte pruncul la sânul mamei.
Comunitatea care se strânge în jurul unei parohii tipice diasporene are în comun durerea părăsirii locurilor natale și dorul de familia rămasă acasă. Dar pentru un diasporean, acasă înseamnă și comunitatea din noua parohie de care aparține. Dincolo de trăirile duhovnicești din cadrul Sfintei Liturghii, agapele, serbările copiilor sau aniversările înmulțesc bucuria comuniunii. Dorul se estompează și devine tolerabil. Acasă capătă un nou sens în Biserica din afara granițelor. Acasă nu mai este limitat la un singur loc, căci bucăți de acasă se găsesc în fiecare comunitate.
Desigur, distanțarea socială din ultimul an a afectat din plin modul în care ne-am putut manifesta credința. Am conștientizat mai mult câtă nevoie avem unii de alții și cât de importantă este, de fapt, comuniunea. Dar dincolo de restricțiile cauzate de gestiunea pandemiei pe care o traversăm, societatea occidentală în care trăim ne provoacă continuu când vine vorba de trăirea și manifestarea credinței. Timpul nostru liber se reduce drastic încercând să facem față exigențelor ridicate de la școală, muncă, sau frecventând rețelele de socializare. Antagonismul dintre duhul lumii care este „izolare” și duhul Bisericii care este „comuniune” apasă, poate mai mult ca niciodată, asupra echilibrului tânărului diasporean. Cei care au reușit să întemeieze o familie înainte de pandemie, au traversat parcă mai lin această lungă perioadă de izolare, în comparație cu cei care au traversat-o singuri. Aceștia din urmă pare că au suferit mai mult din pricina izolării, deși interacțiunea socială nu a lipsit din spațiul virtual. Dar cine poate înlocui efectul unei îmbrățișări frățești? Situația aceasta ne-a arătat încă o dată că Biserica și starea de comuniune începe din familie. Biserica rămâne un reper central și un liman mai ales pentru cei mai fragili dintre noi. Biserica a fost singura care nu a încetat să ofere spațiu de întâlnire tuturor, indiferent de contextul istoric sau geografic.
Diaspora renaște cu fiecare generație și Biserica rămâne un reper de identitate pentru cei născuți în țara de adopție. Întâlnirile dintre diasporă și românii de acasă sunt emoționante, dar mai ales necesare păstrării unei continuități a legăturii diasporei cu acel acasă al părinților ei.
Biserica ne ajută, așadar, să ne păstram legătura cu trecutul și să privim cu speranță spre viitor, dar și să ne simțim apropiați de toți ai noștri aflați aici sau dincolo, în diaspora sau în țara natală. Dincolo de vremelnicia acestei lumi și a momentelor în care ne întoarcem în țară, nădăjduim că în Împărăția cerurilor vom fi din nou Una. O țară, un popor, o Biserică, o familie.
Florina Hoza, Franța
Trăirea ortodoxă – reperul vieții creștine în diaspora
Odată ajunși în diaspora, am simțit nevoia să căutăm o biserică ortodoxă. Tocmai această dorință a adus la suprafață un lucru pe care poate nu îl exprimam înainte, acela că însăși credința în Dumnezeu este cel mai important reper în viața noastră.
Într-o societate atât de diversificată ca cea a Parisului, este o adevărată bucurie să întâlnim alți ortodocși care împărtășesc aceeași credință ca și noi. Prin intermediul asociației Nepsis – asociația tinerilor din Mitropolia Ortodoxă Română a Europei Occidentale și Meridionale (MOREOM) – am avut ocazia să mergem la mănăstiri ortodoxe și pe urmele sfinților ortodocși din Franța și din întreaga Europă. Aceste întâlniri au alinat dorul de pelerinajele făcute în România și, totodată, ne-au permis să descoperim bogăția spirituală din acele locuri. Astfel, am descoperit viața multor sfinți care au propovăduit și întărit credința în Hristos, cum ar fi Sfânta Genevieva – ocrotitoarea Parisului, Sfântul Martin din Tours, sau Sfinții Valbert și Columban. Ne-am dori ca și romanii din țară să le cunoască viața și lucrarea.
O provocare des întâlnită am putea spune că este explicarea ortodoxiei, în puține cuvinte, celor din jur, dar și semnificația postului sau pregătirea pentru marile sărbători. Dincolo de cuvinte, considerăm că cel mai important este să trăim și să ne comportăm creștinește, astfel încât și ceilalți să înțeleagă de ce reperul nostru în viață este credința în Iisus Hristos.
Cristina și Eugen, Paris
Lucrarea permanentă a credinței
Suntem doi tineri de pe meleaguri vâlcene, proaspăt căsătoriți. Locuim în Strasbourg, Alsacia, Franța.În străinătate, L-am descoperit pe Dumnezeu mult mai profund. Ne trăim credința prin participarea la Sfintele Slujbe, implicarea în activitățile parohiei noastre, descoperirea sfințiilor locali (din primele veacuri ale creștinătății, precum: Sfânta Otilia ocrotitoarea Alsaciei, Sfânta Sofia). Suntem în legătură cu tinerii din Nepsis, ATORG și ASCOR, luând parte la diferite evenimente: Congresul Nepsis, pelerinaje, taberele de sărbători la Oașa și Putna, călătorii. Gândind la simțămintele față de țară, putem spune că ne este dor de locurile copilăriei și oamenii dragi de acasă, de schiturile și mănăstirile noastre.
Ne-am dori ca și românii din țară să-și dezvolte mai mult partea spirituală.
Dana și Alex Oprea, Strasbourg
Universalitatea credinței ortodoxe
La fel ca și în România, românii din diaspora își trăiesc credința ortodoxă prin rugăciune, post și participarea la Sfintele Taine și slujbe. Deși Ortodoxia a fost introdusă în America în ultimele secole, se găsesc totuși biserici și mănăstiri unde creștinii ortodocși își pot trăi și întări credința. Familia noastră a petrecut ultimii 14 ani în nordul Californiei, foarte aproape de catedrala din San Francisco, unde se găsesc moaștele Sfântului Ioan Maximovici. Aici am avut marea binecuvântare să putem să ne trimitem copiii la St. John of San Francisco Orthodox Academy, una dintre puținele școli ortodoxe din America cu program de la grădiniță până la liceu. Programul școlii include ore de religie și de strană, iar copiii participă cu toată școala la Sfânta Liturghie în zilele de sărbătoare.
O mare parte din trăirea unei vieți ortodoxe au constituit-o pelerinajele în America, România, Grecia, Israel. Una dintre mănăstirile cele mai apropiate de sufletul familiei noastre este Mănăstirea Izvorul Tămăduirii din Dunlap, CA. Este o mănăstire grecească de maici unde am petrecut multe vacanțe cu copiii, făcând diferite ascultări și arătându-le copiilor ce înseamnă o adevărată trăire ortodoxă, chiar în mijlocul unei țări care se axează din ce în ce mai mult pe o viață seculară.
De asemenea, am participat activ în viața parohiilor din care am făcut parte și i-am încurajat și pe copii să fie implicați: băieții ajutând în Sfântul Altar, iar fetele cântând la strană sau ajutând la organizarea meselor parohiale. Una dintre activitățile la care copiii participă cu mare drag este pregătirea prescurilor împreună cu PS James (Corazza), la vechea catedrală a Preasfintei Fecioare din San Francisco. Aceasta este o oportunitate deosebită de a petrece timpul într-o atmosferă de rugăciune și de a fi în comuniune cu alți tineri din parohie.
Un lucru deosebit pe care l-am simțit mai acut trăind în străinătate este universalitatea credinței ortodoxe. De exemplu, acum câțiva ani, am sărbătorit pentru prima dată Sfintele Paști la Vechea Catedrală a Preasfintei Fecioare din San Francisco. Până atunci, sărbătorisem Sfintele Paști doar în parohiile românești din diaspora, unde majoritatea credincioșilor sunt români și slujbele se săvârșesc în limba română. Spre deosebire de alte parohii, catedrala din San Francisco are mulți vizitatori din întreaga lume, și chiar membrii parohiei sunt din multe colțuri ale pământului (Rusia, România, Palestina, Belarus, Ucraina, America, Anglia, Etiopia, Eritreea și altele). În timpul Utreniei Pascale exista tradiția ca preotul să cădească biserica de șapte ori în timp ce cânta „Hristos a înviat!”, iar credincioșii din biserică răspundeau cu tradiționalul „Adevărat a înviat!”. În anul acela, la fiecare ieșire, Preasfințitul James a cântat „Hristos a înviat!” într-o altă limbă la fiecare ieșire: în rusă, în engleză, în română, în greacă, în arabă, în norvegiană și în etiopiană. Credincioșii, la rândul lor, răspundeau în cor în limba respectivă la fiecare ieșire. A fost un moment deosebit, în care am simțit că indiferent unde ne-am născut, ne-am strâns împreună pentru a sărbători Învierea Domnului nostru Iisus Hristos într-un gând, într-un glas și într-o singură trăire ortodoxă.
Cristian și Diana T., ingineri la Google, SUA
Sfinții – punte către inima lui Dumnezeu
Când mi s-a cerut să vorbesc despre cum își trăiesc românii credința în diaspora, mi-a venit în minte un cuvânt al Sf. Nectarie: „Inima omului întotdeauna caută pe Dumnezeu, Care este Singurul care poate împlini și satisface acest dor. Pentru că Dumnezeu este binele suprem, binele absolut, inima poate îndura cu tristețe pentru o vreme pierderea unui asemenea bine, dar nu va înceta să caute acest bine până când nu va fi umplută de această dragoste desăvârșită și infinită, ținta tuturor dorurilor ei”.
M-am născut în România și am fost botezată acolo în pruncie. Cu toate acestea, eu și familia mea am început să mergem regulat la biserică în duminici abia în America. Aveam nouă ani atunci. Am mers la școala duminicală și am primit cunoștințe despre credință atât acasă, cât și la biserică. În același timp, am intrat în contact și cu viața secularizată din America, mai ales când am mers la liceu și apoi la facultate. Cu toate acestea, de fiecare dată când eram smulsă din mediul creștin ortodox, de tot atâtea ori îmi găseam drumul înapoi către credință. Abia când am citit cuvântul Sfântului Nectarie, calea mea spirituală a căpătat sens. Ca și creștin ortodocși, inimile noastre tânjesc să trăiască o viață centrată pe Dumnezeu, iar acest lucru poate fi împlinit oriunde.
Cu toate că America este secularizată și proslăvește credințe care sunt străine de Biserica noastră, eu personal cred că a trăi aici ca și creștin ortodox nu este foarte diferit de a trăi astfel într-o țară majoritar creștin-ortodoxă. Este adevărat, lumea de aici nu prea știe despre Ortodoxie, sau obiceiurile noastre, și mulți dezaprobă credința noastră. Dar tocmai din cauza aceasta cred că alerg către credință în fiecare zi pentru îndrumare. În plus, există și o frumusețe legată de a trăi ca și creștin ortodox în diaspora: prețuiești mai mult relațiile pe care le ai cu alți creștini ortodocși. Indiferent de durata relației, te vei grăbi să ajuți pe alții pentru că sunt frații și surorile tale în Hristos. Pe lângă aceasta, avem binecuvântarea de a avea mai multe biserici ortodoxe în preajmă, nu doar românești, ci și grecești, rusești, sârbești și altele. Această binecuvântare este specifică diasporei, pentru că unește creștini ortodocși din diferite medii culturale și ne dă posibilitatea de a afla despre sfinți din diferite regiuni, despre care n-am fi putut auzi altfel.
Lorena Alexandra Chelaru, SUA
***
De vreo trei ani mergem duminica la o biserică aproape de noi, a cărei comunitate include în majoritate americani, dar și ruși, greci, polonezi și doar două alte familii de români. Prima dată când am mers acolo, am fost foarte emoționați să-i auzim cântând Trisaghionul în românește. Cu accent american, bineînțeles, dar cu atât mai plăcut urechilor noastre. Văzându-ne zâmbind și cântând cu ei, și-au dat seama că suntem români. La sfârșitul Liturghiei ne-au înconjurat cu toții, urându-ne bun venit în biserica lor. Ne-au invitat la agapa de după slujbă și ne-au întrebat politicos lucruri despre familia noastră. Ne-am simțit acasă pentru că ne-au înconjurat cu dragoste frățească. De fapt, asta a și fost marea mea descoperire – Biserica este cu adevărat acasă. Multă vreme pusesem semnul egal între Ortodoxie și tot ce-i românesc (limbă, tradiții, cultură) și țineam morțiș la ideea că trebuie să merg neapărat la o biserică românească. Denaturasem, deși dintr-o pornire cumva onorabilă, tocmai adevărul că Biserica suntem noi, oamenii, mădularele sale din toate colțurile lumii, cu limbă și obiceiuri diferite, dar toți zidiți după chipul și asemănarea Făcătorului nostru. România este și va rămâne acea acasă unică și preaiubită, pe care niciun loc de pe pământ nu o poate înlocui, dar suntem acasă în orice biserică ortodoxă cu veșminte preoțești și limba dulce a Sfintei Liturghii.
Acum mi-e destul că băiatul cel mare se bucură de scrierile lui Caragiale, fetița mijlocie vorbește cu perfectul simplu oltenesc al Gorjului meu natal și hăulește ca Maria Lătărețu, iar cea mică adoarme în fiecare seară după ce mai întâi cântă „Lumină lină”. Am pace în suflet: ori că spunem „Doamne, miluiește!”, ori „Lord, have mercy!”, firul care ne unește pe toți și ne ține acasă este Domnul Hristos. Pe El să nu-L pierdem niciodată!
Mădălina-Daciana Reznic, SUA
Practicând credința într-o lume străină
Este greu să trăiești în America fiind copil de imigrant. Și este și mai greu să fii un imigrant care prețuiește tradiția și credința mai presus de orice. A fi copil a doi imigranți români cu idealuri conservatoare poate fi o mare provocare câteodată, mai ales în cazul Americii, care este încontinuu împinsă înainte de progresiști care încearcă să aducă alte idei. Ceea ce mi-a adus pacea a fost istoria. Îmi trăiesc credința prin cunoașterea și înțelegerea istoriei și imitarea vieților marilor sfinți și dumnezeiești Părinți care au trăit înaintea mea.
Admir faptele și virtuțile marilor conducători români și văd ca scop al vieții mele să păstrez cele mai prețioase credințe ale lor. Mi-am făcut o datorie din a participa la cât mai multe slujbe ale Bisericii. Pentru că aceasta îmi permite să intru în legătură cu Dumnezeu.
Nu îmi trăiesc viața sfâșiat între două lumi (română și americană), deoarece știu că aceste numiri nu au însemnătate. Cuvântul lui Dumnezeu și harul Lui, însă, dăinuie și vor exista totdeauna în lumea aceasta. Credința mea și respectul meu pentru tradițiile românești îmi aduc o mare pace interioară. Nu îmi displace să fac parte din diaspora românească, pentru că, înainte de toate, sunt un copil al lui Dumnezeu și voi continua să fiu așa până la moarte și după.
Lumea este prinsă de depravare și știu că singur nu pot să îi fac față. Prețuiesc familia și prietenii mai mult ca orice. Îmi trăiesc viața ca o umilă parte a istoriei americane, dar nu pot să-mi neg rădăcinile și chemarea strămoșilor.
Robert Belibrov, SUA
Biserica este ca o mamă caldă și grijulie
Biserica este ca o mamă caldă și grijulie, care își unește copiii „la masă” prin Sfânta Liturghie, Sfintele Taine și prin cuvântul și binecuvântarea preotului.
Despărțirea de țară a însemnat nu numai părăsirea meleagurilor natale, a familiei extinse, ci și a Bisericii în trăirea ei profundă. Pentru mine și familia mea, a ajunge la Sfânta Liturghie, ori la Sfânta Spovedanie este un moment ce necesită foarte multe pregătiri și resurse, aspect care doare și îngrădește libera pornire sufletească. În România, dacă azi mă durea sufletul, aveam posibilitatea de a intra într-o Biserică și a mă închina la sfintele icoane ori la sfintele moaște.
Mai mult, duhul țării acesteia (Anglia), spre deosebire de cel din România, este diferit, rece, apăsător și fad. Se simte „în aer” lipsa lui Dumnezeu din viața oamenilor. Reperele rămân duhovnicul (chiar aflat departe din punct de vedere fizic), rugăciunea, respectarea tradiției Bisericii așa cum se poate.
De exemplu, dacă nu pot fi într-o Biserică Ortodoxă duminică dimineața, mă pot pregăti ca pentru aceasta, dar pornind calculatorul și ascultând online. După măsura și tăria credinței fiecăruia se poate viețui creștinește oriunde. Este lesne de înțeles că acest fel de a trăi poate deveni un drum mult îngreuiat atunci când ești departe de Biserică, sfintele moaște, de ceilalți creștini și mai ales de Sfintele Taine și Sfânta Liturghie. Numai pustnicii creșteau în credință, departe fiind pentru un timp de acestea, trăind comuniunea cu Dumnezeu prin rugăciune.
Ne dorim ca numărul Bisericilor Ortodoxe din Anglia și din întreaga diasporă să crească, iar creștinii aflați la distanță de casă și de familii să se roage unii pentru ceilalți și să-și fie suport unii altora, aducând dragostea lui Hristos oriunde s-ar afla. Maica Domnului să ne acopere pe toți cu Sfântul său Acoperământ!
Alexandru-Harry și Adina Georgescu, Anglia
Tinerețea – vârsta întâlnirii cu Dumnezeu în diaspora
Experiența mea ca și român în diaspora începe odată cu mutarea părinților mei din România în Statele Unite, pe când aveam doi ani. Tatăl meu este preot și, ca atare, am crescut într-o comunitate de români care încercau să păstreze legătura cu credința și cultura română. Odată crescând, simțeam că îmi lipsește o parte importantă din viața mea spirituală. Mi-am dat seama că partea care lipsea era un grup de tineri care să aibă aceleași credințe, valori și repere culturale pe care le iubeam. În comunitatea noastră aveam puțini tineri, și de aceea îmi doream adesea să am tineri de vârsta mea cu care să îmi pot împărtăși gândurile. Din fericire, Dumnezeu m-a binecuvântat umplând golul acesta cu minunata organizație care se cheamă ROYA (Tinerii Ortodocși Români din America). I-am cunoscut prima dată la tabăra de iarnă de acum doi ani, din preajma Anului Nou. A fost pentru prima dată în viața mea când am găsit o comunitate de tineri de vârsta mea, care aveau aceeași dragoste pentru țară și pentru Dumnezeu ca și mine. Am simțit o așa de mare legătură cu ROYA încât am început să mă implic în diferitele lor activități. În prezent, încă sunt implicat în ROYA și Îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-a binecuvântat cu un așa grup de prieteni.
Darius Sabău, SUA
Un program de rugăciune
În America, cred că cel mai important lucru este prezența unui duhovnic bun, care să aibă discernământ. Pelerinajul la mănăstiri și mersul constant la biserică sunt esențiale, mai ales în vremurile de acum când sunt foarte multe rătăciri. Aderența la un program de rugăciune, cititul Sfintei Scripturi și al cărților duhovnicești este un alt aspect major al trăirii credinței în America. Sunt binevenite orice prezentări sau predici, cum sunt pe site-ul Mănăstirii Sfântul Dimitrie din Middletown, NY. Conferințele online din Post, [organizate de mitropolie cu părinți stareți din România], au ajutat foarte mult.