la 2 iulie 2004.
Sărbătorirea Voievodului Ștefan cel Mare și Sfânt la cinci secole după domnia lui glorioasă coincide în anul cultural 2004 cu eforturile românilor de a-și justifica primirea în Uniunea Europeană. Istoria are un loc important în aceste demersuri. Ea demonstrează că nu numai prin origini, civilizație și cultură, dar deopotrivă prin idealuri, implicare activă și sacrificii consimțite, românii au fost dintotdeauna și până astăzi parte organică a Europei. Acest adevăr este dovedit de fiecare segment al trecutului nostru. În această perspectivă, Ștefan vodă este personalitate eminentă a istoriei românilor, dar în același timp a Europei, și așa se cuvine să fie el evocat.
Pe vremea lui Ștefan cel Mare, Europa nu era conglomeratul de state și națiuni invitate să se unească după cele două sângeroase războaie mondiale care, tocmai din cauza conflictelor din acest continent, incendiaseră întreaga planetă în prima jumătate a secolului XX.
În fondul tradiției de civilizație și cultură greco-romană reconsiderată în lumina ultimei Revelații divine a lui Iisus din Nazaret a cărui învățătură a iubirii și regenerării spirituale se răspândise în tot continentul, Europa lui Ștefan cel Mare era cunoscută atunci ca Republica Christiana. Iar creștinătatea era de câteva secole confruntată la frontierele ei de sud și sud-est cu islamul în plină expansiune. Ștefan este ales domnitor al Moldovei la patru ani după ce Imperiul otoman, una din cele mai mari puteri militare din istoria universală, ajunsese la apogeul său, prin cucerirea Bagdadului și a Serbiei, a Imperiului Bizantin și a capitalei înseși – Constantinopolul. Prin situația sa geografică, în imediata vecinătate a agresorului, care amenință acum tot bazinul Mării Negre și Europa centrală, Moldova devine Poarta Creștinătății. Noul ei domnitor este conștient de această răspundere, pe care și-o asumă cu înțelepciune, curaj și rezultate uimitoare în raport cu forța militară uriașă a adversarului micului său principat.
Un domn creștin
Ștefan întruchipează idealul suveranului creștin prin gândirea, virtuțile și acțiunile lui. Voievodul își declină această calitate în titulatură („domn din mila lui Dumnezeu”), în invocația simbolică (semnul crucii) și cea verbală („cu voia Tatălui, cu ajutorul Fiului și cu săvârșirea Sfântului Duh”) din actele solemne și pisaniile ctitoriilor lui.
La Poarta creștinătății
În corespondența diplomatică către papă sau monarhii Europei, Ștefan li se adresează ca suveran al unei părți determinante a continentului prin așezarea ei, pentru apărarea întregii creștinătăți. În scrisoarea din 25 ianuarie 1475, în care anunță principilor creștini victoria de la Podul Înalt, numește Țara Moldovei „Poarta Creștinătății”; iar în solia trimisă de Ștefan cel Mare la Veneția în 1477 Moldova este „cetatea de apărare a Ungariei și a Poloniei și straja acestor două crăii”. El își afirmă rolul în apărarea Europei când spune: „Fiindcă Turcul s-a împiedicat de mine, mulți creștini au rămas în liniște de patru ani”. Istorici ai secolului XX vor consemna că la Vaslui, 18 ani după cucerirea Constantinopolului, „Ștefan a obținut cea mai mare victorie într-o bătălie împotriva turcilor câștigată până atunci” (Lamonache, Istoria Turciei, Paris, 1934).
Dar nu numai în politica externă a Moldovei și în acțiunile sale militare Ștefan acționa ca apărător al Europei, ci și în preocuparea lui statornică de stâlp al Bisericii Ortodoxe; programul său de ctitorii creștine, numărul mare de mănăstiri și locașuri construite și înzestrate de el, ajutoarele la Muntele Athos, demonstrează conștiința unui domn creștin, reprezentativ prin gândire, sentimente și fapte, pentru Europa timpului său. Era văzut el astfel și de contemporani? Răspunsul este din nou pozitiv. Otomanii înșiși îl asociau cu principalul lor adversar, Republica Christiana. Medicul și diplomatul Matei de Murano informa Veneția în 1502: „După câte mi-au spus mulți oameni de seamă și negustori care vin din Constantinopol, turcii au mare frică de aceste domn și de creștini din pricina acestei țări”. Padișahul de la Stambul aprecia că dacă ar putea instala măcar în sudul Moldovei pe tătarii de pe Volga, „noi înșine vom putea înainta nestânjeniți în toate părțile lumii”. În Europa, papa Sixt al IV-lea îl numea „Verus Christique fidei athleta” („Adevărat Atlet al credinței creștine”).
Exemplară este caracterizarea pe care i-a făcut-o lui Ștefan cel Mare și Sfânt cronicarul contemporan polon Jan Długosz în 1475: „O, bărbat minunat, cu nimic mai prejos decât comandanții eroici, de care atâta ne mirăm! În zilele noastre, câștigă el, cel dintâi dintre principii lumii, o strălucită biruință asupra turcilor. După a mea părere, el este cel mai vrednic să i se încredințeze conducerea și stăpânirea lumii și mai ales cinstea de comandant împotriva turcilor, cu sfatul, înțelegerea și hotărârea tuturor creștinilor, de vreme ce ceilalți regi și principi catolici își petrec timpul numai în trândăvii sau în războaie civile”.
Cum era privit Ștefan de supușii lui, și cum a rămas chipul lui în tradiția populară, neinfluențată de scrieri culte sau de viziunea științifică a istoriei?
Ștefan-vodă a fost primul suveran român intrat încă din timpul vieții lui în conștiința colectivă a poporului și venerat spontan de credincioșii care i-au recunoscut înalte calități spirituale și l-au cinstit ca sfânt. Această atitudine a fost hotărâtoare pentru actul canonizării Marelui Voievod de către Biserica Ortodoxă Română la 20 iunie 1992. Se știe că nu canonizarea formală, pronunțată târziu, și după severe anchete ale oamenilor Bisericii, este procedeul obișnuit pentru așezarea cuiva în rândul sfinților. După practica veche a Bisericii creștine, pietatea populară și cinstirea cuiva de către obștea credincioșilor este cea care așează cu adevărat între sfinți pe cineva, arată un reputat specialist modern în dreptul canonic (Liviu Stan,Despre canonizarea sfinților în Biserica Ortodoxă, 1950). Această venerație era întemeiată pe evidența trăsăturilor creștine de excepție ale Voievodului: rezistența lui – nu numai eroică și eficientă, dar de-a dreptul miraculoasă – împotriva expansiunii islamului. Ștefan era slăvit pentru „lucrurile vitejești” pe care „nimenea din domni, nici mai înainte, nici după aceea, nu l-au ajunsu”, cum îl caracterizase Grigore Ureche. Numeroasele lui ctitorii în care se rugau pelerini din toate părțile țării erau asociate în popor cu opera de apărător al credinței, convingere consemnată astfel de Ion Neculce în O samă de cuvinte: „Și așia să aude din oameni vechi și bătrâni căci câte războaie au bătut, atâtea mănăstiri au făcut”, ceea ce corespunde în cea mai mare parte realității istorice (N. Stoicescu, Repertoriul monumentelor din Moldova, 1974). Împreună cu duhovnicul său Daniil Sihastrul – și el canonizat de Biserica Ortodoxă Română – Ștefan a fost totdeauna prezent în memoria populară, cum constatase cronicarul Ion Neculce acum trei veacuri când consemna povestirile bătrânești al căror temei istoric a fost confirmat de C. Giurescu (Valoarea istorică a tradițiilor lui Neculce, 1967). Astfel de tradiții populare au fost culese, începând din secolul al XIX-lea, de V.A. Urechia, G.H. Teodorescu-Kirileanu, Simion Florea Marian, Tudor Pamfil și alții.
Într-o vreme în care Machiavelli – contemporanul mai tânăr al lui Ștefan – pro- punea în Principele o filozofie politică nouă, recomandând conducătorului să fie „vulpe și leu”, șiret și crud, cinic, călcător de jurăminte și prefăcut, potrivit intereselor statului, un suveran ca Ștefan cel Mare, cu atitudine riguros creștină în gândirea și acțiunile sale, devenise rar în Europa.
Personalitatea omului de stat providențial se evaluează nu numai în lumina actelor sale din timpul vieții, ci mai ales prin efectul lor în posteritate. Domnia lui Ștefan cel Mare a fost înfloritoare pe planul vieții spirituale și strălucită prin înfăptuirile culturale. Înfăptuirile Voievodului constituie un capital bogat al arhitecturii europene descris de savanți reputați – Paul Henry vedea în această moștenire culturală dovada incontestabilă a unei „civilizații moldovenești”. Splendide opere de artă create din inițiativa lui Ștefan – obiecte de cult, icoane, manuscrise somptuoase – sunt păstrate azi în muzee și colecții celebre din Orientul Apropiat, Europa și S.U.A. Programul politic al Marelui Voievod pare, însă, mai puțin împlinit. Fiul și urmașul său la tron, Bogdan al III-lea, moștenește o țară amputată teritorial, cetățile Chilia și Cetatea Albă fiind ocupate de otomani, iar Pocuția va fi obiect al conflictelor cu Polonia care vor dura până la pierderea definitivă a acestui ținut sub Petru Rareș în 1531.
Dar statutul internațional asigurat de Ștefan cel Mare țării sale prin rezistență armată și acțiuni diplomatice întreprinse cu tenacitate timp de aproape cinci decenii justifica toate sacrificiile țării, jertfele umane și pierderile teritoriale. La moartea marelui Voievod, Moldova era tratată de aliații, ca și de adversarii săi, ca o putere politică și militară implicată activ și eficient în tensiunea crescândă dintre „Republica Christiana” și Imperiul Otoman. Statele europene știau că se pot bizui pe acest aliat, iar otomanii învățaseră să-și evalueze corect adversarul. Și unii și alții priveau Moldova cu respectul și prudența care asigurau românilor dintre Carpați și Nistru condițiile necesare păstrării ființei statale, instituțiilor și identității.
Casa Păcii
De care catastrofă își ferise Sfântul Ștefan țara și cum contribuise el la istoria românească și europeană pentru a-și merita recunoștința și admirația atâtor generații?
La sfârșitul secolului al XIV- lea și începutul celui următor, când cuceritorii otomani au atins linia Dunării în expansiunea lor spre centrul Europei, Sublima Poartă a aplicat noilor săi vecini – Țările Române – un statut diferit de acela impus până atunci creștinilor din Orient, Imperiul Bizantin sau Bulgaria. Potrivit doctrinei islamului, rezumată într-o sentință a lui Mahomed transmisă oral (care nu figurează în Coran), „Pământul aparține lui Allah, Profetului și musulmanilor”. Datoria acestora din urmă era de a cuceri țările necredincioșilor aflate în „Ținutul (sau Casa) războiului” și de a le include în „Casa islamului”. Pentru populațiile creștine cucerite, aceasta însemna o condiție de inferioritate politică, civică și religioasă, la care au fost constrânși grecii, slavii de sud etc. până la eliberarea lor din secolul al XIX-lea. Însemna, îndeosebi, pierderea libertății și a identității naționale.
Există însă și posibilitatea unui statut de excepție numit „Ținutul (sau Casa) păcii”, rezervat țărilor nemusulmane care își păstrau ființa de stat, conducerea, religia, instituțiile proprii, în schimbul unor obligații financiare (tributul), militare (limitate) și politice, potrivit normei „Prieten prietenilor și dușman dușmanilor”, așadar respectarea relațiilor externe ale Imperiului Otoman.
Acest statut al raporturilor dintre islam și țările creștine – aplicat în trecut chiar de profetul Mohamed – a fost considerat de la început de contractanți ca provizoriu. Imperiul otoman l-a încălcat adesea, sporind obligațiile financiare, numind abuziv domnitori străini (dar, ce e drept, totdeauna creștini), sau chiar cedând părți din Țara Românească și Moldova care nu le aparțineau (austriecilor Oltenia în 1718-1739 și Bucovina în 1775, rușilor Basarabia în 1812). Iar românii au folosit orice împrejurare favorabilă – de ordin politic, militar, economic – pentru încercări de revenire din acest regim de autonomie tributară (care le respecta, totuși, ființa statală) la independență deplină.
Întâmpinând, la nord de Dunăre, o rezistență neașteptată din partea lui Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș, apoi a Moldovei lui Ștefan cel Mare, otomanii au preferat să aplice acestor țări statutul de „Ținut al păcii”. Pentru rațiuni diverse de ordin geografic, militar, economic, cucerirea acestor țări putea fi, temporar, amânată. Dar nu abandonată! Toți domnitorii români devotați misiunii lor cunoșteau primejdia care le pândea țara, aceea de a fi adusă la condiția vecinilor creștini de la miazăzi, practic supuși Imperiului otoman. Salvarea nu putea veni decât prin acțiuni care să demonstreze Sublimei Porți că regimul de „Casă a păcii” trebuie aplicat nu provizoriu, ci permanent, Țărilor Române.
Ștefan cel Mare a impus această convingere în mod practic Imperiului otoman prin acțiuni decisive care demonstrau că împotriva românilor „nu se putea face nimic cu puterea”, ci doar cu diplomația, cum va scrie istoricul raguzan Ludovic Tubero, cronicarul oficial al Ungariei. Astfel s-a obținut statutul de autonomie politică, nu provizorie, ci de lungă durată, până la redobândirea independenței totale față de Sublima Poartă.
Concluzii
Evaluarea în perspectivă europeană și universală a operei lui Ștefan cel Mare se poate face pe multe planuri. Contribuțiile lui sunt:
În domeniul spiritual – continuitatea tradiției spirituale a Imperiului Bizantin după prăbușirea acestui stat prin cucerirea musulmană; asigurarea unor condiții de supraviețuire a enclavelor creștine din Orient; perpetuarea și înflorirea isihasmului în Carpați; menținerea geografiei creștine a Europei în cea mai periclitată zonă a continentului; un model de suveran creștin în plină Renaștere.
În domeniul cultural – progresul artei creștine prin acte excepționale de ctitor și mecenat, remarcându-se stilul moldovenesc impus în istoria arhitecturii prin zeci de monumente; scriptórii în care se realizează manuscrise de artă, păstrate azi în muzee celebre din lume; excepționala școală de broderii de tradiție bizantină.
Pe plan politic și diplomatic – contribuția la o soluție de conviețuire între Creștinătate și Islam, considerată pe atunci irealizabilă; transformarea unei zone amenințate a Europei (de la Dunăre la Carpați) în regiune de asistență și refugiu pentru Europa cucerită de otomani; consolidarea Moldovei ca avanpost al rezistenței Europei contra expansiunii otomane și invaziilor tătare; menținerea în siguranță a marelui drum comercial Nord-Sud, între Marea Baltică și Marea Neagră.
Domnia de 47 de ani a Sfântului Ștefan cel Mare a avut consecințe uriașe pe termen lung și a pregătit o epocă modernă a eliberării naționale și de refacere a unor vechi culturi amenințate să dispară.
Prin Sfântul Voievod Ștefan românii și-au împlinit astfel rolul istoric de salvgardare a flancului de sud-est al Europei.
Aceste convingeri, care fac parte din identitatea noastră culturală, să le împărtășim și celorlalți europeni!
Acad. Virgil Cândea († 2007)
*
Ștefan cel Mare și Sfânt. Portret în cronică (Mănăstirea Putna, 2004)
La începutul oricărui demers științific trebuie puse izvoarele. Cine nu cunoaște izvoarele, nu poate cerceta istoria, nu poate aduce nimic nou. Izvoarele însă nu sunt doar pentru istorici și volumul de față o dovedește cu prisosință. De la pisaniile și scrisorile dictate de însuși Voievodul Ștefan, la mărturiile contemporane și relatările mai noi, descoperim dulceața limbii române vechi, descoperim cinstea și lauda pe care i le-au acordat atât prietenii, cât și dușmanii, descoperim pe cel care, prin faptă și cuvânt, a pus temelie puternică acestei țări. Găsim laolaltă mărturii autohtone (Letopisețul anonim, Letopisețele Putna I și II, Grigore Ureche, Nicolae Costin, scrisori și solii), cât și străine (savuroasele cronici turcești, cronicile poloneze și ungurești, corespondență diplomatică). Abia după ce citești această carte, îți dai seama că știi prea puțin despre Ștefan cel Mare.