Rezistența susținută a lui Mircea [cel Bătrân] a salvat nu numai existența statului Muntenia, ci a permis formarea și întărirea statului român Moldova, pentru a se putea apăra de un eventual atac turcesc. Marele principe al Moldovei Alexandru cel Bun (1400-1432) a avut posibilitatea să-și organizeze țara în timpul domniei sale îndelungate și relativ pașnice. A practicat o politică deschis defensivă, pentru a evita distrugerea sa de către puternicele state vecine, Polonia și Ungaria.
Din nefericire, succesorii lui Mircea și Alexandru nu au știut să mențină gloria predecesorilor. În ambele state române au început luptele pentru tron. Și pentru că legea succesiunii nu era destul de precisă și riguroasă, oricare fiu al principelui putea revendica pentru sine coroana, sprijinindu-și pretențiile pe concursul câtorva boieri sau pe ajutorul forțelor străine. Aceste revoluții de curte, aceste neînțelegeri și lupte pentru succesiune au făcut mult rău celor două principate. Moldova plătea în 1451 un tribut sultanului, numai pentru că principele se temea de soarta tronului său...
Dar spiritul de cruciadă continua să se manifeste și se observa în oarecare măsură chiar și în această acțiune defensivă a românilor față de Islam; pe rând, cele trei principate române au început ofensiva și au susținut lupta contra necredincioșilor. După Muntenia lui Mircea, Transilvania lui Ion Corvin a fost cea care a întreprins atacul. Ion, fiul lui Voicu, viteazul comandant român, a devenit domn al unui domeniu regal din Hunedoara. Ion Corvin al Hunedoarei, mare voievod al Transilvaniei, a fost cel care, în 1442, a învins două armate turcești, a pătruns cu trupele sale în inima Balcanilor (1443) și a apărat victorios cetatea Belgrad (1456) contra lui Mehmed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului. Ion Corvin al Hunedoarei a polarizat energiile tuturor românilor din Transilvania, astfel încât până și din regiunile Maramureșului a primit contingente de țărani români, conduse de șefi curajoși, ca Simion din Cuhea, Gheorghe Mareș, Mihail al Talului, Bogdan din Zalovo, Dan Susca etc. Ion Corvin a dobândit influență enormă în celelalte două principate române. Principele moldovean Bogdan îi scria, în 1450: „Țara mea și a ta, care reprezintă o singură țară”. Gloria lui Ion Corvin s-a întins în toată Europa, fiind unicul principe creștin care rezistase cuceritorului Constantinopolului, Mehmed al II-lea. Ab unico Christi fortis- simo athleta Ioanne voievoda, „atletul cel mai puternic – unic – al lui Hristos”, spune despre el papa Calist al III-lea. Și papa Pius al II-lea, în una din scrierile sale, amintește naționalitatea română a acestui erou: „a mărit nu numai gloria ungurilor, ci mult mai mult pe aceea a românilor, poporul lui”.
Chiar în anul morții lui Ion Corvin (1456), s-a urcat pe tronul Munteniei unul dintre cei mai înverșunați adversari ai Islamului, Vlad „Țepeș”, numit așa din cauza modului folosit pentru a-și ucide dușmanii: supliciul tragerii în țeapă. În 1462 atacă armatele turcești de la Dunăre, le nimicește și seamănă atâta groază încât, după mărturia unui contemporan, „se socotea fericit cel ce putea trece dincolo, în Anatolia”. Un asemenea afront, evident, nu putea rămâne fără represalii. Sultanul Mehmed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, nu putea suporta insulta unui biet principe român și în același an îl atacă cu o armată considerabilă (cronicarul bizantin Chalcocondil dă cifra de 250.000, dar, fără îndoială, exagerează). Vlad dispune numai de 10.000 de soldați, dar cunoaște atât de bine tactica de guerilă, încât provoacă mari pierderi adversarului. Armata lui Mehmed începu să sufere de foame, pentru că Vlad ataca fără încetare căile de aprovizionare. De aceea Sultanul s-a hotărât să-și retragă trupele.
Din nefericire, un frate al lui Vlad, Radu cel Frumos, acceptă suveranitatea musulmană și uzurpă tronul. Cariera unuia dintre cei mai viteji principi români a fost curmată printr-un act de trădare.
Moldova înfruntă Imperiul Otoman
În acest timp, misiunea de a apăra creștinătatea trece în mâinile principelui Moldovei, Ștefan, numit cel Mare. În adevăr, a fost cel mai mare conducător român cunoscut în istorie. Ștefan a fost nu numai un erou care a purtat în timpul lungii sale domnii (1457-1504) vreo patruzeci de războaie, în cea mai mare parte victorioase, ci și un om politic foarte prudent și un mare clarvăzător, care a înțeles mai bine decât toți contemporanii săi misiunea istorică a poporului român. Era încă foarte tânăr când a cucerit tronul tatălui său, uzurpat de alt pretendent, când deja se simțea chemat să îndeplinească o grea și glorioasă sarcină: să ia asupra țării sale moștenirea Bizanțului. Într-adevăr, căderea Constantinopolului, în 1453, provocase în lumea creștină o emoție extraordinară. Ortodoxia orientală rămăsese fără protector, pentru că grecii, bulgarii și sârbii erau sub jugul turcesc, iar rușii erau încă departe de a constitui o mare forță politică. Singurii creștini ortodocși care păstrau autonomia politică erau românii. Tributari ai Porții, și aceasta cu intermitențe, își păstrau totuși independența. Principele Ștefan a vrut să facă și mai mult: nu numai să preia în mod pasiv moștenirea Bizanțului, ci să refacă imperiul creștin din Orient, adică să reînceapă cruciada, nu a Constantinopolului, ci a Moldovei.
Mihai și Gavril Moroșan.
Voievozii români exercitau de mult timp funcția de apărători ai creștinătății orientale: protejau mănăstirile și bisericile din Peninsula Balcanică, în special din Grecia (celebrele mănăstiri de la Muntele Athos), susțineau clerul din țările ocupate de turci, adăposteau pe credincioșii refugiați etc. Cultura bizantină, stinsă în focarul său original, renăștea sub o formă strălucitoare în Țările Române. Se cuvine să amintim că această cultură nu era în structura ei exclusiv greacă, ci și latină.
Ștefan a vrut să renască în țara lui gloria Bizanțului, stinsă de loviturile turcilor. Visa să recucerească Constantinopolul în fruntea unei noi Cruciade. Dar nu era un visător: înțelegea dificultățile sarcinii și-și desfășura planul doar pe etape. După ce învinge pe regele Ungariei și consolidează granițele dinspre vecinii săi creștini, Ștefan suprimă garnizoanele [turcești]. Represaliile nu s-au lăsat așteptate. În 1475, o armată de 120.000 de oameni, sub conducerea unui celebru general, Soliman Pașa, traversează Dunărea prin Brăila și invadează Moldova. La început, Ștefan se mulțumește să-și hărțuiască dușmanul, fără a se decide pentru atac. Dar, într-un loc ales dinainte, printre mlaștini, la poalele dealului unde astăzi se înalță orașul Vaslui, profitând de ceața deasă, dă ordin de atac. Grosul trupelor sale era ascuns în pădure. De cealalată parte, dincolo de mlaștini, concentrează un detașament (cu un efectiv greu de apreciat din cauza ceții) însărcinat să deschidă atacul. Turcii, convinși de superioritatea lor, se lansează la atac în acea direcție. Atunci Ștefan, cu trupele ascunse, cade asupra lor și, luându-i de la ariegardă, transformă retragerea lor în derută și panică, provocându-le o mare distrugere. Cronicarii spun că au murit 40.000 de turci, câțiva capi au fost făcuți prizonieri și nenumărate steaguri capturate. Supraviețuitorii băteau în retragere către Dunăre, urmăriți de cavaleria moldoveană, decimați de frig și de foame. Urmărirea a durat patru zile, iar prada a fost enormă.
„Într-o epocă în care prestigiul militar al turcilor era imens, iar înaintarea lor înspăimântase Europa întreagă, răsunetul acestei victorii trebuie să fi fost considerabil. În scurt timp, Ștefan și moldovenii lui, care până atunci erau necunoscuți în Occident, au devenit celebri în întreg continentul. Micul principat de lângă Carpați, cu o independență precară, devine pentru creștinătate un stat în care mai mulți conducători își puneau mari speranțe” (Beau de Loménie, Naissance de la Nation Roumaine, 1938, p. 362).
După biruință, principele român a dat poruncă să se facă în toată țara rugăciuni publice pentru a-i mulțumi lui Dumnezeu și să se țină un post comun de patru zile cu pâine și apă. A poruncit să se înalțe o mănăstire, deoarece, fiind credincios, îi atribuia lui Dumnezeu onoarea triumfului.
A recompensat pe cei care se remarcaseră în luptă și a poruncit ca o parte din prizonierii de vază să fie trași în țeapă în mod public: „Cum unii dintre ei ofereau sume enorme pentru răscumpărare, le-a răspuns: Dacă sunteți atât de bogați, de ce ați venit în sărmana mea țară?” (Loménie, op. cit., p. 163).
Încercarea organizării unei noi Cruciade
Voievodul Ștefan prevedea răzbunarea sultanului, s-a grăbit să pregătească apărarea țării contra unui nou atac. Știa foarte bine că numai cu trupele moldovene nu putea rezista. Era necesar să primească ajutor din toate colțurile Creștinătății, să reînvie spiritul de cruciadă. De aceea a adresat tuturor principilor creștini o scrisoare circulară, în care le aducea la cunoștință recenta lui victorie și le dădea a înțelege, în același timp, necesitatea unei colaborări militare europene. Relata cum „necredinciosul împărat al turcilor”, care „în fiecare zi se gândește cum ar putea să supună și să nimicească toată creștinătatea”, trimisese contra lui pe Soliman Pașa cu o armată de 120.000 de oameni. „Auzind și văzând noi acestea, am luat sabia în mână și, cu ajutorul Domnului Dumnezeului nostru Atotputernic, am mers împotriva dușmanilor creștinătății, i-am biruit și i-am călcat în picioare, și pe toți i-am trecut sub ascuțișul sabiei noastre; pentru care lucru, lăudat să fie Domnul Dumnezeul nostru. Auzind despre aceasta, păgânul împărat al turcilor își puse în gând să se răzbune și să vie, în luna lui mai, cu capul său și cu toată puterea sa împotriva noastră și să supună țara noastră, care e poarta creștinătății și pe care Dumnezeu a ferit-o până acum. Dar dacă această poartă, care e țara noastră, va fi pierdută – Dumnezeu să ne ferească de așa ceva – atunci toată creștinătatea va fi în mare primejdie. De aceea, ne rugăm de Domniile Voastre să ne trimiteți pe căpitanii voștri într-ajutor împotriva dușmanilor creștinătății, până mai este vreme... Iar noi, din partea noastră, făgăduim, pe credința noastră creștinească și cu jurământul Domniei Noastre, că vom sta în picioare și ne vom lupta până la moarte pentru legea creștinească, noi cu capul nostru. Așa trebuie să faceți și voi, pe mare și pe uscat, după ce, cu ajutorul lui Dumnezeu celui Atotputernic, noi i-am tăiat mână cea dreaptă”.
Greu de găsit printre documentele epocii o mărturie mai clară a conștiinței misiunii istorice și a spiritului de cruciadă, ca această scrisoare pe care principele român a adresat-o suveranilor Europei. Niciodată nu se va insista îndeajuns asupra conștiinței cu care Ștefan lupta pentru toată creștinătatea, considerând, pe drept, că țara românească era o poartă între două lumi – cea barbară și civilizația creștină: „dacă această poartă va fi pierdută... atunci toată creștinătatea va fi în mare primejdie”. În secolul următor, din nefericire, s-a împlinit prezicerea principelui român. Astăzi înțelegem mai bine că spiritul cruciadelor era mort, chiar pe deplin mort, la sfârșitul secolului al XV-lea. Ștefan a așteptat zadarnic să reînvie și să refacă Imperiul Creștin din Orient. Scrisoarea trimisă suveranilor europeni n-a dat nici un rezultat pozitiv. Papa l-a felicitat pentru „sârguința și zelul său în apărarea credinței creștine și în a combate perfida sectă a turcilor” și i-a dat titlul de „atlet al lui Hristos”, dar s-a scuzat că nu poate trimite bani până în anul următor, „din cauza sarcinilor care, pe moment, apăsau asupra lui”. Și ceea ce i s-a trimis lui Ștefan din alte țări a fost confiscat de regele Ungariei.
Momente foarte grele pentru domnul Moldovei
După răsunătoarea biruință a lui Ștefan și după trecerea momentelor de bucurie generală, intrigile și ambițiile au început din nou să împartă lumea creștină. În vremea aceasta, de cealaltă parte timpul nu era irosit. Însuși sultanul Mehmed al II-lea, în fruntea unei enorme mase de oameni, porni hotărât să termine cu îndrăznețul principe care avusese curajul să-l înfrunte. De data aceasta, expediția a început prin asediul celor două cetăți maritime, Chilia și Cetatea Albă, care dominau coastele Mării Negre și pentru a căror păstrare a curs, de-a lungul secolelor, atâta sânge românesc. Turcii au asediat zadarnic cetățile, fără să reușească a le cuceri. Imediat s-au hotărât să intre în țară. Totul în cale era doar cenușă și ruine. Înaintau printr-o țară pustiită, goală, ostilă. Ștefan avea doar o oaste de țărani și chiar și dintre aceștia a trebuit să lase o parte la vatră, pentru că tătarii invadaseră țara prin răsărit și era necesar să-și apere pământurile. Cu o armată de numai 10.000 de oameni, Ștefan a așteptat armata turcească la Valea Albă, aproape de munți. La 26 iulie 1476, a atacat pe neașteptate, sperând să provoace panică printre dușmani, dar turcii și-au revenit repede și au contraatacat, respingând trupele române spre păduri. Partida era pierdută dinainte, iar rezistența crâncenă a cavalerilor lui Ștefan nu făcea decât să mărească pierderile. Principele s-a refugiat în munți cu câteva pâlcuri mici.
Sultanul avea drumul liber până la Suceava, capitala Moldovei. Orașul a fost cucerit și incendiat, dar fortăreața a rezistat atacului. La fel s-a întâmplat cu două cetăți moldovene: Hotin și Neamț, care au rezistat celor mai furioase atacuri.
În acest timp, Ștefan rătăcea prin munți, încercând să-și adune din nou forțele. În scurt timp, armatele turcești se văd din nou hărțuite, proviziile lor sunt distruse, așa încât foamea se face simțită; ciuma începe apoi să decimeze trupele invadatoare. Fără a reuși să domine rezistența moldovenilor, Mehmed dă ordin de retragere. Atunci țăranii și cavalerii lui Ștefan au început să urmărească acea masă istovită și decimată, ajungând până la graniță. Formidabila armată a lui Mehmed al II-lea, Cuceritorul Constantinopolului, era doar o umbră din ceea ce fusese. Ștefan și-a menținut tronul, iar Moldova cetățile și autonomia.
Dar experiența a fost dură și decisivă. Ștefan a înțeles că spiritul cruciadelor dispăruse complet. Într-adevăr, puterile europene au început să ducă tratative cu adversarul creștinătății. În 1476, regele Cazimir al Poloniei încheie o înțelegere cu sultanul; venețienii fac pace în 1479; Ungaria semnează în 1483 un tratat de neagresiune pe cinci ani cu turcii. Zadarnic, Ștefan scria în 1478 dogelui Veneției, amintindu-i că promisiunile pe care acesta i le făcuse nu se împliniseră „pentru că principii creștini se luptau între ei în loc să se unească contra necredincioșilor”. În zadar îi amintea că, datorită lui, mulți creștini trăiau în pace de patru ani, că cele două porturi fortificate, Chilia și Cetatea Albă, erau cele două intrări la Marea Neagră, deschise încă pentru națiunile creștine, două porturi datorită cărora „Moldova era un bastion pentru Ungaria și pentru Polonia”. În zadar scria cu disperare:
„Și dacă Dumnezeu va vrea ca eu să nu fiu ajutat, din două lucruri unul se va întâmpla: ori această țară va pieri desigur, ori voi fi silit, de nevoie, să mă supun păgânilor. Lucrul acesta, însă, nu-l voi face niciodată, vrând mai bine de o sută de mii de ori moartea, decât aceasta. Și îmi pun nădejdea în Domnia Voastră”.
În 1484, sultanul Baiazid, succesorul lui Mehmed al II-lea, avea drum deschis contra lui Ștefan. A asediat cele două cetăți maritime, singurele puncte puternice pe care le avea creștinătatea la Marea Neagră, și a reușit să le cucerească. Pierderea lor a fost teribilă pentru principele moldovean. Pentru a găsi un aliat, a consimțit să se umilească în fața regelui Poloniei. Dar, în 1486, era din nou singur, deși încă o dată biruitor, la Șcheia. A fost ultima victorie contra turcilor. Polonezii, în loc să-l ajute, au semnat un tratat de pace cu sultanul la Colomeea, în anul 1489. În cele din urmă, curajosul „atlet al lui Hristos”, pierzându-și cetățile de la mare, a fost nevoit să plătească un tribut Sultanului.
În restul vieții sale, Ștefan a încercat să întărească țara la hotarele cu vecinii săi creștini. Avea în Transilvania două mici teritorii: Ciceul și Cetatea de Baltă. După un război victorios contra Poloniei, care a început cu atacul noului rege polonez Ioan Albert, Ștefan a cucerit o provincie la nordul Moldovei, Pocuția, dar, dezamăgit în dorința sa – cruciada contra necredinciosului – viața acestui mare principe creștin se apropia de sfârșit. I s-a deschis o rană veche, pe care zadarnic i-o ardea un medic venețian cu fierul roșu. Ștefan a murit în 1504, la șaptezeci de ani. L-a plâns țara întreagă, ca și cum ar fi înțeles că dispărea cel mai bun principe al ei.
din volumul Meșterul Manole. Studii de etnologie și mitologie,editura Junimea, Iași, 1992
*
Ștefan cel Mare și Sfânt. Portret în legendă
(Mănăstirea Putna, 2003)
Volumul ne pune înainte bărbatul legendar, cu aureolă de sfințenie, care crește tot mai mult și mai mult în memoria colectivă, pe măsura faptelor sale. Structurate tematic, povestirile înfățișează copilăria, faptele de înțelepciune și sfințenie, legăturile duhovnicești cu sihaștrii, activitatea de ctitorire, bătăliile, locurile pe unde a trecut Ștefan, oamenii care l-au slujit cu credință. Accesibilă chiar și copiilor, cartea ascunde sub vălul de legendă mulțimea încercărilor, suferințelor și a jertfelor în care s-a călit Sfântul nostru, Părintele Moldovei.
*
„... era om întreg la fire, neleneș, și lucrul său îl știa a-l acoperi și, unde nu gândeai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meșter, unde era nevoie, însuși să vâra, ca, văzându-l ai săi, să nu să îndărăpteze și pentru aceea rar război de nu biruia. Și unde-l biruiau alții, nu pierdea nădejdea, că, știindu-se căzut jos, se ridica deasupra biruitorilor.”
Grigore Ureche (cca. 1590-1647), Letopisețul Țării Moldovei
Candela care străjuiește mormântul Sfântului Voievod Ștefan „Donată de Dr. Constantin Anghelescu, ministrul Instrucțiunii, pentru mormântul Marelui Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt. 1937 aprilie 25”.