Întrucât Sfântul Ștefan cel Mare, prin credința și vitejia, prin inteligența și dărnicia sa, rămâne – așa după cum spunea N. Iorga – cea mai curată icoană a sufletului românesc, cinstirea sau omagierea lui este deodată un act de cult și cultură, de dreptate și demnitate pentru conștiința românilor de pretutindeni și pentru credința creștină vie
Sfântul Ștefan cel Mare a rămas o lumină în istorie pentru că a trăit intens istoria ca luptă motivată de credința puternică și de idealuri nobile. El a perceput istoria atât ca zbucium al patimilor omenești individuale și colective, cât și ca loc și lucrare a harului dumnezeiesc. Asocierea dintre multele războaie pe care le-a purtat și multele biserici și mănăstiri pe care el le-a ctitorit sau ajutat este dovada cea mai grăitoare a acestei experiențe complexe și intense
*
Sfântul Ștefan cel Mare a crescut într-o Moldovă tulburată timp de un sfert de veac de luptă pentru putere între descendenții bunicului său Alexandru cel Bun. Astfel, ca să scape cu viață, el și părinții lui, Bogdan al II-lea și Doamna Oltea, au trăit mai mulți ani în pribegie în Țara Românească și în Transilvania
Apoi, tânărul Ștefan este din nou încercat când tatăl său ajuns domn al Moldovei, după câțiva ani de domnie este ucis de către fratele său vitreg, Petru Aron. Durerea și tulburarea creată de moartea tragică a tatălui său le trăiește din nou în pribegie.
Ajunge el însuși Domn al Moldovei în Joia Mare a anului 1457, în urma bătăliilor de la Doljești și de la Orbic, când îl învinge pe Petru Aron.
Dar când încetează în Moldova luptele interne pentru domnie, încep năvălirile din afară ale turcilor și tătarilor, ungurilor și polonilor, astfel că în lunga sa domnie de 47 de ani, puțini au fost anii de pace, fără război și fără primejdie.
Tulburarea pricinuită de lăcomia năvălitorilor sau de dorința de stăpânire asupra Moldovei l-a făcut să stea mereu în starea de priveghere și de jertfă, de pregătire de luptă și de apărare a țării și a credinței strămoșești, de apărare a Moldovei și a Europei creștine.
*
De unde atâta putere de jertfă? Din credința primită în familie și în Biserică. Este semnificativ faptul că, potrivit tradiției, atât mama lui Ștefan cel Mare, Doamna Oltea, devenită mai târziu maică de mănăstire cu numele de Maria, cât și duhovnicul său, Cuviosul Daniil Sihastrul, îl îndeamnă părintește pe Voievod nu la resemnare, ci la luptă jertfelnică, având credință puternică și nădejde tare în ajutorul lui Dumnezeu. Îndemnul și binecuvântarea lor s-au transformat în biruință. De aceea, Ștefan a știut să ceară ajutorul lui Dumnezeu și al Sfinților Lui (Maica Domnului, Sfântul Gheorghe, Sfântul Procopie, Sfântul Dimitrie, Sfântul Ioan Botezătorul etc.) prin post și rugăciune, iar apoi să înalțe rugăciuni de mulțumire lui Dumnezeu prin înălțarea de biserici și mănăstiri pe care el le numește hram și rugă, ele fiind cruci zidite în formă de lumânări de Înviere în fața veșnicului Dumnezeu, Domnul istoriei și al vieții noastre.
Fiindcă a trăit experiența harului divin în luptă jertfelnică, Ștefan al Moldovei știa că din cruce izvorăște puterea Învierii, iar biruința naște recunoștință.
*
Mănăstirile și bisericile, 44 la număr după cronicarul Grigore Ureche, închinate Domnului nostru Iisus Hristos, ca mănăstirea Neamț, sau Maicii Domnului, ca mănăstirea Putna, Sfintei Cruci, Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, Sfântului Ioan Botezătorul, Sfântului Gheorghe, Sfântului Dumitru, Sfântului Procopie, Sfântului Nicolae ș.a., sunt deodată acte de recunoștință, de trăire euharistică și izvor de pace sufletească, de sfințenie și speranță într-o lume tulburată de păcat și de moarte.