„Întrucât orice domnie vine de la Dumnezeu și împărații pe pământ nu sunt decât umbrele lui Dumnezeu, cei ce se pun în capul cârmuirii renunțând nu numai la casă, la femeie, la copii și la prieteni, ci și (ceea ce e mai greu decât toate) lepădându-se de sine, se cuvine poate fără greș să fie numiți niște bărbați politici sfinți și viteji luptători cari aproape se jertfesc pentru mântuirea semenilor lor”; această cugetare, ce aparține lui Nicolae vodă Mavrocordat, redă sugestiv imaginea domnului în Țările Române, în postura de reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ, cu o misiune mântuitoare pentru poporul său. În acest sens trebuie văzută și imaginea lui Ștefan cel Mare, ca „umbră” a lui Dumnezeu în lumea aceasta, mai ales că epoca sa era cu mult anterioară secolului al XVIII-lea, când a domnit Nicolae Mavrocordat.
*
Începutul domniei lui Ștefan cel Mare este obscur, lipsind mărturii concludente în acest sens și, de aceea, nu poate fi privit decât prin prisma imaginarului istoriografic, ai cărui germeni îi regăsim încă din veacul al XVI-lea în Letopisețul de la Putna, care zugrăvește preluarea domniei de către Ștefan cel Mare astfel: „în Joia Mare, Ștefan voievod, fiul lui Bogdan voievod, a venit de la munteni și a dobândit întâia biruință asupra lui Aron voievod, pe Siret, la tină, la Doljești […]. După aceea, s-a adunat toată țara, cu preasfințitul mitropolit, chir Teoctist, și l-a uns pentru domnie, pe Siret, unde se numește Direptate până în ziua aceasta. Și a luat schiptrul Țării Moldovei”. În veacul următor, așa-numitul letopiseț al lui Grigore Ureche nu face decât să preia această informație și să amplifice un scenariu la proporții maxime, dedicându-se evenimentului un capitol special: „Cându s-au strânsu țara la Direptate”. S-a dezvoltat, așadar, în secolul al XVII-lea o imagine care începuse să prindă contur în secolul precedent: „Deciia Ștefan vodă strâns-au boierii țării și mari și mici și altă curte măruntă dimpreună cu mitropolitul Theoctistu și cu mulți călugări, la locul ce se cheamă Direptate și i-au întrebatu pe toți: ieste-le cu voie tuturor să le fie domnu? Ei cu toții au strigat într-un glas:«În mulți ani de la Dumnezeu să domnești». Și decii cu toții l-au rădicatu domnu și l-au pomăzuitu spre domnie mitropolitul Theoctisu. Și de acolo luo Ștefan vodă steagul țărâi Moldovei și să duse la scaunul Sucevii”. Însă acest scenariu istoric, așa cum răsare din izvoarele narative, începuse să fie creat cel devreme în secolul al XVI-lea, iar cronicarul din veacul al XVII-lea l-a recreat dându-i forma finală; prin urmare, o revizuire a opiniilor este necesară.
Cea mai veche cronică, Letopisețul anonim al Moldovei, numit și Letopisețul de la Bistrița, este cât se poate de succintă: „La anul 6965 <1457>, luna aprilie 12, Marțea Mare, a venit Ștefan voievod, fiul lui Bogdan voievod, la locul numit Hreasca, la Doljești și a biruit Ștefan voievod, din mila lui Dumnezeu și a luat schiptrul Moldovei”. O altă sursă, Cronica moldo-germană, evocă mai plastic evenimentele și dă noi amănunte, însă cu data eronată de 11 aprilie 1457, arătând că „într-o marți, în Săptămâna Mare, înaintea Paștilor, atunci a venit Ștefan voievod, un fiu al lui Bogdan voievod, care a venit cu putere mică, cu munteni, cu țările de jos, ca la 6 mii de oameni”, la un loc numit Hreasca, lângă Doljești, unde, în urma luptei, Ștefan „a rămas cu putere”. Numai aceste două cronici, Letopisețul anonim și Cronica moldo-germană, dau data corectă: lupta a avut loc în Marțea Mare și nicidecum în Joia Mare. Atât letopisețele de la Putna cât și cronicile ulterioare, din veacul al XVII-lea, dau data eronată a zilei, joi, însă 12 aprilie 1457 a căzut într-o zi de marți.
Ce s-a întâmplat cu adevărat la 12 aprilie 1457
Precum vedem, imaginea încoronării lui Ștefan din cronicile ulterioare, din secolele XVI-XVII, nu se regăsește în cronica oficială de epocă, Letopisețul anonim. Abia din secolul al XVI-lea, odată cu accentuarea suveranității otomane, a prins contur acest obicei al investirii domnului în câmp. De pildă, la 16 martie 1562 Despot vodă trebuia să fie investit „în câmp” cu caftan și steag „precum e obiceiu în Moldova”, potrivit unui martor italian. Acesta însă era un obicei care presupunea investirea domnului de către sultan, căci ulterior același domn a fost încoronat la Suceava în ziua Sfântului Gheorghe, adică pe 23 aprilie, potrivit ceremonialului bizantin, în mitropolia țării. Pornind de aici, s-a propus un scenariu potrivit căruia la români prima etapă a investirii se petrecea totdeauna în câmp, precum în Bizanț în secolele IV-V, când momentul aclamării împăratului de către armată îl preceda pe cel religios. De aici a decurs și asemănarea cu pretinsa alegere în câmp la Direptate a lui Ștefan cel Mare.
Astfel, istoricul Constantin Rezachevici propune, de fapt, o reconstituire a ceremonialului bizantin vechi de o mie ani, cu cele trei etape ale sale: întâmpinarea-închinarea țării, ungerea-încoronarea și investirea cu simbolurile puterii. În viziunea acestuia, Ștefan voievod „învingător asupra lui Petru Aron la 12 aprilie 1457 la Doljești, în apropierea Sucevei, întâmpinat și primind închinarea boierilor și a altor categorii sociale, după obicei […], în tabăra sa de lângă satul Direptate […], la sud de locul luptei, uns la domnie de către mitropolitul Teoctist în biserica satului Direptate, și fiind investit cu „schiptrul” (steagul cel mare al țării) înainte de a-și face intrarea triumfală în cetatea Sucevei, aceasta trebuie să fi fost desfășurarea reală a înălțării la domnie a lui Ștefan cel Mare”. Însă același istoric observă că ceremonialul încoronării a fost hotărât cu oarecare grabă, motivat, în viziunea sa, de „rațiuni strategice personale”. Și alți cercetători (Radu G. Păun, Corina Nicolescu), pe baza aceleiași cronici din veacul al XVII-lea, au susținut că la noi se întâlnește accidental ceremonia ridicării pe scut, precum la Bizanț, dând ca exemple tocmai alegerea „în câmp”, la Direptate, a lui Ștefan cel Mare și apoi a lui Despot vodă.
Să revenim, așadar, asupra evenimentelor de la 12 aprilie 1457. Lupta are loc în Marțea din Săptămâna Patimilor, înainte de Paște. Or, ce reprezenta Învierea Domnului pentru oamenii acelei vremi, când și astăzi, într-o lume modernă, toate activitățile umane sunt, pur și simplu oprite! Și aceasta cu atât mai mult în cadrul Bisericii, când în Săptămâna Mare se fac pregătirile pentru marea sărbătoare a Învierii. Oamenii de atunci erau, cu precădere, niște oameni religioși, care vedeau sau citeau semne și minuni. În acest context, ceremonia încoronării era una în esență inițiatică, care presupunea desfășurarea acesteia într-un spațiu specific, un loc sacru, prin excelență al ritualului. Domnii odată unși cu Sfântul Mir deveneau persoane sacre, intangibile, având capacitatea să primească și să „citească” semnele divine. O asemenea transformare a condiției umane nu se putea face decât într-un spațiu ritual. Și acesta nu era nici pe câmpul de bătălie și nici într-un sat oarecare, precum Direptate, (care poate că nici nu avea biserică!), și cu atât mai mult în Săptămâna Mare; încoronarea nu se putea face în pripă din „rațiuni strategice personale”, ci numai respectând fastuosul ceremonial bizantin, în toate etapele sale, în mitropolia țării, la Suceava. Nu era o slujbă oarecare, ci una prin care un om era sfințit; întocmai ca la Bizanț, unde orice împărat era sfințit prin cultul oficial datorat de Biserica Ortodoxă lui Constantin cel Mare, modelul ideal al împăratului. În urma mirungerii, domnul, ca și „sfântul împărat” de la Bizanț, intra în altar pe ușa împărătească. Domnul era, ca și împăratul de la Bizanț, reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ, care, dintre toți laicii, singur se bucura de privilegii excepționale în sânul Bisericii Ortodoxe în urma mirungerii divine. Acest ritual transforma pe un individ oarecare într-un personaj singular, era creat un om nou. Așa cum scria Jean-Paul Roux despre rege, „încoronarea este considerată a fi efectuată de Dumnezeu însuși” prin urmare, regele uns este un rex Christus.
Ritualul „coronației”, așa cum este descris de cronicarul Nicolae Costin, cu referire la regii poloni, nu putea fi efectuat în grabă la Doljești. Craiul ales ca un om ce urma să fie sfințit se pregătește în prealabil, cu o zi înainte de spovedanie, cu pocăință și cu milostenie. Abia a doua zi este condus la biserică înveșmântat în „haine episcopești” (adică asemănătoare celor ale episcopului), cu alai, de însuși arhiereul cu tot soborul preoțesc. Are loc un ritual de sfințire, căci regele era un om sfințit, dintre laici era singurul uns de două ori cu Sfântul Mir (o dată la naștere și a doua oară la încoronare). Se constată o oarecare similitudine între ceremonialul descris de Nicolae Costin și cel din Bizanț. Împăratul bizantin trebuia cu o zi înainte să se pregătească pentru învestitură: împăratul ce urma să fie încoronat intra în palatul cel mare din seara ajunului zilei de încoronare cu dregătorii săi și rămânea acolo până a doua zi; dimineața pleca spre Sfânta Sofia pentru celebrarea ritualului. Acolo, patriarhul ungea cruciș capul împăratului cu Sfântul Mir, pronunțând cu voce mare „Sfânt”. Cei care stăteau în amvon (în vechime, amvonul era o estradă în mijlocul bisericii unde clericii rosteau anumite rugăciuni și de unde comunicau credincioșilor diverse anunțuri referitoare la viața Bisericii, n. red.) ziceau cu aceiași voce de trei ori „Sfânt”. De asemenea, poporul din biserică pronunța de trei ori „Sfânt”.
Ștefan cel Mare – primul domn român despre care există informații privitoare la înscăunare
Lipsind mărturiile istorice concrete, în veacul al XVI-lea călugării mănăstirii Putna și-au imaginat că Ștefan cel Mare va fi fost încoronat întocmai precum domnii din vremea lor, mai ales că ei proslăveau în persoana ctitorului lor pe sfântul împărat. Potrivit lui N. Iorga, „putnenii subliniază legătura cu vlădica și pomenesc întâia suire în scaun cu forme bisericești bizantine, ca și cum acolo, la Suceava, după dispariția împăratului creștin al lumii răsăritene, s-ar fi reluat solemn sacrele lui tradiții”. Marele istoric evidenția faptul preluării atributelor imperiale de către Ștefan, însă e puțin probabil că atunci, la început de domnie, el va fi avut asemenea pretenții. Călugării putneni impun imaginea unui Ștefan mitic născut parcă pentru a domni ca vrednic urmaș al împăratului bizantin.
Ștefan este, într-adevăr, primul domn despre care avem informații privitoare la înscăunare, dar este greu de crezut că la acea vreme preluarea puterii și, mai cu seamă, deținerea acesteia se putea face fără un ceremonial religios aidoma celui bizantin. Cu siguranță, ritualul a fost celebrat, căci altfel domnul nu putea fi recunoscut ca legitim. Există în acest sens un precedent ilustru în epocă. Constantin al XI-lea Paleologul, ultimul împărat de la Constantinopol, n-a fost niciodată recunoscut ca atare; deși titlul de împărat al romanilor i-a fost conferit într-o ceremonie civilă, la Mistra, în 6 ianuarie 1449; totuși, așa cum scrie cronicarul Ducas, acesta „n-a fost niciodată încoronat ca împărat”, întrucât ritualul religios al încoronării n-a fost celebrat pentru ca împăratul să fie uns și sfințit astfel. De aceea, s-a considerat că, de fapt, predecesorul acestuia, Ioan al VIII-lea Paleologul a fost ultimul împărat. La 1457, dat fiind precedentul, nimeni nu și-ar fi permis să nu respecte ritualul încoronării.
Un asemenea ceremonial complex nu putea avea loc la Direptate. Este însă posibil să fi avut loc o scurtă slujbă în mitropolia de la Roman, apropiată de locul luptei (căci Doljeștii se aflau în apropiere de Roman), întrucât era în ajunul Învierii și ritualul nu putea fi celebrat cum se cuvine. Mitropolitul nu avea cum să vină în aceeași zi, de la Suceava tocmai la Doljești și tocmai în Săptămâna Patimilor! Ca acesta să-l fi încoronat pe Ștefan ar fi trebuit să fie lângă el, în oaste. La vremea aceea însă Ștefan nu era decât un pretendent ca toți ceilalți care râvneau la tronul țării. Mitropolitul țării nu avea de unde să știe cine va câștiga lupta ca să fie pregătit pentru o încoronare în „regim de urgență” a noului domn. Prin urmare, el nu putea părăsi un domn legitim, consacrat de biserică, el fiind păstorul spiritual al țării, care nu avea nimic de-a face cu lupta politică a numeroșilor pretendenți la domnie. Și, mai mult de atât, cum își imaginează cineva că tocmai în Săptămâna Mare se deplasează mitropolitul în urma oștilor?
Închinarea țării, a boierimii, așa cum este evocată în așa-numita cronică a lui Grigore Ureche, tocmai în ziua de 12 aprilie 1457, era un fapt imposibil. A trecut ceva timp până ce dregătorii și boierii din ținuturi au aflat că a venit un domn nou. Primul document emis de Ștefan cel Mare, în care apare menționat și primul sfat domnesc, este abia din toamna anului 1457, din 8 septembrie. Trecuse jumătate de an de la lupta de la Doljești, din 12 aprilie, când Ștefan urcase pe tronul Moldovei, perioadă în care nu s-a emis nici un hrisov. La începutul anului 1458 se aflau la Camenița, lângă Petru Aron, boierii Duma Braevici, Stanciul Marele, Costea Danovici, Ion pârcălabul și Vasco Levici. Cu excepția lui Mihu logofătul toți marii boieri s-au întors în Moldova, Stanciul Marele în 1459, Duma Braevici și Costea Danovici în 1460, iar mai apoi și ceilalți, pe care însă nu-i vom întâlni în sfat.
Cel puțin trei ani au trecut până să capete Sfatul domnesc componența firească, încât putem spune că abia spre 1460 domnia lui Ștefan cel Mare era pe cale de consolidare, acesta reușind să cheme înapoi în Moldova pe marii boieri din fruntea sfatului care fugiseră cu Petru Aron.
*
Istoriografia românească și-a adus obolul la crearea imaginii de erou mitic a lui Ștefan cel Mare. În special N. Iorga a contribuit la aceasta, făcând analogia dintre Ștefan și locul de la Direptate, care ar fi primit acest nume tocmai din cauza marelui act de domnie „dreaptă”, ignorând părerea istoricului Mihai Costăchescu întemeiată pe o cercetare serioasă, care arăta că, în realitate, era vorba despre satul stăpânit de familia Direptate. Iorga a avut meritul să recreeze un scenariu pe măsura cronicarului din secolul al XVII-lea.
Vechile ipoteze ale istoriografiei naționale, printre care și cea propusă de Constantin Rezachevici, trebuie revizuite din perspectiva logicii istorice. Întrucât Doljeștii se aflau în apropiere de Roman, în urma unei scurte slujbe pregătitoare care, probabil, va fi avut loc la Roman, ceremonia încoronării trebuie să se fi desfășurat cu tot fastul după Paște, la Suceava.
Așa cum arătam mai sus, în urma încoronării domnul era „învestit” cu puteri miraculoase, fiind capabil să aducă belșug în roadele câmpului. În a doua parte a secolului al XVI-lea, Despot vodă a participat la o asemenea procesiune „pentru bucatele câmpului” chiar în ziua încoronării, de Sfântul Gheorghe. O procesiune impresionantă a fost cea a lui Constantin Șerban, în secolul al XVII-lea, în Țara Românească, în joia de după încoronare. Imaginea înfățișată de Paul de Alep este comparabilă cu Intrarea Mântuitorului în Ierusalim: „femeile veneau să-i întindă în fața domnului pânze de in pe care aruncau boabe de grâu, de orz și alte grâne, potrivit datinei lor, pentru că era anul nou și un domn nou”. Altele „ofereau spice vechi, altele mere, altele pere, altele flori albe, altele ramuri de copac înverzite, […], altele ouă, altele pește, altele găini, gâște, rațe, altele miei, altele iezi, altele împingeau înaintea lui o oaie”.
Prin urmare, ungerea ca domn a lui Ștefan cel Mare nu a putut avea loc pe câmpul de la Direptate, în Săptămâna Mare, pe 12 aprilie (atunci a avut loc doar lupta), ci după Paște, sau poate chiar în Duminica Învierii, în mitropolia de la Suceava, așa cum prevedea ritualul ungerii și încoronării domnului. Călugării mănăstirii Putna din secolul al XVI-lea sunt primii autori ai scenariului ungerii în câmp, ei imaginându-și că Ștefan a fost uns precum domnii din vremea lor, care primeau însemnele domniei de la trimisul sultanului în câmp, căci acesta, ca și păgân, nu putea să intre în biserică. După acest prim moment al întâmpinării în câmp avea loc însă ceremonia ungerii și încoronării în mitropolia de la Suceava. Pentru vremea lui Ștefan cel Mare, aclamarea și ungerea ca domn în câmp poate fi considerată o fantezie istoriografică, lucru care, de altfel, nu a existat nici ulterior. În ochii supușilor și boierilor, doar ceremonia mirungerii în biserică era singura menită să consacre cu puteri un domn ca ales și „umbră” a lui Dumnezeu pe pământ.
Însemnări din Cartea de oaspeți
Dumnezeu ne-a îndreptat pașii să vizităm și să ne închinăm în sfântul locaș unde odihnește Marele Ștefan, domn între domnii neamului. Cu smerenie am îngenunchiat și am sărutat mormântul bravului și Binecredinciosului Ștefan. Păzește, Doamne, apără acest sfânt pământ pe care l-a iubit atât de mult.
01.09.2006
*
Princeps omni laude maior. O istorie a lui Ștefan cel Mare
Cartea este monografia unui destin. Amplu structurată, fundamentată pe două mari perspective – Marea Politică și Marea Rugăciune –, ea desfășoară în mod inedit o fină analiză psihologică a intențiilor, a motivațiilor, a nădejdilor din spatele acțiunilor Voievodului. Valorizând resortul intim, religios, al faptelor exterioare, ea ne deslușește taina unui sfânt: căutarea și împlinirea voii lui Dumnezeu în cârmuirea țării și a poporului.