Pelerinajul nostru a început cu Sfânta Liturghie la Cetatea de scaun a Moldovei. Cineva ni s-a alăturat, cu mare discreție, acolo la Suceava: o bătrânică.
Am descoperit-o în prima zi: mergea singură, aproape nebăgată în seamă. Era nepotrivit îmbrăcată de drum – mi-a spus mai târziu că scopul ei a fost să participe doar la Sfânta Liturghie. Totuși, acolo, pe loc, s-a hotărât să meargă mai departe, la Putna. Cu pantofi eleganți de oraș, fără bani, fără bagaj, doar ea însăși cu ceea ce avea pe ea. Dar cu o disponibilitate totală de a merge la drum.
Mergea cu noi, căci îl iubea pe „Sfântu’”. Și credea că Sfântu’ o să aibă grijă de picioarele ei bătrâne, ca să poată merge.
De fapt, ea era obișnuită cu drumul. Vara avea niște papuci pe care-i lega de picioare cu sfoară și pornea pe drumuri de munte, la mănăstiri. Dar niciodată n-a mers atât de mult și atât de departe ca acum.
În prima zi a pelerinajului, m-am ținut aproape de ea. Am aflat că a fost profesoară. Mi-a povestit despre lecțiile ei de la școală, despre elevii ei. Am simțit că felul cum mergea, hotărâtă și încrezătoare, era o lecție. Mie îmi era puțin teamă, teamă că nu voi putea merge până la capăt. Dar ei nu, nu îi era teamă. Se gândea că la întoarcere, de la Putna, se va găsi cineva care „să aibă milă de o babă ca ea“ și s-o aducă acasă la Suceava.
Am mai văzut-o o dată, când mi-a zâmbit victorioasă: o localnică dintr-un sat i-a dăruit papucii ei. Astfel, prin papucii oferiți, localnica ne arăta nu doar că era cu inima alături de noi, dar că ni s-a alăturat la drum. Așa știau sătenii să participe și ei, să fie în comuniune cu noi.
Și acum bătrâna mergea împăcată, cu papucii altcuiva, rugându-se pentru aceea care i-i dăruise.
Picioarele ei bătrâne nu s-au oprit, nu s-au împiedicat, că erau ținute cu atâta dragoste de Sfântuț.