Iubi-te-voi, Doamne, vârtutea mea… Domnul este întărirea mea și scăparea mea și izbăvitorul meu!…
Înflorea de ecouri Cetatea de scaun a Sucevei, la cântarea acelei voci, căreia nu-i puteam atribui un nume. Era un preot, cu siguranță, dar cine? Ne-am privit unii pe alții, cu un firicel de întrebare în ochi. Dar nicăieri nu am găsit răspunsuri și apoi cântarea s-a înălțat parcă și mai puternică, și mai covârșitoare, și mai înflorată, și ne-a purtat cu ea în lumina caldă a acelei dimineți de vară, sub pânza drapelelor tricolore pe care le unduia vântul.
Era de sărbătoarea Sfinților Apostoli Petru și Pavel, întâia dimineață a pelerinajului Suceava-Putna, în timpul Dumnezeieștii Liturghii săvârșite pe ruinele Cetății de scaun a Sfântului Ștefan cel Mare. Și parcă vocea aceea răzbătătoare și caldă nu mai era a unui singur om, ci a noastră, a tuturor, și nu numai a noastră, ci și a fiecărui oștean înveșmântat cândva în brazda Moldovei, să-și doarmă somnul binemeritat de după zbuciumul unei bătălii cu turcii, cu tătarii, cu leșii… Era și vocea lor, căci parcă toți se treziseră să cânte: Iubi-te-voi, Doamne, vârtutea mea… Domnul este întărirea mea și scăparea mea și izbăvitorul meu!… Atât de puternică a fost cântarea aceea!
După Liturghie, am pornit în prima etapă a drumului nostru spre Putna; ne-am abătut la Pătrăuți, să ne-nchinăm în micuța biserică, ctitorie a Sfântului Ștefan. Când ne-am întors la drumul principal, l-am găsit blocat înspre Suceava, de unde veneam. Jandarmii care ne însoțeau ne-au rugat să încercăm să mergem cât mai grupat, mai ordonat: „A fost un accident… a murit un preot… să evităm să se mai întâmple vreo nenorocire”. Am pornit mai grupați și mai tăcuți. Murise un preot într-un accident și eram triști, deși nu-i puteam atribui un nume. Nu-l cunoșteam, dar murise un preot și cu toții ne-am rugat în gând pentru el. Abia la oprirea de seară, în Dărmănești, am aflat că preotul care a murit în accident era cel care cântase atât de răscolitor în dimineața aceea, Iubi-te-voi, Doamne! Și i-am aflat și numele: Părintele Ionel. Și-am mai aflat că mare parte din organizarea sărbătorii și a însuși pelerinajului nostru, lui i se datora. Și-am plâns, chiar dacă unii dintre noi fără lacrimi. Și ne-am rugat pentru el, pomenindu-l pe nume, de data aceasta. Și am legat panglică neagră, de doliu, peste ecusoanele noastre de pelerini. Și peste toaca aceea care ne vestea trecerea prin sate, sate oricum îndoliate, căci oamenii îl cunoșteau și îl iubeau mult.
Ne-a spus Părintele Vasile atunci că moartea Părintelui Ionel repune pelerinajul spre Putna sub semnul jertfei, rememorând jertfa atâtor români, deja înveșmântați în brazda Moldovei…
Ori de câte ori voi auzi de acum înainte Iubi-te-voi, Doamne… mă voi gândi la Părintele Ionel. Mă voi gândi la dimineața aceea, în care vocea lui răzbătătoare și caldă a cântat Domnului pentru ultima oară, trezind ecouri în sufletele noastre și-n piatra Cetății de scaun a Sucevei. Sunt sigură că toți cei care l-am auzit în dimineața aceea, ne vom gândi de-acum înainte, în astfel de momente, la Părintele Ionel.
Dar să presupunem că inimile noastre de oameni l-ar uita, că timpul ar face din vocea lui o voce căreia să nu îi putem atribui un nume, așa cum nici la început, când am auzit-o, n-am putut. Sunt, însă, convinsă că Acolo, Sus, Acolo unde contează, Acolo unde e pentru totdeauna, numele lui nu va fi uitat; căci Binecredinciosul Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt a îngenuncheat în ziua aceea în fața lui Dumnezeu rugându-L, cu îndrăzneala credinței: „Primește, Doamne, pe robul Tău, preotul Ionel, care a murit iubindu-Te! Înveșmântează-l în brazda Moldovei și numără-l, Doamne, printre oștenii Mei!”…