Pornind la drum, pe urmele Sfântului Voievod, ajungi într-un loc binecuvântat de Dumnezeu, în țara fagilor, și nu poți să nu te înfiori la gândul că există atâta istorie, poate atâția sfinți care au viețuit în acești codri. Și vrei, cu toate neputințele tale, cu toată firea ta care se simte străină în opinci, să repeți un moment, un fior sau chiar două: pe cel al adormirii Voievodului și al drumului parcurs de la Suceava la Putna, cu trupul adormit și cu poporul jelind după dânsul, dar și pe cel al congresului studențesc a cărui inimă au fost Eminescu și Slavici, într-o perioadă în care orice figură legendară era un prilej de unitate națională, un mijloc de supraviețuire la nivel politic și statal, dar și duhovnicesc.
Îți faci bagajele și pleci, te întâlnești cu alți tineri la Suceava, Cetatea de scaun a Sfântului Voievod și locul primei Sfinte Liturghii cu care se începe pelerinajul, mai ales că se prăznuiau Sfinții Apostoli Petru și Pavel.
Primul contact cu Moldova, cu Bucovina, de fapt, cu ceilalți pelerini, cu ierarhii și preoții pe care îi vei avea alături în aceste zile, îți dau tărie: „Uite-l pe Părintele Vasile de la București, chiar IPS Pimen o să vină cu noi!“ Și așa pornești la drum, chiar pe șoseaua națională –nu-i nici un bai căci ești strașnic păzit de jandarmeria română; treci prin satele bucovinene, vezi oameni mirați sau bucuroși, sau cu lacrimi în ochi și făcându-ți cu mâna. Te oprești la o rugăciune, Acatistul Sfântului Ștefan, cânți cât te țin puterile și ajungi la finalul zilei, tare obosit, să îți zici: „Și în fân să mă pună că tot aș dormi.“ Dar n-ai avut fericirea asta, căci a rânduit Dumnezeu locuri pentru toată lumea, deși depășisem, peste tot, numărul de oameni pe care îl puteau găzdui.
Dimineața o iei de la capăt, te surprinde cum se mobilizează oamenii prin sate să te primească, copiii cum cântă ceea ce tu doar îngânai, cum rezistă câte un pelerin care are piciorul în pioneze, cum se încăpățânează să meargă mai departe, deși numai el știe cât îl doare. Mai porți praporul filialei tale sau îl mai plasezi, în momente de neputință, altora; faci poze, uite ce costume populare frumoase au; te sună cei rămași acasă: „Da, e bine, îmi pare rău că nu sunteți și voi aici“; auzi câte o discuție: „Da, Părintele Rafail spunea…“ și așa te apropii cu fiecare popas de sfânta mănăstire Putna. Bisericuța din Pătrăuți, cea de la unitatea militară din Rădăuți, mănăstirea Bogdana, închinarea la moaștele Sfântului Leontie, bisericuța din Bivolărie, de la internatul școlii ajutătoare, unde am avut cartierul general înainte de a ajunge Putna, toate acestea s-au petrecut repede și încet în același timp. De reușeai să înveșnicești timpul în fiecare moment de rugăciune, atunci nu te mai tulburai că stăteai prea puțin, sau erai prea obosit și nu te puteai concentra prea bine, sau auzeai nu-știu-ce discuție mai nepotrivită cu momentul; pace, da, cred că asta simțeai, mai ales că puterile sufletești și trupești erau mai domolite de oboseala de pe drum sau de faptul că noaptea nu prea ai putut să dormi.
La mănăstire sosești cu bateriile pe final, dar ceva îți zice: „Amu, nu te lăsa, azi e ziua cea mare, azi e praznicul cel mare pentru care te-ai ostenit și tu vrei să-l umbrești doar dintr-un moft de copil crescut la oraș“.
Fiecare a trăit această zi cu bucuriile sau cu tulburările sale. Și dincolo de tot ce nu a ieșit după așteptările noastre, ziua a rămas a Sfântului Ștefan. Dar și ziua noastră: a fost ca o zi de naștere, pentru mulți poate o naștere întru Domnul.
Să dea bunul Dumnezeu să rămânem una, să ne aducem aminte că am mers împreună același drum, că am purtat aceleași greutăți, că am simțit împreună și întristarea, și bucuria.
Anamaria Bîzgan, Brașov
*
Când a fost să moară Ștefan
Multă jale-a fost în țară,
Și la patul lui de moarte
Toți boierii se-adunară.
Plânge dealul, plânge valea,
Plâng pădurile bătrâne,
Și poporu-n hohot plânge:
„Cui ne lași pe noi, stăpâne”
„Eu vă las în grija mare,
A lui Dumnezeu cel Sfânt,
Să stați strajă la hotare,
Să păziți acest pământ.
Și de veți vedea că vine
Vreun dușman nesăbuit
Să strigați atunci la mine,
Și-oi sări și din mormânt.”
Jos în vale, sus pe creste,
Tuturora dați de veste:
Ștefan Vodă al Moldovei,
Ștefan Vodă mai trăiește!