Pe dealul de pe care, cum spune legenda, a pornit din arcul lui Ștefan săgeata care a hotărât așezarea mănăstirii Putna, acum sclipea o cruce înaltă, îmbrățișând cu brațele ei zarea. Oamenii își ațintiseră privirile spre ea. Amestecați în marea de spectatori, așteptam. Inimile noastre își uneau bătăile emoționate cu cele ale inimilor fraților noștri, cei care, după pelerinajul de aproape 80 de kilometri, mai avuseseră totuși puterea să urce dealul, în urmă cu mai bine de două ore, conduși de un pluton de soldați. Nici un ceas electronic nu măsura, în curgere inversă, timpul rămas până la ora 23.00; nici un ceas n-ar fi putut avea precizia pulsației inimilor noastre.
Deodată, ca la un semnal nevăzut, la picioarele crucii s-a aprins dealul de numele Binecredinciosului Voievod: ȘTEFAN. Știam că numele era scris de flăcările torțelor pe care le țineau în mâini prietenii noștri, dar ne părea că inimile lor se făcuseră torțe… așa de fierbinți le simțeam pe-ale noastre! Un ropot de aplauze a scuturat văzduhul și-un murmur de admirație și bucurie a vălurit mulțimea care privea. N-am avut timp să ne împărtășim impresiile… acolo, sus, totul se desfășura într-o viteză amețitoare, cu o precizie care-ți tăia respirația. Din lumina lui ȘTEFAN s-au ridicat alte luminițe, care au prins contur și au format o cruce. Alte aplauze, alte murmure, ici-colo strigăte de uimire.
Doar când luminile au început să se replieze, am realizat că spectacolul se sfârșise și că ei urmau să coboare. Părintele Vasile ne-a adunat pe toți cei care rămăseserăm jos: într-o coloană frumoasă, deschisă de steagurile tricolore, de prapori și de urnele cu pământ adus din toată țara, am pornit în întâmpinarea lor. În față de tot, Părintele Vasile, bătând toaca. Răsunau bătăile toacei ca o bătaie de inimă.
Ne-am întâlnit la cea dintâi poartă a mănăstirii; de acolo am pornit cântând, înapoi, spre curțile Putnei. Odată ajunși aici, coloana a înconjurat biserica și s-a oprit în fața scenei pe care, de dimineață, se slujise Sfânta Liturghie. Aici a primit Înaltpreasfințitul Pimen, din mâinile tinerilor, urnele cu pământul cules din fiecare mare centru universitar al țării. L-a primit și l-a binecuvântat, reamintind că acela care nu iubește pământul pe care s-a născut, acela care nu își simte rădăcinile crescând în acest pământ, acela nu e creștin, nu e român și nici măcar om nu poate fi numit.
Pământul nostru s-a adunat într-o singură urnă: era de parcă întreaga Românie, în mic, venise să se adăpostească la picioarele Sfântului Ștefan… steagurile și praporii, aduși, de asemenea, din toată țara și purtați de-a lungul celor 80 de kilometri străbătuți pe jos de la Suceava la Putna, au fost și ei dăruiți mănăstirii.
Apoi, ca la un semn, purtătorii de torțe, transfigurați de emoție, au îngenuncheat. Am îngenuncheat și noi. Și, pe deasupra capetelor noastre plecate în rugăciune, au răsunat timp de câteva minute, acordurile melodiei Liniște, cântată la trompetă de un ofițer. Totul era cu adevărat liniște în jur, o liniște bună și caldă. Am ridicat ochii: luminile care înconjuraseră biserica Putnei, proiectaseră, înaltă și zveltă, turla acesteia pe cer, pe albul unui nor aproape invizibil în noapte. Era de parcă o altă Putnă privea spre noi de sus, umbrindu-ne cu binecuvântare…
Luminile torțelor s-au stins, Putna cea de pe cer a mai rămas câteva secunde. Ce lumină a mai ținut-o, oare, acolo? Și dintr-odată am înțeles că-n fapt torțele Putnei ardeau în noi; torțele Putnei au fost în noaptea aceea – și vor fi mereu – inimile noastre.
Brândușa Vrânceanu, București
*
Ce este Putna?
Numai Ștefan cel Mare
locuind
inima Moldovei.
