Interviu cu părintele arhimandrit Melchisedec Velnic, starețul Mănăstirii Putna
Reporter: Părinte stareț, ce reprezintă pentru sfinția voastră sărbătoarea din 2 iulie 2004?
Arhimandrit Melchisedec: Pentru mine, mai întâi ca viețuitor al sfintei mănăstiri Putna și apoi ca stareț al acestei mănăstiri, serbarea din 2 iulie 2004 este, cred, cel mai important eveniment din viața mea. O altă măreață sărbătoare, o altă aleasă sărbătoare ca aceasta nu va mai fi. Este jumătate de mileniu de la strămutarea la locașurile de veci a Sfântului Voievod Ștefan cel Mare! Sper că nu numai pentru mine, ci pentru toți viețuitorii mănăstirii și pentru întreaga suflare românească, această sărbătorire este cel mai frumos popas duhovnicesc pe care îl putem face la mormântul marelui Voievod.
Rep.: Cum s-a pregătit obștea Sfintei Mănăstiri Putna pentru un asemenea eveniment?
Arhim. Melchisedec: Mai întâi de toate aș vrea să spun că Preabunul Dumnezeu și slăvitul Voievod Ștefan au fost cei care au pregătit obștea mănăstirii pentru această importantă aniversare. Dumnezeu a adus din vreme tineri la Putna, tineri bine pregătiți – unii cu studii superioare – ca să facă față cerințelor organizării acestei sărbători.
Primul lucru pe care încercăm să-l împlinim în vederea acestui moment unic din istoria națională este ca – printr-o bună viețuire – să facem cinste celui care a apărat fără odihnă credința, neamul și țara. Încercăm prin exemplul nostru să păstrăm aprinsă lumina credinței în sufletele credincioșilor, la fel cum nestinsă este și candela de la mormântul Sfântului Ștefan. Pe lângă partea Mariei, care este lucrul cel mai frumos din viața noastră, ne-am pregătit și în partea Martei. Când afm zis Maria, m-am gândit la legătura cu Dumnezeu, la vorbirea cu Dumnezeu – și aici intră rânduiala slujbelor, rugăciunea particulară –, precum și la cuvintele de învățătură transmise creștinilor care vin și își pleacă genunchii în fața mormântului marelui Ștefan.
Ne-am pregătit însă și în partea materială și administrativă. Din îndemn dumnezeiesc și întăriți de Sfântul Ștefan, noi am purces, încă din 2001, la pregătirea acestei serbări. La 10 iulie 2001 s-a început pictura interioară a bisericii, care s-a dorit a fi un dar adus de obștea mănăstirii Binecredinciosului Voievod cu ocazia acestei serbări de suflet. Apoi, călugării putneni au căutat să înfrumusețeze sfânta mănăstire prin reorganizarea muzeului, care adăpostește valori lăsate de slăvitul Ștefan. S-a lucrat de asemenea la reconstrucția Casei de pelerini „Mitropolit Visarion Puiu”, la realizarea unei preafrumoase icoane cu scena Adormirii Sfântului Ștefan, la restaurarea catapetesmei din secolul al XVIII-lea, la editarea de cărți, broșuri, pliante; au fost desigur și alte lucrări care s-au făcut cu osteneala de zi cu zi a monahilor de aici.
Am spus părinților și fraților de mai multe ori că măritul Voievod va răsplăti fiecăruia pentru truda pe care o depune. Nici unul dintre cei care s-au nevoit la pregătirea acestei strălucite sărbători nu va rămâne nerăsplătit.
Rep.: Ce lucruri am putea învăța de la Sfântul Ștefan, noi, românii, care trăim în aceste vremuri atât de confuze?
Arhim. Melchisedec: Numai privind la icoana Sfântului avem de învățat cel puțin două lucruri: să ctitorim în cinstea Dumnezeului nostru cel Preaînalt și să ne apărăm credința așa cum el a apărat-o.
Să ctitorim nu numai locașuri sfinte, ci să ctitorim și suflete, iar asta o spun în special pentru cler. Astăzi se împodobește țara de la un cap la altul cu locașuri sfinte, dar să ctitorim și suflete, să ridicăm oameni de valoare, să trezim poporul la viața cea întru Hristos, să ajutăm poporul să simtă sfintele slujbe și în primul rând să trăim noi Sfânta Liturghie. Cred că acesta ar fi primul mesaj pe care ni-l transmite slăvitul Voievod Ștefan: să nu uităm legătura cu Dumnezeu, căci neamul și țara parcă s-au abătut acum de la legătura personală cu Dumnezeu.
Ce mai avem de învățat de la slăvitul Ștefan? Nu numai apărarea dreptei credințe, ci și înnoirea ei. Parcă astăzi credința noastră ortodoxă este lăsată deoparte, valorile noastre spirituale parcă sunt acoperite de duhul lumii acesteia, de ispitele veacului acestuia. Când am zis înnoire, nu m-am gândit la a scoate ceva din credința noastră, ci la o redescoperire a tradiției noastre curate. Fără o întoarcere la sfintele noastre izvoare ale Ortodoxiei, nu se poate vorbi de o primenire în viața Bisericii.
Îmi vin acum în minte cuvintele Măriei Sale adresate lui Ivan al III-lea, marele cneaz al Moscovei, prin solia pe care i-a trimis-o în 1498. A zis solul: „Ștefan Voievod ne-a mai poruncit să-ți vorbim: toți craii și toți domnii creștini, câți sunt, și toate părțile Apusului și toate țările Italiei se unesc și se gătesc și ar dori să meargă împotriva păgânilor. Ar fi bine să ai și tu pace cu creștinii și să te scoli împreună cu toți domnii creștini împotriva păgânătății.”
Iată un sfat al Voievodului Ștefan care este valabil în ziua de astăzi pentru toate țările creștine, pentru toți aceia care se pretind a fi creștini și în mod deosebit pentru toți conducătorii țărilor ortodoxe. Căci trebuie să ne unim – așa cum frumos Patriarhul Alexei al Moscovei a lansat un apel la unitate către întreaga Ortodoxie – pentru că dreapta credință este amenințată din toate părțile, prin duhul și minciuna acestui veac, prin viclenia celor care vin și de multe ori pe față se arată că ne vor binele, dar pe de altă parte ne vor dezbinați, nu ne vor uniți, ci vor să răpească oile din staulul nostru. Prin urmare, avem multe de învățat de la slăvitul Voievod Ștefan nu numai noi, românii…
Rep.: Sunteți de 16 ani viețuitor în mănăstirea Putna și ați întâlnit mulți pelerini care au poposit în aceste sfinte locuri. Cum se raportează toți aceștia la mănăstire; Putna reprezintă pentru ei cu adevărat „Ierusalimul neamului românesc”, așa cum simțea Eminescu?
Arhim. Melchisedec: De când am venit la Putna am observat cum credincioșii, când vin la mănăstirea noastră, aproape toți aleargă mai întâi la mormântul marelui Voievod, care a devenit cu adevărat un „altar al conștiinței naționale” – după cum bine a profețit tot Eminescu. Sfântul Ștefan a făcut din Putna „Ierusalim al neamului românesc”, el a dat valoare nepieritoare acestui așezământ.
Creștinii de odinioară, din primele veacuri, se adunau la mormintele martirilor. La Putna venim și ne strângem în jurul mormântului strămoșului mărturisitor.
Rep.: Părinte stareț, după moartea Sfântului Ștefan, s-a mai umblat de-a lungul secolelor în mormântul Voievodului?
Arhim. Melchisedec: Mihai Eminescu ne descrie în Curierul de Iași cum, în anul 1856 s-a deschis mormântul Voievodului Ștefan. Teoctist Blajevici – care va ajunge apoi mitropolit al Bucovinei – era prezent și el la acel moment deosebit. Atunci, ne spune poetul, patru monahi și patru mireni au coborât sub nivelul pardoselii și au dat la o parte piatra de pe mormântul Voievodului. Ei au văzut acolo sfintele moaște ale Voievodului înfășurate într-o purpură roșie. În acele clipe, un țăran din satul Putna a îngenuncheat și a exclamat: „Săracii de noi! Aista-i tatăl nostru!” Aceasta este singura dată când știm în mod cert că s-a deschis mormântul Sfântului Ștefan. După ce au fost deschise mai multe morminte din biserică, a fost întocmit atunci și un proces verbal pe care l-am publicat de curând.
În anii 1969-1970 s-au efectuat unele cercetări arheologice la Putna și s-a ajuns până dedesubt la piatra de mormânt a Sfântului Voievod; de la Departamentul Cultelor din acea vreme nu s-a dat voie să se pătrundă în interiorul mormântului. După cum ne-a relatat doamna Voica Pușcașu, soția regretatului arheolog Nicolae Pușcașu – care a condus lucrările din acei ani –, colțul din dreapta al lespezii de pe mormânt era puțin crăpat. De la părintele Iachint Unciuleac, care a fost stareț al mănăstirii din 1977 până în 1992, cunoaștem că sfinția sa a văzut osemintele Sfântului Ștefan, uitându-se cu o lanternă prin colțul care era fisurat. Atunci a văzut cum capul era lăsat spre partea stângă, iar o mantie îi acoperea osemintele, care erau așezate pe un pat făcut din vergi de fier. Mai multe lucruri privitoare la deschiderea mormântului Sfântului Ștefan nu cunosc. Cuvântul părintelui Iachint a fost publicat și în volumul Părintele Iachint al Putnei, apărut la Editura Bizantină.
Cel mai mare dar pe care l-am primit de la Dumnezeu este acela că ne-am născut în dreapta credință, atât ca persoane, cât și ca neam.
Rep.: Sfinții Ștefan cel Mare și Constantin Brâncoveanu mai pot constitui modele pentru oamenii politici din România de astăzi sau nu mai sunt actuali?
Arhim. Melchisedec: Ce sunt sfinții? Slujitori ai Dumnezeului Preaînalt! Cum este Hristos Dumnezeul nostru? E schimbător? Dumnezeul nostru nu este actual? Ce spune sfântul Apostol Pavel? „Hristos ieri și azi și în veci același este!”. Sfinții, ca următori ai lui Hristos, în toate veacurile sunt actuali. Permanent avem ceva de învățat de la ei.
Constantin Brâncoveanu și Ștefan cel Mare au fost amândoi ctitori de locașuri sfinte, amândoi și-au riscat viața pentru a apăra dreapta credință. Nu va fi nici o perioadă în istorie când conducătorii neamurilor să nu aibă ce învăța de la acești sfinți bărbați. Numai neiubitorii de virtute, numai iubitorii de plăceri și de cele pământești, numai iubitorii de duhul veacului acestuia pot să spună că nu-i mai găsesc pe acești doi sfinți conducători actuali. Dar pentru cei care iubesc virtutea și adevărul, pentru cei care-și iubesc țara și neamul, pentru toți românii dreptcredincioși de la Nistru până la Tisa, din Hotin până-n Cadrilater, slăvitul Ștefan este mereu o prezență vie, plină de putere și de har.
Rep.: Cum se simt în mănăstire problemele foarte grele prin care trec astăzi o mare parte dintre români și ce soluții puteți oferi pentru asemenea frământări?
Arhim. Melchisedec: Este dificil a cuprinde într-un scurt cuvânt situația grea prin care trece românul astăzi. Necazurile sunt diferite. Într-un fel sunt necazurile celor de la țară, în alt fel ale celor de la oraș; într-un fel sunt cele ale intelectualilor, în alt fel ale celor care au în mână frâiele pentru a conduce neamul acesta.
Dacă s-au înmulțit necazurile și ispitele, aceasta se întâmplă pentru că s-a împuținat vorbirea cu Dumnezeu, s-a pierdut legătura cu Atoatețiitorul. În mod pedagogic, Dumnezeu îngăduie toate încercările care vin asupra noastră, atât cât putem noi duce. Dacă oamenii sunt întăriți în credință și nădejde către Bunul Dumnezeu, atunci toate ispitele se năruiesc. Dacă nu, se poate întâmpla chiar să apară oameni care își pun capăt zilelor.
Sfântul Apostol Pavel spune că nădejdea nu rușinează niciodată. Nu este de ajuns să spunem că avem credință în Dumnezeu, ci trebuie să avem și încredere în Părintele îndurărilor. Fără de nădejde, fără de încredere în părinteasca purtare de grijă a lui Dumnezeu, nu vom putea răzbi în veacul acesta, ne vom risipi. Uitați-vă unde s-a ajuns în Occident: ereziile bântuie peste tot, iar acum – împreună cu toate cursele păgânătății – au venit cu putere și peste noi.
Rep.: Care este legătura dintre românism și Ortodoxie?
Arhim. Melchisedec: Eu aș veni cu o altă întrebare: putem despărți românismul de Ortodoxie? Cel mai mare dar pe care l-am primit de la Dumnezeu este acela că ne-am născut în dreapta credință, atât ca persoane, cât și ca neam. Ortodoxia se întrepătrunde cu ființa noastră națională. Filozoful Petre Țuțea se întreba retoric la un moment dat: ce ar mai rămâne din istoria românilor dacă s-ar da la o parte apărarea legii românești, a dreptei credințe?
Rep.: Puteți să ne spuneți câteva cuvinte despre unii dintre marii duhovnici pe care i-ați cunoscut personal?
Arhim. Melchisedec: La care dintre ei să mă opresc? Deși sunt mic întru toate și neputincios, Dumnezeu a rânduit cu dragoste ca să cunosc buni și mari duhovnici.
În minte îmi stă acum părintele Paisie Olaru, pe care l-am cunoscut în anul întâi de seminar, pe când era sus la schitul Sihla. A fost un om deosebit, cu adevărat harismatic, purtător de Duh. Când erai în prezența lui simțeai cum plutește Duhul cel Preasfânt în jur. Un scurt cuvânt dacă-ți spunea, avea putere multă, așa cum se zice în Evanghelie.
Despre părintele Ilie Cleopa nu trebuie să spun prea multe lucruri pentru că este cunoscut în întreaga Ortodoxie. De părintele Cleopa îmi era câteodată teamă. Avea un cuvânt viu, puternic. După ce însă am intrat în monahism și am ajuns stareț, m-am spovedit de câteva ori la sfinția sa și am văzut că era cu totul altfel în scaunul de spovedanie. Cu mâna lui purtătoare de har te binecuvânta, apoi îți spunea „te iert și te dezleg”, după care plecai de la taina spovedaniei zburând, plin de bucurie duhovnicească.
Despre părintele Sofian Boghiu, ce aș putea să spun? Cine nu-l știe pe „duhovnicul Bucureștilor”? Un chip dumnezeiesc, harismatic, o smerenie și o blândețe deosebită. L-am avut duhovnic în anii de studenție de la București… un sfânt al zilelor noastre.
Un ultim mare duhovnic despre care aș vrea să vă vorbesc este părintele Iachint. Sfinția sa este cel care m-a primit în mănăstire, m-a crescut și m-a lăsat urmaș al său. Iarăși un chip plin de smerenie, plin de bunătate, plin de dragoste, care a știut să strecoare în sufletul nostru, al putnenilor, spiritul de jertfă. Cine a înțeles de la el acest mesaj îl poate împărtăși altora, cine nu l-a înțeles, rămâne pe margini nelucrător. Părintele Iachint a fost omul de jertfă. La aproape orice oră din zi și din noapte, dacă îi băteai la ușa chiliei, îți deschidea și avea timp și pentru spovedanie, și de scris un pomelnic, și de stat de vorbă cu cei mari, și de făcut un botez, și de făcut o cununie în secret la miezul nopții – pentru a nu afla o parte din autoritățile comuniste… Pentru toți găsea timp. Un om al dragostei, al smereniei și al jertfei.
Dintre părinții care au trecut la Domnul, mai amintesc pe ieroschimonahul Chesarie de la Putna, și pe părintele Pamvo, egumenul și ctitorul schitului Daniil Sihastrul. Părintele Pamvo era omul cuvintelor scurte și adânci; dacă aveai puțină înțelepciune prindeai cuvântul din zbor, dacă nu, trecea cuvântul pe lângă tine și rămâneai gol sufletește. Acesta era părintele Pamvo.
Mai amintesc aici și pe preotul satului unde m-am născut, preotul Pralea Ilie, care timp de 51 de ani a stat într-o parohie mică, de vreo 300 de familii. Părintele s-a îngrijit de biserică, pe toți i-a crescut, pe toți i-a botezat; s-a strămutat la locașurile de veci în anii din urmă. Părintele Ilie m-a crescut, m-a luat din casa părintească și – în biserica satului Bădeni din județul Iași – mi-a îndrumat pașii în timpul celor 9 ani de seminar și de facultate.
Este folositor a-l pomeni aici și pe părintele Leonte Gazea, un basarabean, parohul satului, care a trăit 104 ani. Cel puțin din 1961 și până când a trecut către Domnul, în 1996, a trăit numai cu legume. Era un părinte care avea multă bunătate și de aceea el a fost iubit de toți oamenii locului. Mai sunt mulți alții pe care i-am întâlnit în seminar și în facultate, preoți deosebiți, duhovnici deosebiți, cum a fost părintele arhimandrit Teodor Pavlo, care își doarme somnul de veci în cimitirul Putnei.
Sunt suficienți aceștia pe care i-am amintit. Dacă acești părinți ar fi astăzi printre noi, parcă ei nu și-ar afla locul pentru că duhul acestui veac i-ar izgoni dintre noi. Ei aveau o pace, aveau un har deosebit, iar în ziua de astăzi parcă harul și pacea lipsesc. Noi, cei de astăzi, am alungat duhul părinților; lipsește duhul acela cuminte al părinților duhovnicești. Acum ne confruntăm cu mulți duhovnici tineri, prinși de închipuirea de sine. Ei se pretind a fi clarvăzători sau înaintevăzători. Ei nu caută să facă ucenici ai lui Hristos, ci ucenici ai lor. Acest lucru este un pericol pentru Ortodoxie deoarece aici apare căderea de-a dreapta care este cea mai periculoasă.
„Hristos este Unul. Învățătura dumnezeiască este una. Biserica este una.”
Rep.: Părinte arhimandrit, unii dintre oamenii de astăzi spun că au credință în Dumnezeu, dar nu se roagă aproape deloc. Ce le puteți spune acestora?
Arhim. Melchisedec: Sfântul Apostol Pavel face un îndemn tesalonicenilor: „Rugați-vă neîncetat!”. Am văzut la părinții duhovnicești pe care i-am amintit această rugăciune neîncetată. Părintele Iachint spunea: „Să-L ai pe Dumnezeu de-a pururi înaintea ta!”. Dacă-L avem pe Dumnezeu de-a pururi înaintea noastră, atunci prezența Acestuia se face ca o rugăciune.
Cât de importantă este în vremurile de acum rugăciunea! Avem nevoie de rugăciune așa cum avem nevoie de aer. Așa cum nu putem să trăim fără aer, tot așa nu putem să trăim fără rugăciune. Oamenii care nu se mai roagă L-au părăsit de fapt pe Dumnezeu.
Care este semnul că tu Îl iubești pe Dumnezeu? E rugăciunea. Domnul Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, de câte ori nu S-a rugat?
Oamenii care nu se mai roagă se schimonosesc, devin hidoși… Rugăciunea este „plugăria sufletului”, după cum spune Sfântul Ioan Scărarul. Așa cum pământul trebuie arat, afânat, pentru a putea pune în el grâul ca să rodească, tot la fel este nevoie de o afânare a sufletului prin rugăciune, pentru ca acesta să se poată înălța la asemănarea cu Dumnezeu.
La monahi se pune accentul pe ascultare, dar nu orice fel de ascultare, ci ascultarea cu rugăciune, care – auziți ce spun Sfinții Părinți – se transformă-n Liturghie. Acolo unde monahul lucrează, dacă se roagă, lucrul acela pe care îl săvârșește cu mâinile și cu mintea este o Liturghie. Cu durere se observă în mănăstirile noastre de azi că lipsește duhul de rugăciune. Fără o întoarcere, fără o redescoperire a vieții liturgice, a vieții de rugăciune, monahismul nostru se va abate și va merge din rău în mai rău, și nu numai monahismul, ci și întreaga societate. De aceea, este foarte folositor să trăim cele șapte Laude, să participăm la Sfânta Liturghie, și așa ne vom schimba pe noi înșine și vom putea schimba viața întregii lumi. Să ne amintim de cei din cetatea Ninive: pentru că s-au rugat cu pocăință au primit iertarea și au mers mai departe. De aceea, să ne rugăm! Cum să ne rugăm? Cum putem; căci „rugăciunea se învață rugându-te”, așa ne spunea părintele Sofian.
Rep.: Cum să luptăm cu trăirea formalistă a credinței?
Arhim. Melchisedec.: Ce este trăirea formalistă în Ortodoxie? O viață lipsită în mare parte de puterea Duhului Sfânt. Puterea Duhului Sfânt a plecat din noi nu pentru că așa a vrut Dumnezeu, ci fiindcă noi am alungat-o. Când dumnezeiasca Liturghie nu mai reprezintă pentru mine cerul coborât pe pământ, când eu am ridicat mâinile și nu cred cu putere că dumnezeiescul har se coboară, atunci devin un om formal. Când eu nu mă pregătesc pentru Sfânta Liturghie, pentru Sfânta Împărtășanie, pentru Sfânta Spovedanie, pentru a primi Tainele lui Hristos așa cum se cuvine, atunci înseamnă că sunt un om formal. Dacă eu cred că numai cu o cruce, cu o cântare sau cu o lumânare sunt creștin, atunci mă înșel și sunt formalist – împlinesc numai un ritual care nu are viață, nu are duh. Orice act săvârșit în Biserică își are valoarea lui dumnezeiască, liturgică. Dacă noi nu mai credem în puterea Tainelor, devenim niște farisei ceremonioși.
Ne spunea odată un părinte profesor de la București: când domină rațiunea putem ajunge formaliști, când domină credința oarbă putem ajunge fanatici. De aceea trebuie îmbinate credința cu rațiunea. Merg cu rațiunea până unde se poate, iar mai departe trăiesc Tainele cu credință și cu încredere în Dumnezeu. Când domină rațiunea, când toate sunt trecute prin filtrul rațiunii, atunci ne depărtăm de duhul curat al Părinților și credința este înlăturată.
Se poate vorbi foarte mult despre acest subiect. Mă mărginesc doar la a enumera și alte tipuri de comportament formalist: pietismul, bigotismul, trăirea „credinței” prin superstiții și în general cam tot ceea ce Părinții Bisericii numesc ispită de-a dreapta.
Rep.: Se pot mântui cei care au părăsit Ortodoxia și au trecut la alte confesiuni sau la alte religii?
Arhim. Melchisedec: Hristos este Unul. Învățătura dumnezeiască este una. Biserica este una. Sfântul Ciprian spune limpede: „în afara Bisericii nu este mântuire”.
Prima condiție din învățătura de credință a Bisericii noastre este să crezi drept, să ai credință dreaptă. Dacă ai credință dreaptă, ai șanse la mântuire; dacă nu ai credință dreaptă, nu ai părtășie cu Hristos. Să citim cu luare aminte învățăturile și canoanele Sfinților Părinți. Se grăbesc unii, chiar clerici fiind, să facă afirmații gratuite despre unii sau alții că ar avea părtășie cu mântuirea. Să nu ne înșelăm!
Să nu fim călăuze oarbe orbilor! Căci ei, sărmanii, care s-au îndepărtat de Biserică, de Adevăr, au ajuns niște orbi și atunci, dacă eu nu le spun adevărul, mă fac o călăuză oarbă orbilor! Cei care nu L-au cunoscut pe Hristos – cei de alte religii – vor fi judecați după legea naturală care este sădită întru ei. Cei care însă L-au cunoscut pe Hristos după dreapta învățătură, dar L-au respins, de acum vor fi judecați ca cei care nu au vrut să primească Adevărul.
Rep.: Este un privilegiu să fii contemporan cu o astfel de sărbătoare. Sperați ca și acum să se producă o dinamizare a conștiinței ortodoxe și românești, așa cum s-a întâmplat după serbările de la Putna din 1871 și 1904?
Arhim. Melchisedec: Mântuitorul ne-a dat pilda semănătorului: unele semințe au căzut lângă drum, altele au căzut pe loc pietros, unele au căzut între spini, iar altele au căzut pe pământ bun.
La marea serbare din 2 iulie, cuvântul de folos, cuvântul pentru redeșteptare, va veni prin lucrarea lui Dumnezeu și a slăvitului Ștefan. Dacă pământul va fi bun la neamul nostru, dacă sufletește românii vor fi pregătiți, atunci cuvântul va rodi, va fi un rod bogat, așa cum a fost la 1871 și la 1904, poate chiar și mai mult. Totul depinde de felul cum poporul va înțelege să-și deschidă inima pentru a primi, pentru a redescoperi dragostea de credință și de țară. Căci prin Sfântul Ștefan ne redescoperim dragostea de valorile noastre autentice.
Dacă unii nu vor avea smerenia de a-l vedea pe slăvitul Ștefan așa cum a fost el în realitate, așa cum a fost văzut de părinții noștri altădată – adică în primul rând ca un apărător al dreptei credințe și al neamului – atunci desigur nu se vor împărtăși din bucuria cuvântului vieții, care se va sădi la această sărbătoare.
Rep.: În încheierea acestui interviu, vă rugăm să adresați un îndemn românilor care vor veni, cu bucurie, din toate colțurile lumii, la această sărbătoare națională!
Arhim. Melchisedec: Să îngenunchem cu toții în fața icoanei acestui mare ctitor de neam și de țară!
Să-i cerem cu toții – într-un duh de pocăință și de smerenie –, de la ierarhi până la simpli credincioși, de la conducătorii de stat până la cei mai mici, să ne ajute să mergem pe urmele lui, apărându-ne valorile spirituale naționale, apărându-ne identitatea noastră.
Așa cum frumos stă pictat la Voroneț, fiecare neam va merge înaintea Părintelui ceresc cu ceea ce a dăruit lui Dumnezeu, va merge împreună cu sfinții săi…
iunie 2004
A consemnat Daniil Simionescu