Un rol important în canonizarea Voievodului Ștefan cel Mare l-au avut, după 1990, și Înaltpreasfințitul Nestor Vornicescu, mitropolitul Olteniei, precum și domnul profesor academician Virgil Cândea. În câteva din ședințele Sfântului Sinod, aceste două personalități marcante ale istoriografiei noastre bisericești au argumentat cu multă competență necesitatea canonizării domnitorului moldav. De aceea ne-am gândit să publicăm în continuare câteva fragmente din „Cuvântul de preamărire pentru Sfântul Voievod Ștefan cel Mare” scris de regretatul mitropolit al Olteniei în 1992, precum și conferința pe care domnul profesor academician Virgil Cândea a ținut-o în Ședința solemnă a Sfântului Sinod, din iunie 2004, dedicată Dreptcredinciosului Voievod.
După ce s-a așezat lespedea pe mormântul de la Putna și s-a aprins candela care luminează și astăzi, după aproape 500 de ani, venerarea lui Ștefan cel Mare, manifestată chiar din timpul vieții, prin denumirea „Purtător de biruință pentru credință”, „Atletul lui Hristos”, s-a păstrat și s-a extins în întreg spațiul românesc. Chipul său, locul atât de clar configurat pe care l-a ocupat în istoria țării noastre și a continentului, au preocupat statornic pe iubitorii de adevăr și, departe de a cunoaște estompări, s-au limpezit tot mai mult, inconfundabil și nepieritor.
În Cronica rusă de la Hust se menționează că „a murit Ștefan Vodă, Domnul Moldovei, oștean viteaz ca un al doilea Alexandru (cel Mare)”. La 3 februarie 1531, regele Sigismund al Poloniei îl numea „Stephanus ille magnus” – Ștefan acela, Mare. Prin 1563, călătorul Graziani știa că „biruitorul din Codrul Cosminului a fost moldavul rege, neînfricat și neobosit”, iar scriitorul francez Blaise de Vigenere aflase în Moldova că Voievodul Ștefan cel Mare a fost „cel mai viteaz și mai renumit comandant de oști din vremea sa, căci a înfăptuit lucruri mari împotriva turcilor, ungurilor și chiar a polonilor”.
De o însemnătate deosebită pentru noi sunt mărturiile arhidiaconului catolic din Polonia Maciej Staryjkowski care în anii 1574-1575 a făcut parte dintr-o solie trimisă la Constantinopol; trecând prin Moldova și prin Țara Românească, acesta nota „M-am silit cu stăruință ca, mergând..., să nu schimb numai aerul ci, ... am descris toate tradițiile, obiceiurile și le-am redat întocmai”. Despre Ștefan cel Mare a adunat știri de cea mai mare importanță. A observat că în Moldova, ca și în Muntenia, cu prilejul unor sărbători, la mormintele oamenilor de seamă se istorisesc vitejiile, virtuțile, însușirile principale ale acestor bărbați. Solia cu care călătorea a fost poftită la București la un ospăț dat de domnitorul Alexandru al II-lea. Pe peretele iatacului domnitorului a văzut un chip zugrăvit pe lemn, după obiceiul vechi, „arătându-l pe acest Voievod Ștefan..., șezând cu coroană pe cap”. Despre Ștefan Vodă spune direct: „Acest Voievod al Moldovei era iscusit și norocos, căci într-un rând a biruit o sută cincizeci de mii de turci, pe lângă alte lupte dese și însemnate cu ei. De asemenea a alungat pe Matiaș, regele Ungariei cel viteaz, din țara Moldovei și din cea secuiască, nimicind o mare oaste de unguri și rănind pe regele însuși cu trei săgeți, în dreptul orașului Baia, după care izbândă i-a luat și țara secuiască. De asemenea și pe tătari i-a biruit de câteva ori, de asemenea pe regele Poloniei Albert l-a biruit în Bucovina... Orice istoric poate să-l preamărească cu drept cuvânt pentru acest slăvit noroc cu o țară așa de mică”. A fost impresionat de cântecele locului, în care este evocată vitejia Voievodului: „Ștefan a bătut pe turci, a bătut pe tătari, a bătut pe unguri...”, după care, adaugă mențiunea cea mai importantă, arătând că moldovenii „din cauza nespusei sale vitejii îl socotesc ca sfânt” .
În prima jumătate a secolului al XVII-lea, cronicarul moldovean Grigore Ureche realizează un portret fără pereche al nemuritorului domn: „Fost-au acestu Ștefan vodă om nu mare de statu, (…) întreg la fire, neleneșu, și lucrul său îl știa a-l acoperi și, unde nu gândiiai, acolo îl aflai. […] Ce după moartea lui, pănă astăzi, îi zicu Sfântul Ștefan vodă, nu pentru sufletu, ce ieste în mâna lui Dumnezeu, că el încă au fostu om cu păcate, ci pentru lucrurile lui céle vitejești, carile niminea din domni, nici mai nainte, nici după acia, nu l-au ajunsu”. Este aici cea mai importantă contribuție moștenită din documente și din tradiția orală moldovenească.
În această atmosferă de perpetuă venerare a măritului Voievod a apărut în secolul al XVIII-lea acel inegalabil cuvânt de preamărire, al cărui autor rămâne pentru noi necunoscut.
Cuvînt de îngropare vechiului Ștefan Voievod a fost tipărit pentru prima oară la Iași, în 1841, de Mihail Kogălniceanu și recent, în 1990, în nr. 4 al revistei „Mitropolia Moldovei și Bucovinei”. În adevărate pagini de Sinaxar bisericesc s-a închegat un poem în proză, închinat Sfântului nostru Ștefan Voievodul. Este preamărit în termeni proveniți din datele istorice și ale tradiției, sunt prezentate faptele și virtuțile domnitorului. Se glorifică astfel, în plin regim fanariot, domnia luminoasă și pilduitoare a Voievodului Ștefan.
Acest Cuvânt de laudă arată ceea ce este și trebuie să fie mereu Ștefan Vodă: „pildă de îndreptare celor vii”, care „toate lucrările lui cu credința lui Iisus Hristos le-a pecetluit”. Ștefan este comparat cu figuri biblice ilustre: „Ștefan, ca un alt Macaveu, strângea ostașii săi lângă sine și prin singură a lui vitează îndrăzneală și inimile tuturora alina, și de nădejdea biruinței le umplea”; iar mai departe: „Acest înalt Dumnezeu, zic, carele vântură ca pleava coroanele împăraților, iar prin Ștefan, sluga Sa, îmbărbătează inimile norodului celui până la moarte înspăimântat și pune biruința în mâna lui Ștefan...; în mijlocul luptelor, el ca dinaintea altarului lui Dumnezeu a petrecut” .
Ștefan Voievod „cuvios și drept se dovedea în viața de fiecare zi, drept judecător, că ceea ce se cuvine să facă, s-a cunoscut. În zilele lui, strâmbătatea era înădușită și legată, dreptatea săracului cel bogat nu o putea întuneca, cel puternic nu o putea călca... Însuși și până astăzi țara aceasta cu dreptele lui așezări se ține... O, vreme fericită, o, stăpânire minunată, o, țară norocită, unde dreptatea ta nu mai puțin decât domnul stăpânește și unde fieștecarele, rândul său știind din cărarea orânduită nu se poate abate”. Pentru toate slăvitele sale fapte, Ștefan Vodă este „în sânurile lui Avraam”, este fericit în Împărăția lui Dumnezeu, este sfânt: „toate faptele lui Ștefan, ori despre care parte se vor căuta, sunt minunate, toate darurile lui, covârșitoare”. Ștefan Vodă a avut „o credință nesmintită, nădejde în Dumnezeu neschimbată, fapte bune necontenite, grijă de sfârșit bun și după lege”. Panegiristul termină proiectând aureola asupra părintelui Moldovei: „O, fericit suflet, pentru carele atâtea jertfe se ridică spre iertarea păcatelor și curățit, lângă Mântuitorul lăcuiești! O, pământean blagoslovit, că așa ai trăit, ca viața aceasta să-ți fie o lesne mijlocire prin care nemurirea să agonisești! O, stăpânitor cuvios, căruia puterea și averea spre împlinirea legii lui Hristos i-au slujit!... Vedeți a lui cuvioșie creștinească! Deșteptați-vă, stăpânitorii noroadelor, ascultați, îndemnați-vă, urmați!... Cei ce fac faptele legii, trăind și murind întru Hristos Iisus, se învrednicesc nesfârșitei bucurii, întru a Sa cerească împărăție! Amin!”
Preamărirea, venerația față de Voievodul Ștefan cel drept și sfânt au continuat în timpul ce a urmat și nu vor înceta niciodată, cât va fi sub soare neamul românesc și Biserica sa ortodoxă.
Cu prilejul unor cercetări arheologice la mormintele voievodale de la Putna, părintele Iraclie Porumbescu, care văzuse cu emoție adâncă cinstitele relicve pământești ale Voievodului Ștefan, scrie despre simțămintele puternice trăite atunci, o emoție care chema „națiunea întreagă să simtă... acest moment sacru și maiestuos”. Apoi, își exprimă venerația: „Moldovă, Moldovă, veche și nouă, iată eroul tău, iată părintele tău, iată creatorul cununii tale!”.
Marile serbări naționale de la Putna
Din venerația adâncă pentru Ștefan cel Mare, Mihai Eminescu și alți tineri de nădejde pentru neamul românesc au organizat cu mari strădanii festivitățile de la Putna din 1871. La vibrantele apeluri ale studenților de la Viena pentru sărbătoarea de la Putna, studenții români de la Paris declarau în răspunsul lor că ei văd în personalitatea Voievodului Ștefan cel Mare „o figură supremă”, deoarece în el s-a întruchipat „concepțiunea unei singure Românii”. Organizatorii memorabilei ceremonii de la Putna scriau despre Ștefan Vodă că a fost „cel mai mare apărător al românismului în Orient și al civilizației creștine în secolul al XV-lea. El a înfrânt incursiuni barbare, nu numai spre gloria și fericirea națiunii române, ci și spre binele Europei întregi”. Pe frontispiciul arcului de triumf ridicat de ei la intrarea în Mănăstirea Putna strălucea inscripția: „Memoriei lui Ștefan cel Mare, mântuitorul neamului”.
Istoricul Dimitrie Onciul de la București spunea atunci, la Putna: „Ștefane, măreață umbră, revarsă lumina ta asupra noastră și asupra neamului tău întreg și spre faptele iubirii de țară, ale iubirii de neam, ale iubirii de lege, virtuți prin care tu strălucești în veacuri”. La puțin timp apoi, se făcea un îndemn care a și fost urmat, și va fi mereu urmat acum după recunoașterea deplină a sfințeniei Voievodului Ștefan: „ar fi de dorit ca tot românul, cel puțin o dată în viața sa, să meargă la mănăstirea Putna spre a se închina la mormântul unde zac osemintele acestui mare erou”.
Când se împlineau patru veacuri de la trecerea Voievodului Ștefan la cele veșnice, în 1904, la Academia Română, președintele de atunci, Ion Kalinderu, a rostit Cuvântul de slăvire, care, „ascultat în picioare de cei de față, a fost primit cu pioasă emoțiune”.
Ca un solemn și pătrunzător legământ suna atunci și cuvântul lui Spiru Haret: „când inimile tuturor Românilor bat împreună, însuflețite la amintirea lui Ștefan cel Mare și Sfânt, să fie legătura care să ne unească pe toți în același gând de iubire de țară și de sacrificiu pentru gloria și tăria ei”.
Ziarul „Epoca” din București (nr. 184 din 1904) și „Tribuna” din Arad (nr. 124 din 1904) scriau: „De prin toate unghiurile unde se vorbește limba-mumă au venit (la Putna) în pelerinaj pios nenumărați români, ca să aducă prinosul lor de venerație moaștelor binecuvântate ale lui Ștefan” („Epoca”); ziarul din Arad, sub titlul „Plecați-vă neamuri...” scria: „Podoaba neamului nostru, măritul Voievod Ștefan cel Bun, Mare și Sfânt, înălțându-se din mormânt după patru sute de ani, primit-a îngenuncherea unui neam întreg”.
La acel moment, într-o aureolă de miracol, Nicolae Iorga prezenta trecerea la cele veșnice a Binecredinciosului Ștefan Voievod: „pe mormântul lui a ars atunci (la îngropare), timp de trei zile și trei nopți, o lumină pe care n-o aprinsese nimeni” .
Principesa Martha Bibescu scria la sfârșitul deceniului al patrulea: „Ștefan este și astăzi în Bucovina stăpânul netăgăduit al țării. El domnește singur. El se află peste tot. Această prezență prelungită în absență, această viață ce urmează dincolo de moarte...” .
Minunat este Dumnezeu întru sfinții Lui!
În legătură cu canonizarea Sfântului Voievod Ștefan cel Mare de către Biserica noastră prin Sfântul Sinod în anul 1992, trebuie să menționăm câteva noțiuni de aghiologie ortodoxă, de drept bisericesc, principii stabilite pe temeiul învățăturii dogmatice ortodoxe.
Prin canonizare se înțelege actul solemn prin care Biserica recunoaște, declară și așează pe eroii dreptei credințe adormiți în Domnul în rândul sfinților pe care ea îi venerează. Cuvântul vine de la grecescul „canon” – catalogul în care se înscriau numele sfinților și ziua trecerii la cele veșnice. Acesta este sensul și în Biserica noastră – trecerea, înscrierea sau așezarea în canonul, în catalogul sfinților, spre a li se face cu laudă și cinste pomenirea și spre a li se înălța rugăciuni, ca unor ajutători și mijlocitori ai darurilor celor dumnezeiești pe lângă tronul Celui Preaînalt.
În calendarul Bisericii, în cărțile de slujbă, găsim menționați sfinții Vechiului Testament, apoi Sfinții Apostoli, martirii, mărturisitorii, Sfinții Părinți și marii Dascăli ai Bisericii, Părinții Cuvioși din viața monahală, marii binefăcători ai credinței și ai Bisericii, luptători pentru dreapta credință, simpli ostași sau domnitori, împărați. Dintre cei amintiți face parte și Sfântul Voievod Ștefan cel Mare. „Luptătorii pentru Biserică sunt luptători pentru Hristos, sunt mari binefăcători ai Bisericii și opera lor, lucrarea lor binecuvântată, a fost și trebuie să fie privită ca fiind un semn al credinței lor sfinte și al proslăvirii lor de către Domnul cu puteri biruitoare asupra vrăjmașilor Lui”, spunea părintele profesor Liviu Stan într-un celebru articol din 1950 despre canonizare sfinților în Biserica Ortodoxă.
Istoria Bisericii ne arată că inițiativa pentru așezarea eroilor credinței creștine în rândul sfinților a avut-o totdeauna poporul dreptcredincios prin evlavia sa curată și prin împreună-încuviințarea clerului.
Evlavia poporului – ca și în cazul măritului Voievod Ștefan – a fost aceea care a identificat pe adevărații sfinți luptători și eroi.
În baza învățăturii creștine, în baza rânduielilor consacrate de practica și de tradiția bisericească a Ortodoxiei, Sfântul Sinod al unei Biserici autocefale este pe deplin competent, deci îndreptățit, să procedeze la canonizarea Sfinților ei care răspund acestor rânduieli spre a fi așezați în canonul sfinților.
Condițiile de fond ale canonizării sunt: 1) Ortodoxia neîndoielnică a credinței; 2) Proslăvirea lui de către Domnul cel puțin printr-unul din următoarele daruri sau puteri: a) puterea de a suferi moartea martirică pentru dreapta credință; b) puterea de a înfrunta orice primejdii sau chinuri pentru mărturisirea dreptei credințe, până la moarte; c) puterea de a-și închina viața celei mai desăvârșite trăiri morale și religioase; d) puterea de a săvârși minuni în viață sau după moarte și e) puterea de a apăra și de a sluji cu devotament eroic credința și Biserica Ortodoxă; 3) Răspândirea miresmei de sfințenie după moartea lui și confirmarea acesteia prin cultul spontan pe care i-l acordă poporul credincios, numărându-l în rând cu sfinții. De la îndeplinirea acestei ultime condiții pot face excepție mucenicii dreptei credințe.
Existența condițiilor de fond, și anume existența neîndoielnică a primei și a celei de a treia – care poate lipsi numai în cazul martirilor –, ca și a oricăreia dintre cele enumerate la cea de a doua, îndreptățește autoritatea bisericească, Sfântul Sinod, să procedeze la actul de canonizare.
Prin canonizarea Sfântului Voievod Ștefan cel Mare al Moldovei, în anul mântuirii 1992, se pecetluiește sinodal cultul pe care, de veacuri, poporul român îl aduce slăvitului nostru domnitor care a apărat cu devotament eroic credința ortodoxă; astfel se toarnă acum pentru eternitate untdelemnul dragostei, al proslăvirii și al venerației în cinstita candelă de la mormântul Sfântului Voievod și erou de la Putna străbună.
Sfântul Ștefan cel Mare este de acum înainte așezat canonic ca un mărgăritar de mare preț în coroana Bisericii Ortodoxe Române, din 1992, când Sfânta noastră Biserică a mai canonizat și pe Sfântul Cuvios Gherman din Dacia Pontică (Dobrogea); pe Sfântul Ierarh Ghelasie de la Râmeț; pe Sfântul Daniil Sihastru; pe Sfântul Ierarh Leontie de la Rădăuți; pe Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop; pe Sfinții martiri Constantin Vodă Brâncoveanu cu cei patru fii ai săi: Constantin, Ștefan, Radu, Matei și sfetnicul Ianache; pe Sfântul Ierarh martir Antim Ivireanul; pe Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureș; pe Sfântul preot mărturisitor Ioan din Galeș și pe Sfântul preot mărturisitor Moise Măcinic din Sibiel; pe Sfântul Cuvios Antonie de la Iezerul – Vâlcea și pe Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamț (Hozevitul). Tot acum Biserica noastră a proclamat solemn Duminica Sfinților Români, în a doua duminică după Rusalii.
Minunat este Dumnezeu întru sfinții Lui!
Mare ești, Doamne, și minunate sunt lucrurile Tale, și nici un cuvânt nu este de-ajuns spre lauda minunilor Tale! Amin!