Gândul de a vorbi despre faptele lui Ștefan cel Mare ca fiind împlinirea unei misiuni încredințate de Sus sălășluiește de mai multă vreme în cugetul meu. I-l datorez lui N. Iorga, a cărui carte despre sfântul nostru strămoș, scrisă în 1904, pentru precedenta prăznuire seculară, a luminat începuturile muncii mele pe tărâmul cercetărilor istorice, fiind retipărită în 1966, când s-au împlinit cinci veacuri de la punerea pietrei fundamentale a Mănăstirii Putna. Curajul de a merge pe această cale mi l-a dat și Înalt Prea Sfințitul Pimen, Arhiepiscopul Sucevei și al Rădăuților, care, în cuvântul de învățătură rostit la Putna în Duminica a V-a din Post a anului 2004, a vorbit despre lucrarea lui Dumnezeu prin Ștefan voievod. Un îndemn anume l-am primit chiar în obștea Sfintei Mănăstiri Putna.
Ideea aceasta, că Ștefan voievod împlinea, prin faptele sale, însăși voința lui Dumnezeu, se întrevede, de altfel, și sub pana celui care a redactat Letopisețul de la Bistrița. Astfel, povestind bătălia de la Baia, cronicarul scrie „s-a împlinit gândul lui Dumnezeu cu Ștefan voievod”. Cele două letopisețe numite de la Putna arată că și compilatorii din vechime s-au lovit de această formulă și, părându-li-se neclară, au încercat să o interpreteze; astfel, în Putna I găsim: „Ștefan voievod a luat pe Dumnezeu în ajutor”, în timp ce în Putna II citim: „a fost gândul lui Ștefan voievod”.
A doua oară, însă, cronicarul lui Ștefan – și iată că va trebui redeschisă și discuția cu privire la autorul Letopisețului anonim, la data și locul scrierii acestuia – spune că după lupta de la Vaslui a fost „veselie între oameni și la toate domniile dimprejur și la toți creștinii dreptcredincioși, căci a biruit Domnul limbile păgâne cu mâna robului său, a lui Io Ștefan voievod”.
De data aceasta, redactorii letopisețelor putnene nu s-au mai încurcat cu formulări neinteligibile pentru ei – episodul Vaslui 1475 e redat sec, în câteva rânduri: „a biruit Domnul [...] cu mâna [...] lui Io Ștefan voievod”.
Ajutorul lui Dumnezeu pe câmpul de luptă
Tot ceea ce Ștefan voievod a săvârșit mai glorios – fie împotriva „limbilor păgâne”, fie împotriva unora dintre creștini, când se întâmpla ca aceștia (unguri, munteni sau poloni) să-i fie „mai rău decât păgânii” – se află descris (în întinderi diferite) în șapte capitole ale cronicii, cu referire la biruințele de la Chilia (1465), Baia (1467), Soci (1471), Cursul Apei (1473), Vaslui (1475), Râmnic (1481) și Cozmin (1497). În fiecare dintre aceste descrieri sunt elemente care exprimă convingerea profundă că biruințele îi erau dăruite de Dumnezeu, dar în fiecare dintre ele există și elemente deosebitoare. S-ar putea spune, e drept, că deosebirile se datorează cronicarului, care, urmând modele ilustre, a mai adăugat sau a mai suprimat detalii, pentru a crea un anumit echilibru. Nu sunt înclinat să subscriu o asemenea presupunere, întrucât detaliile respective sunt elemente de ceremonial, iar cronicarul se vădește foarte atent la descrierea lor; mai degrabă aș spune că prezența sau absența lor reprezintă un indicator al însemnătății pe care monarhul însuși o acorda uneia sau alteia dintre acele biruințe. Există, însă, o deosebire majoră care privește ultima mare victorie, cea din 1497.
În ianuarie 1465, după ce a cucerit cetatea Chilia, „a intrat Ștefan voievod în cetate, cu voia lui Dumnezeu. Și a rămas acolo trei zile, veselindu-se și lăudând pe Dumnezeu și împăciuind pe oamenii din cetate. [...] Și apoi s-a întors cu toată oastea sa în cetatea sa de scaun a Sucevii. Și așa a poruncit mitropoliților și episcopilor săi și tuturor preoților, să mulțumească lui Dumnezeu pentru ce i-a fost lui dăruit de Dumnezeu cel Prea Înalt, Savaoth, care se odihnește pe heruvimi”. Elementul cel mai important îl constituie, aici, rugăciunile de mulțumire. Domnul a poruncit aceste rugăciuni, nu a îndemnat (sau învățat) să se facă, și ele au trebuit înălțate în absolut toate lăcașurile sfinte din țară, de la cele două mitropolii (Suceava și Roman), până la bisericile unde slujeau „toți preoții”. Rânduiala excepțională poruncită de Ștefan e de înțeles, dacă avem în vedere importanța nu mai puțin excepțională pe care a avut-o redobândirea Chiliei în realizarea proiectelor politice și militare ale domnului Moldovei.
Aproape trei ani mai târziu, în decembrie 1467, are loc confruntarea cu regele Matias, când „s-a împlinit gândul lui Dumnezeu cu Ștefan voievod și a năvălit noaptea asupra ungurilor la Baia. Și i-a dat Dumnezeu în mâinile lui Ștefan voievod și ale oștii lui [...] și n-a fost cum s-au gândit ei, ci a fost precum era voia lui Dumnezeu, Părintele Atotțiitorul. Pentru că zice: Să nu se laude prea înțelepții cu înțelepciunea lor și să nu se laude puternicii cu puterea lor, să nu se laude bogații cu bogăția lor”. Și într-alt loc iar zice: „Precum au căzut cei puternici și neputincioșii s-au încins cu putere, astfel să pricepem că războaiele nu se biruiesc cu ajutor de la nimeni, ci [numai] de la Domnul Dumnezeul puterilor”. Veselie nu a fost – și înțelegem de ce lipsește o asemenea mențiune: în cursul luptei, nu numai că domnul a cunoscut „necredința” unora dintre colaboratori și el însuși „a căzut în mâinile dușmanilor săi”, dar asupra familiei domnești căzuse doliul, prin moartea doamnei Evdochia (25 noiembrie 1467). Comentariul cronicarului se înțelege altfel când știm că domnul Moldovei a trebuit să aplice pedeapsa capitală unui număr însemnat de boieri și că biruința însăși a fost pe muche de cuțit, astfel încât cu dreptate s-a putut vedea, din felul cum s-a încheiat lupta, că prin aceasta „s-a împlinit gândul lui Dumnezeu cu Ștefan voievod”. Parafrazările unor psalmi (introduse cu expresiile „pentru că zice” și „într-alt loc iar zice”) au aceeași menire: în toate celelalte cazuri lipsesc. Citim, printre rânduri, că moldovenii, „neputincioși” la început, „s-au încins cu putere”, au biruit numai cu ajutorul de Sus și în acest fel „s-a împlinit gândul lui Dumnezeu cu Ștefan voievod”. Biruința lui Ștefan fusese „gândul lui Dumnezeu”.
Peste înfrângerea lui Radu cel Frumos în lupta de la Soci (martie 1471), cronicarul pare a trece mai ușor: „Și a biruit Ștefan voievod, din mila lui Dumnezeu și cu ajutorul puternicului Savaoth Dumnezeu”. Ceea ce urmează, însă, arată grozăvia care s-a petrecut atunci în Țara Românească. Tăierea tuturor prizonierilor de război – între care „mulți viteji” și toți boierii munteni aflați pe câmpul de luptă (cu două excepții) – apare ca un exces nejustificat. Iar dacă citim acest capitol în succesiunea evenimentelor care au marcat anul 1471, nu putem îndepărta impresia că anonimul cronicar vrea să sugereze tocmai acest lucru și nemulțumirea Celui de Sus: anul a început cu tăierea celor trei boieri, între care unul era propriul său cumnat, la Vaslui (15 sau 16 ianuarie 1471) iar la 29 august, în ziua Tăierii Capului Sântului Ioan Botezătorul, adică „a fost cutremur mare atunci peste toată lumea, în vremea când ședea împăratul la masă”. Cutremurul – universal, „ecumenic” – era un semn de mustrare.
În urma acestor întâmplări, se vede că domnul a rânduit altfel de ceremonii pentru celebrarea victoriilor sale. După campania în Muntenia, din noiembrie 1473 – campanie începută prin împărțirea steagurilor la Milcov în ziua de 8 noiembrie, a Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril – „s-a întors la cetatea sa de scaun a Sucevii. Și atunci mitropolitul, cu tot clerul bisericesc, i-au făcut o întâmpinare minunată și frumoasă, dar mai ales proslăvind pe Dumnezeu pentru toate câte dăruise robului său, lui Ștefan voievod. Și atunci a făcut acolo mare ospăț mitropoliților și vitejilor săi”.
Prin raportare la descrierile precedente, se vede că „scenariul” este, acum, altul. Întoarcerea la Suceava a prilejuit „o întâmpinare minunată și frumoasă”, care nu este altceva decât o „entrée royale”, prima de acest fel cunoscută – în stadiul actual – între manifestările Puterii suverane în istoria Moldovei medievale. Celebrare preponderent (sau exclusiv) religioasă, ea a fost urmată de un „mare ospăț”. Dacă ținem seama de cronologia evenimentelor, trebuie să acceptăm că acest ospăț a avut loc în jurul zilei Sfântului Nicolae: Ștefan a luat cetatea Bucureștilor la 24 noiembrie și „a rămas acolo trei zile veselindu-se”, după care a pornit pe drumul de întoarcere, ajungând la Suceava în primele zile ale lunii decembrie.
Bătăliile de la Vaslui, Râmnic și Codrii Cosminului
„Scenariul” acesta este amplificat cu prilejul victoriei de la Vaslui. Iată ce spune cronicarul: „... a biruit atunci Ștefan voievod cu mila lui Dumnezeu și cu ajutorul lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel Viu, care S-a născut din Preacurata Fecioară spre mântuirea noastră. Și le-a dat Dumnezeu pe acele limbi necredincioase în ascuțișul săbiei [...]. Și s-a întors Ștefan voievod cu toți oștenii lui ca un purtător de biruințe în cetatea sa de scaun a Sucevii și i-au ieșit în întâmpinare mitropoliții și preoții, purtând Sfânta Evanghelie în mâini și slujind și lăudând pe Dumnezeu pentru cele ce au fost ca dar de la cel Prea Înalt și binecuvântând pe împărat: Să trăiască împăratul. Și a fost atunci veselie între oameni și la toate domniile dimprejur și la toți creștinii dreptcredincioși, căci a biruit Domnul limbile păgâne cu mâna robului său, a lui Io Ștefan voievod. Și însuși Ștefan voievod a făcut atunci mare ospăț mitropoliților și vitejilor săi și tuturor boierilor săi, de la mare până la mic. Și a dăruit atunci multe daruri întregii lui oștiri și lăudând pe Dumnezeu pentru cele ce au fost”.
În acest punct, Dlugosz – analistul polon a cărui admirație pentru domnul Moldovei e bine cunoscută și, uneori, controversată – adaugă unele detalii prețioase: „Nu s-a îngâmfat Ștefan în urma acestei biruințe, ci a postit 40 de zile cu apă și pâine. Și a dat poruncă în țara întreagă să nu cuteze cineva să-i atribuie lui acea biruință, ci numai lui Dumnezeu, cu toate că știau toți că învingerea din ziua aceea numai lui i se datorește. Toată oastea lui s-a îmbogățit din prada luată de la turci: aur, argint, purpură, cai și scule scumpe. [...] Pe mai mulți țărani i-a făcut boieri”.
Avem, de data aceasta, un ceremonial deosebit. Intrarea monarhului în cetatea sa de scaun prilejuiește o întâmpinare fastuoasă, biruitorul fiind aclamat cu cuvintele: „Trăiască împăratul!”. În cronica lui Grigore Ureche, acest pasaj capătă interpretarea adecvată, contestată de unii dintre contemporanii noștri: „s-au întorsu la scaunul său, la Suceava, cu mare pohvală și biruință de la însuși Dumnezeu de Sus, ieșindu-i înainte mitropolitul și cu toți preoții, aducându Sfânta Evanghelie și cinstita cruce în mâinile sale, ca înaintea unui împăratu și biruitoriu de limbi păgâne, de l-au blagoslovit”. Dar nu numai ca un împărat s-a întors principele și a fost primit în cetatea sa de scaun, ci și „ca un purtător de biruință”. El devine, atunci, nu numai imagine a lui Dumnezeu prin calitatea sa de monarh uns, ci este identificat cu unul dintre sfinții lui Dumnezeu, și anume cu Sfântul Gheorghe, singurul împodobit cu atributul de purtător de biruință. Încă din 1957, P. P. Panaitescu observa: „Ștefan este pentru cronicar „pobiedonoseț”, termen bisericesc dat sfinților luptători, s-ar putea traduce cu „sfânt purtător de biruințe pentru credință”. Pentru toată creștinătatea, Sfântul Gheorghe era protectorul luptei cruciate și a fost chiar pictat ca un cruciat. Nimic mai firesc decât ca domnul Moldovei, biruitor asupra „balaurului” păgân, să fie văzut ca un alt Sfânt Gheorghe; venerația sa pentru Marele Mucenic Purtător de Biruință – al cărui cult a fost instituit, se pare, prin strădaniile împăratului Constantin cel Mare – este, de altminteri, bine documentată și nu mai stărui asupra ei.
În urma victoriei de la Râmnic, în ziua Sfântului Mucenic Procopie (8 iulie 1481) „a biruit iarăși Ștefan voievod, din mila lui Dumnezeu și cu rugăciunile Preacuratei Maicii lui Dumnezeu și ale tuturor sfinților și cu rugăciunea Sfântului și Slăvitului Mare Mucenic Procopie. [...] Și domnul Ștefan voievod de acolo s-a întors ca un purtător de biruințe cu toată oastea sa și cu toți boierii săi în cetatea sa de scaun a Sucevii. Și acolo atunci domnul Ștefan voievod a făcut mare ospăț mitropolitului și episcopilor și boierilor săi și întregii lui oștiri. Și a instituit atunci mulți viteji și a dăruit atunci multe daruri și îmbrăcăminte scumpe boierilor săi și vitejilor și întregii lui oștiri. Și pe toți, după vrednicie, i-a slobozit, pe fiecare la ale sale și i-a învățat să laude și să binecuvânteze pe Dumnezeu pentru cele ce au fost, pentru că de la Dumnezeu au fost cele întâmplate”.
În raport cu evenimentele similare din anii anteriori, un element pare a lipsi – intrarea triumfală, care ar fi, însă, de presupus din precizarea că principele „s-a întors ca un purtător de biruințe”, precum și din însăși menționarea marelui ospăț oferit „mitropolitului și episcopilor și boierilor săi și întregii lui oștiri”; în schimb un altul apare acum pentru prima dată: domnul – înfățișat tot ca „ca un purtător de biruințe” – a dat un cuvânt de învățătură oștenilor care se porneau spre casele lor încărcați de daruri.
În fine, ajungem la ultimul mare război purtat de Ștefan: cel cu polonii din Codrii Cozminului. Istorisirea întâmplărilor din vara și toamna anului 1497 ocupă, în cronică, locul cel mai întins dintre descrierile faptelor domnului. Cu adevărat, acest război a fost foarte important, mai cu seamă prin consecințele sale. Și totuși, ceea ce se petrece după victorie nu mai corespunde scenariului cunoscut din evenimentele anterioare.
După multe eforturi pentru a preîntâmpina lupta, pentru a îndepărta conflictul, devine evident inevitabilul: trupele polone au intrat în țară. „Deci s-a mâniat Ștefan voievod și a gonit pe urma lor cu oștenii săi și cu două mii de turci. Și i-a ajuns la marginea făgetului Cozminului. Și a luat în ajutor pe Dumnezeu cel Prea Înalt și i-a lovit, joi, luna lui octombrie 26. Și din mila lui Dumnezeu și cu rugăciunile Preacuratei Maicii Domnului și cu rugăciunea Sfântului și Slăvitului Mare Mucenic și Izvorâtor de Mir Dimitrie, a biruit atunci domnul Ștefan voievod și i-a bătut”. Apare a doua oaste, are loc atacul vornicului Boldur și se câștigă a doua biruință: „Și duminică, octombrie 29, au bătut și acea oaste, din mila lui Dumnezeu și cu norocul domnului Ștefan voievod”. A doua zi, regele e respins și la Cernăuți și trece Prutul înapoi. „Iar însuși domnul Ștefan voievod a slobozit toată oastea sa, pe fiecare la ale sale și așa a poruncit tuturor vitejilor și boierilor săi să se adune în ziua Sfântului Nicolae în târgul numit Hârlău. Deci s-au adunat toți în acea zi. Și acolo atunci domnul Ștefan voievod a făcut mare ospăț tuturor boierilor săi, de la mare până la mic și atunci a instituit mulți viteji și i-a dăruit atunci cu daruri scumpe, fiecare după vrednicia sa. Și i-a slobozit la ale lor și i-a învățat să laude și să binecuvânteze pe Dumnezeu cel Prea Înalt pentru cele ce le-au fost dăruite, pentru că toate biruințele sunt de la Dumnezeu”.
Așezând alte surse alături de această relatare, înțelegem de ce domnul victorios nu a procedat întocmai ca după bătălia de la Râmnic, oferind ospățul și împărțind darurile imediat după încheierea luptei: înainte de a sărbători victoria, Ștefan a făcut un adevărat pelerinaj. La 8 noiembrie, într-o zi de miercuri, a mers la Tazlău, unde s-a sfințit biserica închinată Nașterii Maicii Domnului, a cărei zidire începuse încă de la 4 iulie 1496, când mai trăia fiul său Alexandru; se poate admite că sfințirea fusese inițial rânduită pentru ziua de 8 septembrie (zi de vineri, în acel an), fixată prin însuși hramul bisericii, dar a trebuit amânată, întrucât chiar în acele zile se făcea adunarea oștilor la Roman, domnul însuși plecând într-acolo duminică, 27 august. Iar pentru slujba de sfințire s-a ales, până la urmă, prima mare sărbătoare de după câștigarea războiului: ziua prăznuirii Arhanghelilor Mihail și Gavril. Este, de altminteri, bine stabilită devoțiunea marelui domn față de Arhanghelul Mihail, voievodul oștirilor cerești, patron al slujbei militare dar și simbol al „puterii regale ca și al puterii sacerdotale”. În 1473, când a pornit războiul împotriva lui Radu cel Frumos, în „luna noiembrie 8, luni, a împărțit Ștefan voievod oastei sale steaguri la Milcov”. Sfântului Arhanghel Mihail i-a închinat biserica de la Valea Albă (Războieni), sfințită chiar la 8 noiembrie, două decenii după lupta de acolo.
Ceremoniei de la Tazlău i-a urmat aceea de la Neamțu, unde sfințirea noului lăcaș –cea mai importantă, ca dimensiuni, dintre construcțiile sale religioase – a avut loc marți, 14 noiembrie. Această dată figurează în pisanie ca fiind cea când „s-a sfârșit” zidirea. Din fericire, avem însă mărturia unui martor (se poate spune ocular), grămăticul Dimitrie, care a povestit întâmplarea 15 ani mai târziu: „În vremea aceea când s-a zidit această sfântă biserică, din darul și cu porunca de Hristos iubitorului domn al Țării Moldovei, Ioan Ștefan voievod, în aceeași vreme a venit și Albert, craiul leșesc, cu multă putere [...]. Iar Ștefan voievod a mers împotriva lui, tare, cu ostașii săi, și l-a bătut la Cozmin în anul 7005 [...], în ziua Sfântului Dimitrie. Și după aceea s-a întors din război și a sfințit această biserică, în același an, luna lui noiembrie în 14”. Însemnarea grămăticului Dimitrie – unul dintre cei care au „trudit la zidirea” bisericii și, deci, au asistat și la sfințirea ei – atestă prezența domnului, la Neamțu, în ziua când s-a sfințit noul lăcaș; pe de altă parte, se vede că data arătată de pisanie ca fiind a încheierii lucrărilor nu este alta decât cea a sfințirii. Pe această concluzie mă bizui când afirm că Ștefan a trebuit să fie de față și la ceremonia de la Tazlău, la 8 noiembrie 1497.
Mi se pare indiscutabil că în legătură cu aceste evenimente stă chipul cu totul neobișnuit în care începe pisania bisericii de la Neamțu, unde formularul comun este precedat de o invocare directă a Divinității: „Doamne Hristoase, primește casa aceasta, pe care am zidit-o cu ajutorul tău, întru slava și cinstea Sfintei și Slăvitei Tale Înălțări de la pământ la cer; și Tu, Stăpâne, acoperă-ne cu mila Ta, de acum și până în veac”.
Din câte pisanii puse de Ștefan cel Mare se cunosc până acum, aceasta este singura concepută astfel încât să înceapă cu rugăciunea ctitorului.
Dacă pentru Tazlău se alesese ziua prăznuirii Sfinților Arhangheli, la Neamțu sfințirea s-a făcut în ultima zi dinaintea Postului Crăciunului: la 14 noiembrie este Lăsatul secului pentru Postul Crăciunului.
Această constatare ne obligă să reflectăm mai strâns asupra semnificației pe care a putut să o aibă însăși convocarea domnească pentru „ziua Sfântului Nicolae în târgul numit Hârlău”. Cronicarul spune că „acolo atunci domnul Ștefan voievod a făcut mare ospăț tuturor boierilor săi, de la mare până la mic și atunci a instituit mulți viteji și i-a dăruit atunci cu daruri scumpe, fiecare după vrednicia sa”. Însă trebuie să observăm că „marele ospăț” s-a făcut în post – chiar dacă într-o zi cu dezlegare la pește! – și mai cu seamă în imediata apropiere a sorocului de 40 de zile de la luptele hotărâtoare din Codrii Cozminului, din 26 și 29 octombrie: acest soroc cădea între 5 și 8 decembrie. Văzând astfel lucrurile, cred că trebuie să acceptăm că „ospățul” programat de principe a fost, de fapt, pomenirea celor căzuți pe câmpul de luptă. Acest parastas principele l-a precedat de sfințirea celor două biserici – între care una era a maicii bisericilor din Moldova.
Mai trebuie adăugat că domnii cei vechi ai Moldovei au arătat în mod constant mare evlavie către Sfântul Nicolae; biserica în care, la Rădăuți, dorm somnul de veci primii principi ai Moldovei e închinată acestui sfânt; Ștefan însuși a înălțat, cu acest hram, nu mai puțin de trei biserici (la Iași, Dorohoi și Botoșani-Popăuți) și a refăcut-o pe aceea a strămoșilor săi din Poiana Siretului (Probota), unde i se odihneau părinții. Lucrul este explicabil: fără să fie sfânt militar, Sfântul Nicolae era socotit un ocrotitor al luptei creștinilor împotriva musulmanilor, calitate adăugată aceleia, bine știute, de combatant al ereziilor.
Citind în paralel descrierea acestor ceremonialuri – și în special a acelora care au urmat biruințelor de la Vaslui, Râmnic și Codrii Cozminului – deosebirea este frapantă: în cazul din urmă, nici primire triumfală, nici aclamarea ca „purtător de biruințe”, ci numai un „mare ospăț”, care a fost, de fapt, praznicul de 40 de zile pentru cei căzuți în luptă, și acesta precedat de sfințirea a două biserici. Distribuirea recompenselor și instituirea vitejilor au rămas ca părți ale ceremonialului militar.
1486 – un an de răscruce
Explicația acestei deosebiri nu o putem citi în cronici, dar cred că o putem discerne din evenimentele anilor 1481-1497. În acest interval, se plasează momentul 1486, când politica războinică face loc politicii așa-zicând culturale: începe marea campanie constructivă, de pe urma căreia pământul Moldovei s-a acoperit repede cu multe lăcașuri de închinăciune. Șirul acestora începe în 1487, cu biserica de la Pătrăuți, al cărei hram arată că domnul nu încetase a se considera în stare de război cu dușmanii săi, chiar dacă în 1486 (toamna sau primăvara) acceptase formula definitivă a păcii cu Poarta, devenind plătitor de haraci.
Ceea ce a precedat încheierea acestei păci merită o reflecție mai adâncă, în spiritul mentalității acelei vemi.
Ploaia de sânge din vara anului 1483, arderea Putnei în primăvara anului 1484, pierderea cetăților în vara aceluiași an 1484 nu au putut fi interpretate de Ștefan cel Mare decât într-un singur sens: Domnul își întorsese fața de la el, arătându-i că nu se mai afla pe drumul cel bun. Speranțele pe care le putea aduce restabilirea relațiilor bune cu Polonia, prin jurământul de la Colomeea, au fost umbrite de un eveniment petrecut simultan și încă neclar: ocuparea țării de trupele otomane conduse de Ali pașa, beilerbeiul Rumeliei. E încă neclar dacă în acele împrejurări Ștefan nu a pierdut, cumva, pentru scurtă vreme, controlul asupra țării, așa cum spun cronicile otomane. Avem, de altminteri, o mărturie sigură cu privire la gravitatea deosebită a situației din Moldova în toamna anului 1485: când a plecat de lângă regele Cazimir, Ștefan a primit un însemnat ajutor militar, constând în 3000 de mercenari, cehi, germani și poloni, a căror comandă generală o avea panul Jan Karnkowski. Lupta, câștigată, de la Cătlăbuga, în noiembrie 1485 – când „a biruit Ștefan voievod, din mila lui Dumnezeu” – nu a însemnat și restabilirea definitivă a situației în favoarea sa. O dovedește faptul că, după această victorie, cancelaria domnească nu-și reia activitatea, întreruptă încă din primăvara anului 1484 și va trebui să mai treacă încă 10 sau 11 luni până să se producă această reluare.
În aceste împrejurări, are loc lupta de la Șcheia, la 6 martie 1486. Letopisețele din grupul Putna menționează, sec, amănuntul că, în timpul luptei, domnul a căzut de pe cal, dar „Dumnezeu l-a păzit” și a reușit să taie capul adversarului care jinduia tronul, Hroiot. Cronica anonimă omite cu totul acest amănunt. În schimb, el se află povestit mai pe larg în cronica moldo-germană, din a cărei relatare se vede că Ștefan nu a fost biruitor pe câmpul de bătaie: „Atunci a bătut Petru Hronoda pe Ștefan voievod și a câștigat lupta și Ștefan voievod a căzut de pe cal și a zăcut printre morți de dimineață până la prânz. Atunci a venit călare un boier, cu numele Purice, care a recunoscut pe Ștefan voievod. Atunci a scos pe voievod de acolo, de și-a adunat oastea lui și a trimis la Petru voievod pe un boier anume Pântece, care s-a supus lui Petru voievod și l-a scos afară din bătălie, după ce l-a convins că de acum câștigase bătălia. Și cu ceata lui au tăiat capul lui Petru voievod și au adus capul lui Ștefan voievod. Astfel a rămas Ștefan voievod stăpân în țară cu ajutorul lui Dumnezeu”.
Pasajul acesta merită toată atenția, din multe puncte de vedere. El arată, cu toată claritatea, că în acea zi de luni, 6 martie 1486, Ștefan a fost învins de pretendentul Petru (poreclit Hroiot, adică slăbănogul sau șchiopul), care, în partea a doua a relatării, are deja titlul de voievod! Este limpede că, fără credința, devotamentul, prezența de spirit și ingeniozitatea celor doi boieri – Purice și Pântece, amândoi identificabili între personajele vremii – Ștefan cel Mare și-ar fi încheiat atunci, acolo, și domnia, și viața.
Ceea ce reprezintă, într-un alt plan, punctul central al relatării din cronica moldo-germană este faptul că domnul Moldovei „a zăcut printre morți de dimineață până la prânz”, când Purice l-a salvat. Explicația istoricește admisibilă trebuie să țină seama de data luptei – la 6 martie începuse probabil dezghețul și pământul era moale – dar și de armura pe care, desigur, o purta Ștefan cel Mare.
Trebuie, deci, să înțelegem că Ștefan rămăsese singur, că nici unul dintre slujitorii săi nu se mai afla în jurul lui sau lângă el în momentul când a căzut de pe cal. Înțelegem că, în învălmășagul luptei, nimeni nu a mai observat, o vreme, absența domnului, fiecare crezând, probabil, că se va fi pus deja la adăpost în vreun fel. Credincioșii săi s-au alarmat numai după câteva ore, când bătălia era pierdută și, foarte probabil, Hroiot fusese deja aclamat de ai săi ca domn, devenind Petru voievod. Abia atunci când și vigilența învingătorului a scăzut, un boier și-a luat inima în dinți și s-a dus să-l caute printre morți. Ștefan l-ar fi putut întâmpina pe bietul Purice cu cuvintele auzite de femei în dimineața Învierii: „De ce căutați pe Cel viu între cei morți ?”.
A fost, probabil, împrejurarea cea mai dramatică din viața sfântului nostru strămoș. Cele câteva ore petrecute printre cadavrele oștenilor – credincioșii săi, dar și credincioșii adversarului său – au trebuit să fie un răstimp de cumplită frământare sufletească: pentru păcatele sale, pierdea țara strămoșilor săi. Spusese el însuși, în mesajul trimis Veneției la 1477 prin unchiul soției sale, Ioan Tzamplakon, că înfrângerea din anul anterior exprimase „voia lui Dumnezeu, ca să mă pedepsească pentru păcatele mele”. Pentru cineva care gândea și simțea ca el, întâmplările din ultimii ani nu puteau fi decât semne. Înțelesul lor i se înfățișa acum: era sfârșitul.
Știm din multe alte cazuri, știm și din experiența propriei noastre vieți, că la ceasuri de mare cumpănă se fac legăminte strașnice. Amintesc doar întâmplarea din septembrie 1538, așa cum o povestește Petru vodă Rareș într-un document din 1546: „Atunci, văzând că nu pot sta împotriva lor [a turcilor care ocupaseră țara – n. red.], am părăsit oștirile și, fugind, am ajuns la Mănăstirea Bistrița și am intrat în biserică și am căzut jos în fața chipurilor sfintelor icoane și am plâns mult. Și cu mine, cu lacrimi fierbinți, au plâns egumenul mănăstirii și tot soborul. Și am făgăduit lui Hristos Dumnezeu și Maicii Sale Preacurate că, dacă mă voi întoarce la scaunul împărăției mele, din temelie voi înnoi și voi zidi această sfântă biserică a Adormirii Preacuratei Născătoare de Dumnezeu”. Nu interesează aici rolul efectiv al lui Petru vodă Rareș în refacerea, consolidarea și împodobirea Bistriței, ci numai tipul de reacție într-o împrejurare deosebit de gravă. Cu cât mai gravă fusese aceea în care s-a găsit Ștefan cel Mare în dimineața zilei de luni, 6 martie 1486 ?!
E o întrebare care se poate pune și pe care trebuie să ne-o punem, indiferent dacă acceptăm sau nu explicațiile psihologice în istorie: nu cumva întreaga schimbare pe care ne-o înfățișează anul 1486 este urmarea unei schimbări în cugetul principelui care „a zăcut printre morți de dimineață până la prânz”? Singur în fața cerului întins deasupra sa, înconjurat de leșuri însângerate, fără să întrevadă posibilitatea salvării (poate el însuși rănit), nu va fi făcut Ștefan un legământ, în chipul pe care îl va ilustra fiul său o jumătate de veac mai târziu?
În anii care au urmat, în cei 18 ani cât a mai stăpânit în Moldova, a ridicat biserici și mănăstiri, le-a dăruit cărți, veșminte și odoare și le-a înzestrat cu averi însemnate. A mulțumit în felul acesta Domnului pentru biruințele, ca și pentru înfrângerile de până atunci, pentru salvarea sa miraculoasă pe care a înțeles-o, fără nici o îndoială, tot ca o manifestare a milei și a harului de Sus.
O asemenea schimbare în mentalitatea domnului poate să explice nu numai îndreptarea atenției și a energiei sale în direcția construirii lăcașurilor de închinăciune, dar și chipul deosebit în care s-a comportat după victoria din Codrii Cozminului, amânând 40 de zile ospățul tradițional oferit oastei, împărțirea darurilor și instituirea vitejilor și dând întâietate sfințirii bisericii de la Tazlău și aceleia de la Neamțu.
După 1486, construirea lăcașurilor de închinare urmează un ritm care ar putea fi caracterizat drept febril: ca și cum ar fi vrut să recupereze puțina sa activitate de până atunci în acest domeniu, Ștefan dispune ridicarea a câte două biserici – uneori poate chiar trei – în același an. Șirul deschis de biserica de la Pătrăuți, în 1487, se va încheia în 1503, prin începerea zidirii bisericii de la Reuseni, pe locul unde în 1451 fusese tăiat părintele său, Bogdan II.
După o neobișnuit de lungă întrerupere, cancelaria princiară și-a reluat activitatea. În stadiul actual al cunoștințelor, primul document emis după această întrerupere datează din 14 septembrie 1486. Se poate să fie o întâmplare. Dar, deopotrivă, se poate ca domnul să fi hotărât această zi anume pentru reluarea unei activități care reflecta starea de normalitate, acordând acestui moment o semnificație deosebită. În mod curent monarhii medievali alegeau, pentru unele fapte ale lor, zile mari, de însemnătate deosebită pentru creștinătate, și cazurile cunoscute sunt numeroase, de la Carol cel Mare, care și-a rânduit încoronarea ca împărat în ziua Crăciunului din anul 800, până la Mihail VIII Paleologul, care a așteptat vreo trei săptămâni la porțile Constantinopolului eliberat de sub stăpânirea latină pentru a-și face intrarea triumfală acolo la 15 august (1261), în ziua când se prăznuiește Adormirea Maicii Domnului.
Ștefan însuși era – lucrul e deja dovedit – foarte atent la rânduirea anumitor fapte sau acțiuni în raport cu zilele de sărbătoare creștină. Până și pentru acțiunile militare căuta și găsea posibilitatea unei asemenea rânduiri, când inițiativa îi aparținea: lupta de la Râmnic a dat-o în ziua Sfântului Procopie; lupta de la Cozmin – în ziua Sfântului Dimitrie; distribuirea steagurilor la începutul campaniei din Muntenia s-a făcut de ziua Sfântului Arhanghel Mihail.
Este de asemenea dovedit că Ștefan cel Mare avea mare evlavie penrtu sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci – însăși căsătoria cu Maria Asanina Paleologhina (Maria de Mangop) s-a săvârșit, în modul cel mai simbolic cu putință, în această zi. Nu ar fi, deci, nimic de mirare ca Ștefan să fi ales tot această zi ca să dea semnul pentru reluarea vieții normale la Curte. A doua zi, chiar, vineri, 15 septembrie, s-au inaugurat curțile de la Hârlău – act de asemenea încărcat de semnificații simbolice, asupra cărora nu se poate stărui aici.
Concluzii
La explicațiile care s-au dat momentului de cotitură marcat de „anul crucial 1486”, se adaugă aceasta de acum. Ea se împletește (și se va împleti în continuare, în evoluția viitoare a cercetărilor) cu alte lămuriri, privind îndeosebi semnificația și consecințele schimbării. Interpretarea propusă pentru minunata scenă de la Pătrăuți – cu cavalcada sfinților militari – sugerează ideea că Ștefan cel Mare începea să pregătească Moldova pentru a aștepta pogorârea Ierusalimului ceresc; pământul țării trebuia curățat de atâta sânge vărsat; la rugăciunile prin cuvinte, se adăugau rugăciunile prin imagini, de pe zidurile bisericilor. O amplă acțiune de sacralizare a pământului țării care, și prin aceasta, devenea un spațiu sacru.
Lucrarea lui Dumnezeu prin Ștefan voievod se vădea acum, în felul acesta, în toată strălucirea. În planul politic, izbânda cea mare a fost tratatul încheiat în iulie 1499 la Hârlău, prin care legământul de cruciadă era pecetluit de Ștefan. La patru decenii după tratatul de la Overcăuți, regatele catolice acceptau ideea că pacea din zonă era în mâinile domnului Moldovei.
Cum ar fi spus cronicarul, se împlinea gândul lui Dumnezeu cu Ștefan voievod.